Când m-am întors

Când m-am întors,

Sălbatică şi despletită,

Ţâşnind săgeată vie

din arcul inimii tale,

Eram lacrimă de lumină.

 

Când ai venit,

Cenuşie nălucă a viselor mele,

Te-am lăsat mereu

să-ţi decizi soarta,

mângâiere catifelată pe suflet.

 

Când m-am întors,

Sălbatică şi toată un zâmbet,

Curgeam spre pământ

Şuvoaie calde de emoţie şi drag.

 

Când am plecat,

Rupându-mi zgomotos

Inima din palma ta stângă,

S-au pornit

Cutremure şi taifunuri.

Toate deodată.

 

Când am plecat,

Sălbatică arătare a vieţii tale,

N-ai vărsat nici o lacrimă.

Mă priveai împietrit

şi ochiii tăi şopteau

Nu pleca!

sau măcar…

Întoarce-te degrabă!

 

PS: Minunatele fotografii îi aparţin unui drag prieten… Mulţumesc, Victor!

Nopţi în Rodanthe. Viaţă sau renunţare?

Să te bucuri de viață sau să te lași dus de valurile ei? Să te încrâncenezi pentru fiecare mică luptă sau să renunți, așteptând să primești ceea ce ți se oferă?

Ştiţi că vă spuneam că o grămadă de cărţi mă „lovesc” exact în momentul potrivit? Ei bine, se pare că nimic nu este întâmplător. Mi-a plăcut stilul lui Nickolas Sparks încă de la prima carte citită. Nopţi în Rodanthe este deja a treia carte pe care o citesc, pardon, devorez pe nemestecate.

Filmul nu l-am văzut şi nici nu îmi propun,încă. Poate când mă va lovi vreo stare mai … lacrimogenă, să spunem.

Ce să spun despre carte? Off, Doamne! Mi-a plăcut că personajele sunt oameni maturi, că povestea de dragoste nu este una clasică. Mi-au plăcut clipele în care Sparks a descris starea de spirit a personajelor. Poate nu pare, dar partea asta, psihologică a literaturii mă încarcă într-un fel în care nimic nu o poate face.

Da, râzând, aş spune că cineva drag mi-a tot spus, mai ales în ultima vreme că „cititul MEU dăunează grav sănătăţii CELOR DIN JUR”. De ce? Pentru că, pe mine, cititul mă face să ies din zona mea de confort, mă face să îmi/pun întrebări, să caut răspunsuri şi să găsesc soluţii (uneori, cât se poate de ciudate/năstruşnice).

Povestea nopţilor în Rodanthe este de fapt, după părerea mea, timpul pe care fiecare dintre noi ar trebui să îl petreacă doar cu sine. Să cauţi răspunsurile de care ai nevoie. Să fii bine tu cu tine. Să îţi ierţi greşelile şi să te iubeşti. Să te accepţi. Nu e mereu uşor, nu e de fiecare dată la fel. Dar e foarte important.

Mai mult, Nopţi în Rodanthe este despre iubirea care vine la momentul potrivit şi despre faptul că prezenţa fizică este sau poate fi atât de plină , atât de îndestulătoare, încât să îţi ajungă mult, mult timp.

Nopţi în Rodanthe poate fi văzută ca o carte tristă, dar eu simţit-o ca vorbind despre speranţă. O iubire pe care viaţa o oferă celor doi protagonişti, dar care nu se finalizează aşa cum ne-am fi aşteptat, poate. Cei doi nu rămân împreună până la adânci bătrâneţi. Aflaţi voi de ce şi cum se termină.

Niciodată nu e prea târziu să iubeşti, să te bucuri cu toată fiinţa de omul drag şi de clipele, mai multe sau mai puţine, pe care le ai alături de el/ea. Important este să ai încredere, să nu te ascunzi şi să nu îţi pierzi speranţa, oricât de greu ar părea.

 

La drum cu doi copii. Moara de hârtie

Iată că ne-am reîntors din concediu, cu forțe proaspete și chef de scris. Am colindat pe la mare, pe la țară ,la mătușa mamei mele și apoi, după (doar!!!) o săptămână, înapoi acasă. Astăzi, o să vă povestesc puțin despre Moara de hârtie, de la Comana. Nouă ne-a plăcut tare mult, cu mare drag vom reveni când mai avem drum. Dacă sunteți mai aproape de ei sau vă tentează câteva zile în apropiere, vă îndemn să le treceți pragul. Îi găsiți și pe FB , noi am primit pe mail, încă dinainte de a ajunge la ei, toate informațiile. Stați cu ochiii pe pagina lor, periodic au ateliere care mai de care mai frumoase, toate au conținut educativ ridicat și sunt, fără nici o exagerare, modalități excelente de a petrece timpul în familie, apropiindu-i pe cei mici și mai mari de tradiție, de frumos, de natură.

Destul cu introducerea….Să trecem la treabă! Și cum orice poveste începe de undeva….Prima întâlnire cu unul din produsele de la Moara de hârtie a venit sub forma unei invitații la nuntă 🙂 Da, doi frumoși nebuni pe care îi iubim și de care ne este dor au decis să integreze în nunta lor tradițională spiritul și iarba de la Comana (o altă locație super, cu aer curat, trasee de cățărare, trenuleț și muuuuuuuuuuuuult spațiu verde).

 

Invitația conținea, la propriu și la figurat, fire de iarbă de la Comana, locul unde am petrecut până dimineață la o nuntă ca-n povești. Mă rog, ăștia dintre noi care au copii de dus la culcare s-au retras puțin mai repede, dar tot ne-am zbenguit și noi oleacă. Ba chiar, mă pot lăuda că am reușit să dansez vreo 2 dansuri (singură!) cu soțul meu. Ceea ce e mult! 🙂

Revenind la moara de hârtie … În Comana, ascunsă privirii celor de rând (există indicatoare spre moara de hârtie, dar locația în care se află pare cumva suspendată în timp, în afara zgomotelor și a vremurilor agitate), veți regăsi un colț de lume în care, hârtia se naște cu dragoste și răbdare. Veți păși ușor, într-o lume fermecată, unde timpul pare să aibă infinită răbdare și mâinile dibace ale meșterilor populari, oameni ai locului, dau naștere unor minuni pe care ți-e aproape teamă să le atingi.

Deși noi am vizitat locul unde se naște hârtia pe repede înainte și copiii erau deja destul de obosiți, experiența l-a marcat pe Matei în asemenea măsură încât pare să aibă doar cuvinte de laudă pentru ceea ce a văzut acolo. Pentru noi, cei mari, a fost o gură de aer proaspăt, o lingură de istorie a scrisului și hârtiei care mie, ca scrib online :P, mi-a dat aripi. Plus vorbele frumoase, calde ale gazdei noastre, căreia îi mulțumesc încă o dată pentru tot!

Moara de hârtie este un loc creat să aducă bucurie. A fost idee și vis, iar acum a devenit realitatea la care lucrăm în fiecare zi.

Conceput ca  un Atelier–muzeu, Moara de hârtie, se dezvoltă ca un spaţiu ce reînvie, păstrează şi transmite mai departe tradiţii manufacturiere româneşti şi universale. Am început cu hârtia manuală, legătoria de carte şi tiparul manual, iar din 2016 am adăugat încă șapte meşteşuguri tradiționale în cadrul Satului meșteșugurilor.

Vă aşteptăm cu bucurie să descoperiţi Moara de hârtie şi Satul meşteşugurilor, ridicate într-un tărâm binecuvântat, la Comana, pe Dealul Morii.

Așa vă invită gazdele noastre să le treceți pragul, în scurta descriere de pe blogul lor. Noi am fost acolo şi ne-am bucurat cu adevărat de experienţă. Eu vă provoc să vedeţi lumea cu alţi ochi, să încercaţi să priviţi cu sufletul şi să descoperiţi, prin prisma copiilor pe care îi ţineţi de mână, cât de simple, de minunate pot fi lucrurile!

Scrisoare pentru copilul meu de 2 ani

 

 

Dragul meu Pui de Om,

 

Am decis să îţi scriu astăzi, când eşti deja pornit pe drumul fără întoarcere către adultul care vei deveni. Acum o vreme, ai împlinit 2 ani, nu mai eşti un bebe, cum spun eu. Eşti deja un copilandru sau un toddler, cum ar spune alţii.

Chiar dacă ai 2 ani, te alini încă la pieptul meu. Ceri în gura mare, oriunde te prinde foamea sau setea sau dragul, laptele bun de mami. Şi DA, nu mi-e ruşine că te alăptez încă, deşi…uite, mergi în picioare şi ai deja toţi dinţii şi toate măselele.

Nu mi-e ruşine când te apropii de mine şi încerci să îmi ridici bluza ca să îţi descarci frustrările de 2 ani, ca să îţi alini durerile sau doar ca să te reconectezi cu mine, după orele multe şi lungi pe care tu le petreci la creşă şi eu la muncă.

Ai 2 ani şi viaţa cu tine nu e tocmai uşoară. Am ajuns, cu teamă şi cu bucurie totuşi, la etapa temută în care te dai cu fundul de pământ. Şi strigi din toţi rărunchii, de îmi închipui că vecinii noştri (oameni de treabă, de altfel!) vor chema cât de curând Protecţia Copilului sau Protecţia Animalelor, sau amândouă. Ai 2 ani şi eşti un maestec de dependenţă de mine şi independenţă faţă de tot şi toate.

Eşti un pui de om care vrea să nu se rupă de mama lui. Şi baţi hotărât din picior de câte ori încerc să te ţin ocupat câteva minute.  Ca să pot face un duş liniştită, să gătesc sau să îmi trag sufletul. Mă cauţi prin casă, tot mai impacientat dacă nu îţi răspund la prima sau a doua strigare. Mă întrebi ude peci,mami Iina? şi chiar e ce eci pat Petu? (De ce eşti supărată pe Petru?).

Ai doar 2 ani şi vrei să faci totul singur. Să mănânci ciorbă cu o lingură mare, cum face mami/tati/Atei (Matei). Să foloseşti crema mea de faţă sau piatra de alăun a tatălui tău. Să conduci motocicleta de poliţie a fratelui tău. Să foloseşti şurubelniţa şi foarfeca şi cuţitul. Să cari pepenele sau să împingi coşul de cumpărături. Ai fi în stare să stai zi şi noapte să observi toate abusele (autobuzele) şi să colecţionezi toate gâzele care îţi ies în cale (deşi te-a înţepat o albină şi ai avut buba la deget!)

Mă uit la tine şi îmi amintesc (vag) că am trecut deja prin acestă etapă cu fratele tău. Vârsta celor 2 ani, terrible twos. Şi totuşi, nu mi-e uşor.

Da, admit că uneori, mi-e tare greu să rămân calmă în faţa luptelor de putere pe care se pare, le purtăm pentru orice lucru, cât de mic. Şi mi-e tare greu să nu mă înfurii.

Să păstrez în minte faptul că ai, totuşi, doar 2 ani!!! Că nu faci lucrurile în aşa fel încât să mă înfurii/superi, dar că încerci să înţelegi care sunt limitele puterii tale. Că ai doar 2 ani şi universul capătă abia acum, dimensiuni pe care le cercetezi.

Sunt zile în care mă rog să vină noaptea mai repede. Şi da, nu e deloc uşor pentru o mamă de doi copii să aibă şi job, şi timp special în parc, şi mâncare în frigider şi unghiile măcar prezentabile şi, eventual, greutatea regulamentară pentru înălţimea ei.

Pentru cei care nu au copii sau au unul singur (eventual, foarte mic sau care nu a ajuns la vârsta hotărâtului NUUUUUUUUUUUUUUUUUU!), cu tot respectul, habar nu aveţi despre ce vorbiţi! 🙂 O să aflaţi, sau poate nu. E ok, nu suntem toţi făcuţi la fel.

Revenind la tine, pui de om! 🙂

Fratele tău m-a făcut să fiu şi MAMĂ, pe lângă toate rolurile pe care le aveam.

Tu m-ai ajutat să mă temperez, să me relaxez, să îmi depăşesc limitele, să îmi dozez puterile şi să reinventez jocuri,poveşti şi cântece.

Minunea mea de 2 ani, eşti dulce când îmi adormi în braţe, transpirat şi încă mirosind a copilărie, a lapte şi a vise. Eşti vesel când te trezeşti şi alergi, cu picioruţele goale şi dolofane prin casă, căutând un culcuş cald unde să mai moţăi câteva clipe. Eşti hotărât şi drept când îmi strigi GATA! şi o zbugheşti la joacă. Eşti plin de surprize când urmăreşti păsările prin parc sau te aproprii, sfios, de un copil sau altul, la creşă.

Viaţa cu tine nu-mi oferă nici o clipă de răgaz.

Mereu e ceva de făcut, mereu ai nevoie de atenţia sau privirea mea, mereu îmi cauţi compania şi, oricât de obositor ar fi, ştiu sigur că nu mi-aş dori sa fie altfel.

Copil de 2 ani, adult captiv într-un trupuşor firav, voinţă cât un munte şi viaţă prin toţi porii, iartă-mi stângăciile şi cruţă-mi nervii, dacă e cu putinţă. Ţine minte că te iubesc adânc şi pentru totdeauna şi niciodată nu se va schimba asta, oricât de departe sau de puţin ascultător ai fi.

PS – Scrisoarea mea vine acum şi o las aici pentru noi. Pentru ca TU să înţelegi cât de mare şi rotundă este dragostea ce ţi-o port. La fel, este pentru MINE, să nu uit aceste etape şi gânduri, să lăcrimez poate când vei fi mare, gata să îţi iei zborul din cuib sau să am termen de comparaţie când o să vină vremuri mai puţin bune.

Oameni şi poveşti

Poate greşesc. Dar, în ultima vreme, îmi iau tot mai mult seva, puterea şi energia dintr-un amestec magic: oameni şi poveşti. Da, da, chiar aşa. Pentru că mereu am parte de oameni şi poveşti, mă trezesc mai veselă, micile deziluzii se şterg mai repede şi sunt multe lucruri şi evenimente care mă fac să îmi bată inima mai tare.

Poate nu sunt singura care trăieşte o astfel de încântare. Dacă e aşa,chiar vă rog, ridicaţi o mână, să vă văd, să vă zâmbesc pe stradă, întâlnindu-vă şi să ne regăsim şi în viaţă, într-o complicitate tandră.

Pentru cei care habar n-au despre ce vorbesc, încerc să mă explic. 🙂

Fiecare dintre noi, de-a lungul vieţii, are unul sau mai multe pasiuni, plăceri, resurse de viaţă, de motivaţie, de încredere şi de zâmbet. Cunosc oameni care trăiesc pentru a lipi/dezlipi/şurubări şi au un zâmbet mare, mare pe faţă ori de câte ori au ocazia să se manifeste în acest sens. Da, vorbesc despre domnul Soţ. 🙂 Pentru el, odihna, socializarea, uneori chiar şi hrana sunt opţionale. Lipicitul, cum îi spun eu întregii îndeletniciri, NU este pe lista aceasta. În absenţa timpului, mijloacelor şi uneltelor pentru a pune în aplicare lipicitul, domnul devine posac, ursuz, nervos şi, scuzaţi expresia, ciufut. Da, e greu de înţeles pentru mine, o EA cât de departe se poate de astfel de îndeletniciri. Probabil, există şi situaţii în care oamenii cu preocupări similare se atrag, la noi nu a fost cazul.

Pentru alţii, pasiunea cea mare se pune în activităţi care le testează rezistenţa, puterile fizice, reacţiile în faţa pericolului, etc. Şi astfel de oameni sunt foarte diferiţi de mine. Nu mai răi sau mai buni, ci doar diferiţi. Încerc să îi observ, de la distanţă, îi admir pentru modul în care aleg să îşi hrănească pasiunea, dar nu mă văd făcând acelaşi lucru. Nu prea curând, cel puţin.

Pentru mine, în afară de familie şi scris, de meseria mea şi de cărţi, despre care am tot scris, mai pe lung sau doar intuit, pasiunea vine sub diferite forme.

Oameni şi poveşti este ultima descoperire care m-a uluit. Încă nu reuşesc să înţeleg pe deplin cum de abia acum realizez puterea acestui nou, perfect şi inepuizabil combustibil. Pentru mine, să cunosc oameni şi poveşti, să fiu martor al trecerii lor prin lume, să pot ţine de mână, alina sau îndruma este uluitor. Să ascult, să încerc să mă pun în pielea povestitorului şi să îmi pun problema cum aş face eu dacă aş fi acolo, în papucii lui…

Da, îmi place şi nu mă pot sătura de asta. Vorbesc şi ascult. Mai şi tac (sâc!), mai şi plâng. Uneori, poveştile şi oamenii mă pot dărâma. Loviturile mişeleşti, pe la spate, fără avertizare şi fără posibilitate de apărare dor cel mai tare. Dar, după şocul şi neliniştea clipei, caut soluţia. Şi mă ridic, scuturându-mă. Merg mai departe. De multe ori, mă gândesc unde am greşit eu, uneori înainte de a gândi unde au greşit ceilalţi sau de ce mi se întâmplă mie.

Oameni şi poveşti ar trebui să scrie mare, cu litere îngroşate, în fişa postului vieţii mele. 🙂 De fapt, din dragoste de oameni şi din sete de poveşti, urnesc toate proiectele care mă însufleţesc. Pentru că da, dintre toţi şi toate, tare mi-s dragi oamenii şi tare-mi sunt necesare poveştile.

O să mă auziţi vreodată, poate, râzând, de această mare pasiune. Pentru că am fost crescută şi învăţată că scrisul şi visatul nu-ţi dă de mâncare. Trist, poate. Şi-am învăţat atât de bine această lecţie încât, multă vreme, am ascuns în suflet bine,bine, cu 7 lacăte, vulcanul inimii mele şi am ales căi mai bătute, mai vizibile şi mai… fizice de a câştiga pâinea cea de toate zilele.

Doar că, într-o zi, dintr-o întâmplare neîntâmplătoare cu un Om, urmată şi precedată de cicocniri mai lungi sau mai scurte cu alţi Oameni, am rupt lanţurile şi am ales libertatea.

Pentru că mă fac mare, pentru că sunt puternică şi simt cu adevărat că trăiesc, îmi extrag seva dătătoare de viaţă din oameni şi poveşti.

Pe tine, dragă cititor, ce combustibil magic te ajută să funcţionezi la cote maxime? Ce pasiune te animă şi care este licoarea specială care te face să crezi, mereu şi mereu, să cauţi noi şanse, să alegi noi drumuri, să plantezi noi seminţe de speranţă?

După o vreme. O fi ceva în aer

O fi ceva în aer
Că prea m-apucă doruri
Şi prea mă-mbrac în rochii
Şi prea-mi las părul liber.

O fi ceva în aer
Sau poate de la apă,
Sau de la lipsa ei.

O fi ceva în aer
Şi dă cu pace-n vânt
Şi vine cu iertare,
Şi vine cu iubire.

O fi ceva în aer
Că prea e primăvară
Şi prea îmi vine-a râde
Şi prea mi-e bine-n suflet.

🙂

Există zile în care scriu trist, pentru că aşa simt şi blogul este căsuţa mea, unde respir exact aşa cum sunt. Şi-apoi, există zile în care e soare şi cald. O fi ceva în aer. Sau în suflet. Zile în care aleg să privesc lucrurile cu inima şi mai puţin cu ochiii. Zile în care sunt recunoscătoare pentru piedici şi bobârnacele primite, pentru priviri încruntate şi ALEG să mă ridic. Iar şi iar. De fiecare dată. Pentru că … o luptă-i viaţa, deci…TE LUPTĂ!

Iubirea (ne)condiționată

Tocmai am terminat conspectul după prima carte pe care am citit-o integral, în limba română, scrisă de buna și înțeleapta Dr. Laura Markham. Printre ideile pe care le-am primit, ca un minunat dar, în cele peste 200 de pagini, cea care mă inundă și mă motivează azi este iubirea necondiționată.

Poate părea un clișeu, dar vă provoc să închideți ochii pentru câteva secunde, să vă întoarceți în timp, în copilărie și să vedeți, de această dată, cu ochii de adult, o clipă, una singură, în care ați fost sau v-ați simțit învăluiți de iubirea necondiționată a părinților voștri.

Mi-ar face mare plăcere să gust asemenea momente alături de voi, dacă îmi permiteți accesul în acea lume și îmi veți detalia scena printr-un comentariu/mesaj aici sau în privat. Cu toate acestea, înțeleg că vorbim despre clipe prețioase, intime aproape, care, de multe ori nu pot fi transpuse în cuvinte sau simpla lor divulgare pare că le știrbește din magie.

Și totuși… din păcate, vor exista persoane care nu vor avea ce să-și amintească, oricât de mult ar încerca. Pentru că pe ei, iubirea necondiționată i-a ocolit în copilărie. Și astăzi, părinți fiind, obsedați să ofere copiilor totul, se luptă să se vindece. Părinți care caută informații și instrumente, părinți care au cariere și smartphone-uri, care trec mereu cu zâmbetul pe buze. Și doare a naibii toată agitația asta din lumea părinților atașați, informați, cool sau la modă. Pentru că iubirea necondiționată rămâne un obiectiv greu de atins.

Aș vrea să cred că numărul unor astfel de oameni este mic. Aș vrea să pot spune ca toți am trăit copilării de poveste, că ne-am găsit parteneri de viață echilibrați și plini de empatie, gata să aducem pe lume pici bulgări de lumină pe care să îi ghidăm prin viață, fiind generoși, recunoscători și înțelepți.

Din păcate, cunosc adulți care, copii fiind, au fost abandonați la bunici până la vârsta școlii. Cunosc adulți care au crescut doar cu mama și care vedeau în tatăl lor un fel de zeitate, coborâtă pe pământ. Copiii care și-au văzut părinții luptându-se fizic. Am auzit chiar povești despre copiii care li se adresau părinților folosind apelativul „dumneavoastră” și care și-au crescut efectiv frații și surorile mai mici, în lipsa sau absența părinților.

O fi un alt fel de iubire, dar nu e iubire necondiționată.

Și-apoi, celelalte feluri de mici sau mai mari traume. Continua nemulțumire a părinților în fața comportamentelor sau rezultatelor copilului. Mereu e loc de mai bine. Se putea și mai mult. Dar X, Y ce-a făcut? Eu te-am făcut, eu te omor. Cât stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!

Vă sună cunoscut? Vă trezește ceva amintiri? Se aude zgomotul palmei peste obraz? Se simte trasul de cozi sau, în unele cazuri, de perciuni?

Probabil că sunt puțini cei care vor recunoaște cât au durut – cât dor încă toate acestea. Vom închide link-ul/pagina, tab-ul sau vom da un LIKE pentru a scăpa repede de responsabilitate. Și cu inimile grele, cu miile de întrebări și de lacrimi de atunci, din copilărie, ce faceți? Și ele reacționează la SHUT DOWN?

Copiii nu se nasc răi și profitori. Copiii nu trebuie îmblânziți și supuși. Ei nu sunt sclavi și nici animale sălbatice. Copiii nu ți urcă în cap dacă îi săruți, îi îmbrățișezi sau îi susții. Copiii nu trebuie să se învețe cu greul de mici pentru a crește frumos.

Copilul tău merită iubire necondiționată. Tu meriți iubire necondiționată. Şi asta înseamnă să fii acolo, lângă el. Înseamnă să îţi permiţi să îl asculţi, să îl cunoşti şi să nu fiţi mereu de acord. Iubire necondiţionată înseamnă să fii întreagă în faţa lui, cu greşelile tale şi cu limitele pe care alegi să le impui, cu empatie DAR şi cu fermitate.

Tu oferi iubire necondiţionată ? Tu primeşti iubire necondiţionată? Crezi în ea?