Iubirea (ne)condiționată

Tocmai am terminat conspectul după prima carte pe care am citit-o integral, în limba română, scrisă de buna și înțeleapta Dr. Laura Markham. Printre ideile pe care le-am primit, ca un minunat dar, în cele peste 200 de pagini, cea care mă inundă și mă motivează azi este iubirea necondiționată.

Poate părea un clișeu, dar vă provoc să închideți ochii pentru câteva secunde, să vă întoarceți în timp, în copilărie și să vedeți, de această dată, cu ochii de adult, o clipă, una singură, în care ați fost sau v-ați simțit învăluiți de iubirea necondiționată a părinților voștri.

Mi-ar face mare plăcere să gust asemenea momente alături de voi, dacă îmi permiteți accesul în acea lume și îmi veți detalia scena printr-un comentariu/mesaj aici sau în privat. Cu toate acestea, înțeleg că vorbim despre clipe prețioase, intime aproape, care, de multe ori nu pot fi transpuse în cuvinte sau simpla lor divulgare pare că le știrbește din magie.

Și totuși… din păcate, vor exista persoane care nu vor avea ce să-și amintească, oricât de mult ar încerca. Pentru că pe ei, iubirea necondiționată i-a ocolit în copilărie. Și astăzi, părinți fiind, obsedați să ofere copiilor totul, se luptă să se vindece. Părinți care caută informații și instrumente, părinți care au cariere și smartphone-uri, care trec mereu cu zâmbetul pe buze. Și doare a naibii toată agitația asta din lumea părinților atașați, informați, cool sau la modă. Pentru că iubirea necondiționată rămâne un obiectiv greu de atins.

Aș vrea să cred că numărul unor astfel de oameni este mic. Aș vrea să pot spune ca toți am trăit copilării de poveste, că ne-am găsit parteneri de viață echilibrați și plini de empatie, gata să aducem pe lume pici bulgări de lumină pe care să îi ghidăm prin viață, fiind generoși, recunoscători și înțelepți.

Din păcate, cunosc adulți care, copii fiind, au fost abandonați la bunici până la vârsta școlii. Cunosc adulți care au crescut doar cu mama și care vedeau în tatăl lor un fel de zeitate, coborâtă pe pământ. Copiii care și-au văzut părinții luptându-se fizic. Am auzit chiar povești despre copiii care li se adresau părinților folosind apelativul „dumneavoastră” și care și-au crescut efectiv frații și surorile mai mici, în lipsa sau absența părinților.

O fi un alt fel de iubire, dar nu e iubire necondiționată.

Și-apoi, celelalte feluri de mici sau mai mari traume. Continua nemulțumire a părinților în fața comportamentelor sau rezultatelor copilului. Mereu e loc de mai bine. Se putea și mai mult. Dar X, Y ce-a făcut? Eu te-am făcut, eu te omor. Cât stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!

Vă sună cunoscut? Vă trezește ceva amintiri? Se aude zgomotul palmei peste obraz? Se simte trasul de cozi sau, în unele cazuri, de perciuni?

Probabil că sunt puțini cei care vor recunoaște cât au durut – cât dor încă toate acestea. Vom închide link-ul/pagina, tab-ul sau vom da un LIKE pentru a scăpa repede de responsabilitate. Și cu inimile grele, cu miile de întrebări și de lacrimi de atunci, din copilărie, ce faceți? Și ele reacționează la SHUT DOWN?

Copiii nu se nasc răi și profitori. Copiii nu trebuie îmblânziți și supuși. Ei nu sunt sclavi și nici animale sălbatice. Copiii nu ți urcă în cap dacă îi săruți, îi îmbrățișezi sau îi susții. Copiii nu trebuie să se învețe cu greul de mici pentru a crește frumos.

Copilul tău merită iubire necondiționată. Tu meriți iubire necondiționată. Şi asta înseamnă să fii acolo, lângă el. Înseamnă să îţi permiţi să îl asculţi, să îl cunoşti şi să nu fiţi mereu de acord. Iubire necondiţionată înseamnă să fii întreagă în faţa lui, cu greşelile tale şi cu limitele pe care alegi să le impui, cu empatie DAR şi cu fermitate.

Tu oferi iubire necondiţionată ? Tu primeşti iubire necondiţionată? Crezi în ea?

Iubirea, ca formă de sclavie – Recenzie

Deși mă lupt cu timpul să citesc, nu am mai reușit de mult să postez o nouă recenzie. Poate am mai spus, dar pentru mine, pe lângă scris, cititul este o condiție esențială a sănătății mintale. Și eu țin la a mea 🙂

Așa că, îmi fac timp să citesc. Mă ascund la baie, dacă e nevoie, câte 10-15 minute sau închid ușa la bucătărie cât aștept să fie gata mâncarea. Mămicile știu de ce e nevoie de astfel de șiretlicuri.

Astăzi, despre o carte pe care îmi doream de multă vreme să o citesc. Dragostea în vremea holerei a lui Gabriel Garcia Marquez. Nu mai știu exact de unde am aflat de ea, dar am profitat de reducerile librăriei Humanitas și mi-am cumpărat-o. Da, eu mi-am făcut mie un cadou. Evident, abia așteptam să ajung acasă cu cărțile – pentru că am plecat cu câteva daruri pentru oameni dragi, care, sper eu, să îi bucure – și să încep călătoria mea.

Ultima carte a aceluiași autor care mi-a picat în mână (acum două mii de ani!) a fost Un veac de singurătate și nu-mi amintesc decât senzația, pe care am retrăit-o și acum, că … cade greu la stomac. Poate pentru că începutul e presărat de descrieri în cele mai mici amănunte, care, pentru mine, nu sunt dintre cele mai atrăgătoare. Dar, dacă am fost curajoasă și mi-am insușit, cel puțin pentru moment, lecția răbdării și am continuat, vreau să strig în gura mare cât de tare a reușit să mă prindă cartea asta.

Să fie clar…Nu renunț la cărțile de parenting (am promis recenzii după Dr. Laura Markham și nu uit !), dar în intervalul dcât sedimentez ideile de acolo merge și o altă lectură, de altă natură, nu?

Iubirea… poate fi ea o formă de sclavie? Dacă judecăm după trăirile personajelor din carte, Fermina Daza și Florentino Ariza, cu certitudine, DA. Nu vreau să vă divulg prea multe despre intrigă, dar o sa las aici, ca unealtă de atragere a potențialilor cititori, câteva citate, care mie mi-au plăcut, în mode deosebit.

În societate ajunsese să fie cea mai iubită, cea mai răsfățată, și tocmai de aceea, cea mai temută de toți, dar nicăieri nu i se pretindea mai mult și nu i se ierta mai puțin ca în propria gospodărie.Avea senzația că trăia o viață de împrumut: domnea ca o suverană absolută peste un vast imperiu al fericirii clădit de soțul ei, dar numai pentru el. Era conștientă că o iubea mai presus de orice, mai mult decât pe oricine altcineva, dar numai pentru el: o roabă supusă bunului său plac.

Poate părea cel puțin ciudat o astfel de idee despre iubire, acest secol în care femeile poartă pantaloni și par a decide atât de multe, atât în familie, cât și în politică, media, cultură, medicină, etc.

Și totuși… Iubirea are așa un fel al ei de-a complica și modifica lucrurile. Dincolo de latura senzuală a iubirii, dincolo de cât dă și cât cere fiecare, pare că mai mereu, femeia se pierde mai mult în iubire. Se oferă mai întreagă, se cenzurează mai des și cu mai multă putere. Cu siguranță, există și cazuri în care iubirea lui arde totul în jur, e atât de mare și de rotundă încât sparge orice limite și bariere, ține de cald și de foame și …. hrănește sufletele ca nici o altă hrană. Căci iubirea e hrană vie.

Cu toate acestea, pierdute printre noi, sunt sigură că există încă femei care percep iubirea ca pe o formă de supunere, ca pe o formă de a renunța – din păcate, aproape exclusiv – la ceea ce sunt și își doresc. Toate pentru calmul și bunăstarea familiei. Pentru creșterea și educarea copiilor. Pentru ca, în lume, EL să strălucească, mare și puternic.

Mi-a plăcut să citesc această carte – Dragoste în vremea holerei – și am descoperit cât de mult poți schimba sufletul și viața unui om. Cât de mult și de departe poți ajunge doar trăind cu și pentru iubirea ta, fie ea chiar o formă sublimă de sclavie.

O carte care nu este doar despre iubire, cât despre oamenii care iubesc. Despre oamenii care se (pre)fac în iubire și despre cei care se complac în neiubire. O carte cu multe pagini, cu puțin dialog, dar cu multă emoție și multă substanță.

O carte care mi-a fost călăuză într-o perioadă zbuciumată, plină de rugăciune și gânduri curate către cei aflați în nevoie. O carte care mi-a vorbit oameni și timp, despre iubirea ca formă de sclavie de-a lungul anilor, despre încredere și răbdare.

O carte căreia vă invit să îi dați o șansă, chiar dacă poate speria prin dimensiune, inițial…

PS – Domnul soț spune că a văzut filmul, eu nu știu sigur dacă e în regulă să amestec percepția mea de acum, după citirea cărții cu cea a unui regizor în ecranizarea acestei cărți. Dacă sunt printre voi persoane care au văzut filmul, m-aș bucura să-mi scrieți cum vi s-a părut 🙂

La multi si senini ani, iubire…

Azi implinim 7 ani. E mult sau putin? Se spune ca dragostea dureaza 3 ani. Zambesc. Poate, daca o iei ca pe un bun material, cu „termen de valabilitate”. Da, in conditiile astea asa o fi durand. Cel mult 3 ani. Insa daca vezi iubirea ca pe o fiinta vie, care are nevoie de soare, de apa, de dragoste, de apropiere si de intelegere…Daca te obisnuiesti sa uzi in fiecare dimineata iubirea cu seva unui sarut, daca ii vorbesti cald, calm si cu rabdare, daca o stergi de praf periodic, daca o hranesti cu vorbe curate, adevarate si daca o tii de mana cand tremura de frig sau de frica….Atunci, cred ca iubirea poate dura mai mult.
Chiar daca nu mai e la fel. Chiar daca nu mai are gustul de la inceput, chiar daca nu mai alergi, nu mai respiri complet, nu mai gandesti si nu mai zambesti decat in prezenta celui drag. Asa era la inceput. Aproape ca un drog. Pe care simti nevoia sa il consumi mereu, tot mai mult, tot mai des. Asa a inceput….Apoi, cu timpul, am invatat sa te iubesc frumos, calm, matur. Fara (sau cu mai putine) razvratiri de personalitate. Fara sa te mai alung, strigand in gand ca nu vreau sa pleci vreodata. Fara sa ma ascund, rugandu-ma sa ma gasesti repede, ca sa nu ma usuc de dorul tau. Fara sa iti reprosez „nimicuri” pentru a ma delecta apoi cu gustul dulce acrisor al impacarii.
Azi, dupa 7 ani…pot spune ca mi-esti drag asemeni unei parti din mine. Azi, dupa atatea zile in care ne-am descoperit unul pe celalalt, dupa atatea incercari care au trecut peste noi, pot spune ca imi esti necesar. Pentru ca tu esti un om mai bun, mai intelept, cand ma tii de mana. Pentru ca eu nu uit sa fiu putin copil, sa fiu putin femeie, sa fiu putin „minune” cand adorm in bratele tale.
Darul meu pentru tine, iubire, este minunea din burtica. Ghemul de lumina, botul de iubire care va veni pe lume peste cateva zile. Dintr-o iubire mare, mare….asa ii vom spune cand va intreba cum a venit pe lume, cum a capatat viata.
Primul nostru nascut…bebele mic si dulce, pe care l-am inconjurat cu iubire 9 luni, in burtica. Acest „semn” al dragostei va veni sa completeze, o data in plus, tot ce simtim unul pentru altul. O fiinta pe care Dumnezeu ne-a trimis-o in dar, ca sa nu uitam niciodata ca Iubirea inseamna Lumina. Iar lumina mea, esti tu!