Şezătoare românească la Piatra Neamţ. Din dragoste pentru frumos

Acum câteva zile, mi-am propus să vă aduc în atenţie oameni şi lucruri frumoase. E plină piaţa/viaţa de urât, de răutate şi de scandaluri. Haideţi să preţuim mai mult ceea ce avem frumos, să sărbătorim oamenii şi faptele ALT FEL, să celebrăm ideile bune şi gândurile pozitive. Poftiţi la şezătoare, dragii mei!

Un astfel de om, cu o astfel de poveste este subiectul (sau sufletul!) prezentei postări. O şezătoare adevărată, în oraşul meu.

Am poposit, în căutare de frumos, de culoare şi autentic, la şezătoare, într-o cămăruţă mică, dar vie. Am păşit cu emoţie, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Aveam alături ochiul critic, dar vrăjit al partenerului de … căutare, Obiectivul lui Sorin Bolog.

Am descoperit, cu siguranţă, doar o mică parte din povestea care se ţese/coase/spune acolo, în acel spaţiu prietenos, şi totuşi ferit (de obicei) de privirile prea obosite de cotidian.

Ni s-a permis accesul într-un tărâm de poveste, plin de culoare, de simboluri şi de pace. Am pătruns, cu grijă  şi teamă, parcă, în sânul unei familii de suflete prietene.

Am ascultat povestea începutului… Cum totul a pornit de la un dor nebun, de la dorinţa de a păstra aproape de suflet senzaţia, dragul şi emoţia unei vieţi care nu mai pulsa.

Am ascultat, cu emoţie şi speranţă, cum o IE poate duce mai departe un mesaj, o dragoste, o poveste. Am zâmbit căci şi eu, asemeni multora, post în suflet doruri de cei ce nu mai sunt.

A fost o gură de culoare, o după amiază care mi-a întărit convingerea că oriunde, Oamenii – chiar aşa, oamenii cu O mare – pot sfinţi locul. E loc în lume pentru frumos, pentru prietenie şi pentru dragoste, pentru pasiune şi e loc pentru a crea.

Despre Anto, cea care a adunat în jurul ei câţiva (tot mai mulţi, în ultima vreme) oameni creativi, ce să vă zic? Cu siguranţă, ea nu ar vrea să fie această postare despre ea. Şi poate nici nu este. Dar, permite-ţi-mi să cred, o parte din sufletul ei se poate ghici din ceea ce face şi coase.

Privind doamnele care s-au alăturat acestui proiect, ascultând poveştile şi sfaturile lor, văzând cu câtă sinceritate şi deschidere au primit în viaţa şi spaţiul lor noi recruţi, am mulţumit pentru privilegiul de a fi ROMÂN. Pentru spaţiul acesta atât de plin de culoare, pentru oamenii buni care aleg să crească frumos, pentru astfel de idei şi pentru că am primit şi eu acces la această lume.

Cuvintele mele sunt sărace pentru a descrie mirarea, încântarea şi bucuria cu care am plecat de la Şezătoare. Am primit fotografiile şi mă tot desfăt privindu-le. Nu mi-e uşor să aleg doar una dintre ele, aşa că vă invit să le gustaţi pe toate, să le simţiţi valoarea şi, poate, doar poate, vă vine cheful de cusut. Poate vă descoperiţi acea activitate de recreere pe care o căutaţi.

De curând, Anto a deschis pentru public un grup, unde puteţi primi sfaturi utile, unde vă puteţi găsi prieteni cu aceleaşi pasiuni şi de ce nu, unde puteţi să vă bucuraţi de tihna şezătorilor tradiţionale, acum, în centrul oraşului, la câteva minute şi centimetri distanţă de tumult şi agitaţie şi stres.

Poftiţi la şezătoare, deci, măcar prin intermediul fotografiilor (pentru care, multţumesc încă o dată – Chapeau, Sorin Bolog!). Sau poate vă cuprinde şi pe voi dragostea de frumos, de autentic…

PS – Să vă spun că mă apuc să cos cele două ii pentru puiii de om? Doar avem nuntă românească peste câteva luni…

O cafea pentru o clipă

Eu nu beau cafea. De obicei. Îmi place mirosul ei, am învăţat să pregătesc pentru musafiri, dacă se impune. Şi totuşi, zilele trecute, într-o situaţie anume, mi-am dorit să beau o gură de cafea. Întâmplarea face că aveam un pachet desfăcut, la muncă şi că unii dintre colegii mei beau cafea frecvent. Aşa că am beneficiat şi eu de licoarea caldă, neagră şi, cum alfel, decât dulce.

Veţi râde, probabil, dar a fost o cafea de poveste. A fost o cafea aburindă, care m-a ţinut trează (mai mult decât ar fi trebuit chiar, dar asta e altă poveste!). A fost plină de poveşti, o cafea ca o îmbrăţişare catifelată.

Acum, aştept un nou prilej special, anume făurit, pentru a mai bea o gură de cafea.

Mă gândesc … aşa suntem noi oamenii… păstrăm mult din ceea ce ne face plăcere, farfuriile bune pentru musafiri. Camera bună pentru ocazii. Parfumul scump pentru prilejuri rare. Şi când ne bucurăm oare?

O simplă cafea mi-a adus gândul copilăriei. Copilărie suficient de îndepărtată ca să îmi fie dor, dar destul de apropiată ca să mă mai bântuie când şi când.

Părinţii mei beau cafea dintotdeauna. De obicei, la ibric. Uneori, la filtru. Mai mare sau mai mică. Cu puţin zahăr. Uneori cu frişcă, dar rar.

Prima cafea mi-a gâdilat nările şi cerul gurii odată cu prima moarte a unei persoane apropiate. Sora bunicii mele sau mamaia, cum îi spuneam noi. Am plâns cât pentru o viaţă atunci. Eram proaspăt intrată la un liceu bun, la profilul uman, pe care mi-l dorisem. Ea era bolnavă şi destul de bătrână, noi departe, la 300 de kilometri. Toată vara i-am promis că venim să o vedem şi nu am mai apucat. Începea şcoala şi ea, draga de ea, nu a mai putut. S-a dus într-o lume mai bună, spuneau atunci toţi. Mi se părea atât de ciudat…Unde să se ducă? Şi de ce?

Şi mamaia bea cafea. Dacă închid ochiii,mi-o amintesc atât de clar…

Revenind la cafeaua mea, recent descoperită. 🙂

Voi aveţi amintiri legate de o cană de cafea? Poate o invitaţie la cafea, poate o poveste frumoasă legată de un om drag care bea cafea… Oricum ar fi, îmi place să cred că avem dreptul şi datoria de a trăi frumos clipele care ne fac plăcere. Să bem o ceaşcă de cafea cu o prietenă bună, să citim o carte frumoasă sau să pierdem vremea, visând…

 

Camera copilului tău – cât e prea mult?

Dacă tot e postul Sf. Paşti şi ne apucăm de curăţat, dereticat şi scuturat, pe mine mă cuprinde zelul mutatutului. Pentru că centrul vieţii sunt puiii de om, totul începe cu camera lor şi, prin extensie, ne raportăm la mobila de/pentru copii.

Deşi am amintit câte puţin despre acest subiect în postarea despre necesarul pentru copil, la venirea acasă de la maternitate, acum, când vârsta copiilor mei este alta – 4, respectiv aproape 2 ani – văd (şi vă pot împărtăşi) situaţia cu alţi ochi.

  • Dacă veniturile şi spaţiul vă permit, este absolut în regulă să amenajaţi camera copilului în funcţie de vârsta şi interesele copilului (deşi, înainte de naştere habar nu ai ce interese va avea copilul meu, dar ce spun eu, uneori nu ştii nici dacă va fi băieţel sau fetiţă, cum a fost cazul la noi). Pe piaţă există acum o multitudine de forme, de culori, de modele şi de variante din care puteţi alege. Puteţi începe prin a stabili un buget clar, câteva obiecte care vi se par necesare (după părerea mea, aş merge pe minimal – pat, dulap, fotoliu sau canapea, eventual leagăn).
  • Dacă sunteţi genul mai pragmatic, puteţi mobila camera copilului în aşa fel încât să fie utilă o perioadă de timp cât mai lungă. Şi aici, tot minimalismul este cheia, urmând să completaţi, pe parcurs, cu alte piese de mobilier sau să înlocuiţi ceea ce devine nefuncţional, de exemplu, înlocuirea dulapului cu unul mai spaţios odată ce mai apare un copil.

Personal, consider camera copilului (sau a copiilor, cum este cazul la noi) un spaţiu care trebuie să răspundă unor cerinţe de funcţionalitate şi eficienţă, mai mult decât de estetică. Probabil şi pentru că am băieţi, dar nu aş putea băga mâna în foc 🙂

Adaptat la dimensiunile camerei de care dispunem, noi am decis să organizăm un spaţiu prietenos, pe care să îl putem adapta pasiunilor şi preferinţelor copiilor. Camera are pe laterale paturi de o singură persoană, cu ladă de lenjerie mare. Un dulap mare, cu sertare şi bară pentru umeraşe, alături de unul mai micuţ, tip soldat, cu rafturi şi un birou (care momentan este folosit de noi, părinţii!) cam astea sunt piesele de mobilier pe care le avem.

Jucăriile am preferat să le aşez în cutii de plastic sau din material textil, ca să poată fi strânse uşor şi răsturnate la nevoie. Pentru că sunt destul de multe, după părerea mea 🙂 încerc să le rotesc periodic şi, mai nou, să le organizez pe categorii – cutia cu lego, cutia cu maşini, cutia cu figurine, etc.

O astfel de organizare îi ajută pe copii să găsească relativ uşor exact ceea ce le trebuie, iar pe mine mă ajută să le explic şi să exersăm noţiunile de mulţimi, culori, forme, etc.

În privinţa covorului, mi-ar fi plăcut să aleg ceva mai vesel, eventual un covoraş cu străzi, cum am văzut la câteva locuri de joacă din oraş. Din păcate, la momentul respectiv, nu am găsit aşa ceva la noi în oraş. Am ales ceva simplu, în culori neutre. Din fericire, Matei a găsit de cuviinţă să considere cercurile negre de pe covor nişte străzi foarte potrivite, pe care le folosim în scopuri multiple.

Ca sursă de lumină, în afară de lumina oferită de plafonieră, am primit cadou o veioză haioasă, sub formă de ursuleţ, care înveseleşte camera şi este perfectă pentru momentele în care se apropie momentul de culcare, dar încă mai avem un rest de joc.

Este foarte adevărat că mai există două corpuri mai mici, suspendate, care adăpostesc o parte dintre cărţile de poveşti, jucăriile cu care ne jucăm uneori, dar care sunt mai sensibile şi au nevoie de un loc al lor.

Deşi copiii mei sunt încă micuţi, încercăm să îi obişnuim să aprecieze lucrurile pe care le au, să se folosească de ele cu milă şi grijă (fără a face un scandal monstru dacă se strică), dar făcându-i conştienţi de valoarea lor. Periodic, revizuim, de multe ori împreună, colecţia de jucării, triem ceea ce păstrăm şi aruncăm ceea ce e de aruncat. Cu această ocazie, punem deoparte, pentru alţi copii (mai mici sau mai săraci) jucării cu care nu ne mai jucăm. De fiecare dată, descoperim comori uitate şi, de cele mai multe ori, schimbăm ceea ce lăsăm la îndemână.

Sunt sigură că există variante de cameră a copilului mai bogate decât a noastră. Cu certitudine există copii care nu au o cameră a lor şi, cu siguranţă, din păcate, copii care nu au jucării. Le vorbesc puilor de om despre asta, fără a-i ameninţa. Cred că este important să fim recunoscători pentru timpurile pe care le trăim, să ne bucurăm unii de ceilalţi şi cel mai adesea, văd partea plină a paharului. Cu toate acestea, cred că facem, de multe ori risipă şi e mare păcat.

Tu cum ai amenajat camera copilului? Cine te-a sfătuit şi de ce anume ai ţinut cont?

 

 

Administrativă

Ca-ntr-o ședință de guvern,

mă ții în tensiune.

Ca-ntr-o lege de modificare,

îmi actualiezi constant aplicarea iubirii.

 

Ca un fax ce vine prea târziu,

îmi bipăie scuzele tale în ureche.

Ca o erată ce exasperează

Mă asaltezi când simt că

mi-e mai senin.

 

Și totuși, stau aici.

Râmân aievea, lângă tine.

Ești piatra mea,

sunt stânca dătătoare de apă proaspătă.

 

Ți-am scos din cuptor

copiii rumeni și dogorind

a iubire.

Ți-am frământat

pâine din clipele de tandrețe

nebună.

Ți-am sădit flori și pomi

și iarbă verde, viguroasă.

Tu ce mai aștepți?

Ce mai speri și,

mai ales,

unde-i zâmbetul?

 

Ca un hoț de rând,

îmi cotrobăi prin gând și cord,

îmi atingi toate comorile

și lași în urmă

gust de cenușă.

 

Care să-ți fie răsplata

pentru tot?

Care să-mi fie pedeapsa

pentru toate?

 

 

 

Din dragoste pentru frumos. Proiect handmade

Voi așteptați primăvara? Din dragoste pentru frumos, din pasiune și curaj, a luat naștere acest proiect. Mi-am dorit să aduc aici, pe blog, în căsuța mea virtuală, unde vă aștept mereu cu gânduri, idei și oameni buni, un colț de lume. Am căutat și am găsit oameni care au avut picătura de nebunie necesară pentru a porni proiecte de suflet.

Aș putea să vă scriu că fiecare dintre cei care au participat la acest proiect are un acel ceva… je ne sais qui, cum ar spune francezul… Fiecare dintre mămicile care au lucrat a pus, pe lângă talent, curaj și creativitate, o bucățică de suflet.

Din dragoste pentru frumos, mă bucur să descopăr proiecte și idei handmade care merită să fie cunoscute, care merită să fie apreciate, iubite și duse mai departe.

Să vă spun că eu cred în oamenii care se lasă mânați de vocea inimii? Că eu voi susține mereu pe cei care muncesc din drag, care trăiesc prin munca lor? O să vă spun doar că le sunt recunoscătoare celor care nu uită ca viața este (sau ar trebui să fie!) mai mult decât alergare, stres, încruntare… Că viața este, înainte de orice, emoție…

Din dragoste pentru frumos, am avut alături, un om special care face, din spatele obiectivului fotografic, radiografia 🙂 vieții. Mulțumesc pentru implicare și pentru culorile acestei primăveri, Sorin Bolog!

foto felicitare 1 foto felicitare 2 foto martisor 1 foto martisor 2 foto suport lumanare handmade 1 foto suport lumanare handmade 2

Aceste minuni au ajuns la noi într-o după amiază ploioasă, când frigul începea să intre în oase și mă îndoiam că va mai veni primăvara. Eram tare curioasă să văd, să gust și să ating mărțișoare mai altfel… Am zâmbit descoperindu-le și acum, vă trimit și vouă gânduri colorate, pline de raze de soare!

 

 

 

Pe mămica din spatele brandului Accesoriile Amaliei am cunoscut-o la o întâlnire nonformală, la grădinița lui Matei, anul trecut parcă. Am descoperit, dincolo de chipul zâmbitor și corpul mic la stat :), un om creativ, inovativ, care muncește și crede cu pasiune. Aici, doar o parte din lucrușoarele frumoase care îi ies din mâini.

foto accesoriile amaliei 1 foto accesoriile amaliei 2 foto accesoriile amaliei 3 foto cana personalizata 1 foto cana personalizata 2 foto accesoriile amaliei 4

 

Mă știți că sunt înnebunită după dulciuri, nu? Ei bine, când au ajuns la mine minunile dulci de la Talida Ursuț mi-a venit a plânge și a râde, în același timp. Ca în povești, cu un ochi râdeam… câtă atenție la detalii, câtă migală, ce miros îmbietor… și cu alt ochi plângeam…căci tare mă durea sufletul să le mănânc și să rămân fără ele! Am reușit să îmi revin, am trimis turta dulce la fotograf și am scăpat (deocamdată!) de dilema existențială.

foto turta dulce 1 foto turta dulce 2 foto turta dulce 3 foto turta dulce detaliu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În final, o să vă povestesc puțin despre vinovatul de serviciu pentru ideea postării cu produsele handmade. Astă iarnă, în prag de sărbători, mi-am pus în gând să dăruiesc oamenilor dragi, din familia extinsă, mici obiecte de suflet. Căutând variante care să îmi placă, să TRANSMITĂ și să încânte, am dat peste decorațiunile gândite și realizate de un domn foarte talentat . Dintr-o discuție privată cu fiica sa, am primit detalii și multe sugestii de cadouri care mai de care mai frumoase.

946154_10156422133200514_5195945149053634494_n 12507130_10156422133900514_3664771941432176041_n 12565585_10156422133850514_1245944548686717631_n12540918_10156422133185514_6545857713676618992_n 12592736_10156422134310514_6530461505240848042_n 12509152_10156422133205514_8799564799704814346_n

 

 

Timpul a trecut, viața mi-a scos în cale și alte persoane talentate, pe care mi-am dorit să le primesc aici. Am ales să îi promovez  în cadrul acestui mic proiect, tocmai pentru că personal, simt nevoia să scriu și citesc despre lucruri bune și frumoase.

Depinde de noi ce alegem să vedem, încotro ne îndreptăm privirea și, de multe ori, oamenii care ne încoanjoară pot să ne ridice sau să ne coboare…

 

Fie ca postarea mea, fie ca munca voastră, dragi oameni frumoși și fie ca frumosul din inimile v(n)oastre să iasă la suprafață!

Mulțumesc pentru implicare și spor la treabă!

Din dragoste pentru frumos, HAI PRIMĂVARĂ, hai!!!

 

Emoții de mamă

„Hmm, o jucărie de pluș … Ce invenție utilă !” gândea Adina, fata cu ochii negri și multă bunătate de oferit. Adina lucrează într-o farmacie, dintr-un oraș mic, de provincie. Adina are în față, zi de zi, multe persoane aflate în căutarea unei soluții (mai mult sau mai puțin miraculoase) pentru una sau mai multe probleme de sănătate. Adina este un munte de emoții de mamă.

Adina zâmbește și încearcă să folosească informațiile pe care le are, pe care le-a primit și pe care le-a așezat frumos, în sertarele ordonate din mintea ei. Adina ascultă pe cel din fața ei și întreabă amănunte pentru a se clarifica asupra unor aspecte insuficient sondate de povestirea interlocutorului.

Adina și-a alăptat copilul. Atât cât a trăit. Pentru că, din păcate, micuța a plecat la ceruri. Prea repede. Prea devreme. Prea nedrept. Adina varsă, în fiecare seară, în liniștea casei sale, lacrimi. Emoții de mamă, doar atât.

Acum, Adina încearcă să spună celor ce au urechi de auzit cât de important este să ai grijă de cei dragi. Să îi prețuiești atunci când îți sunt aproape. Să le arăți, să le spui, să le dovedești cât de mult înseamnă pentru tine.

Privind-o pe Adina, nu ai ghici niciodată câtă durere poartă în suflet. Ascultând-o vorbind, nu ai crede cât de mult încearcă să își păstreze rațiunea și curajul. Și speranța. Cum își spune mereu că mâine e o nouă zi, de care trebuie să treacă. Cum pășește încet, cu teamă și cu grijă. Cum îi pare că aude copiii plângând. Ehh, emoții de mamă, vor spune unii…

Adina cumpărase o grămadă de lucruri frumoase și utile, pentru cea mică. Adina zâmbea mereu când trecea pe lângă orice magazin cu lucrușoare pentru copii  și de fiecare dată când scotea burtica la plimbare, intra câteva minute, măcar, să mângâie cu privirea jocurile, jucăriile, creioanele colorate.

Adina vorbește frumos despre alăptare și despre creșterea copiilor cu respect pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce aduc ei bun în viața noastră. Ea crede că fiecare întâmplare din viață ar trebui să ne lase mai puternici, mai pregătiți pentru o nouă etapă. Adina nu se plânge. Adina nu blesteamă și nu privește cu răutate pe alte mame. Care au copii. Copii vii, în carne și oase. Copii care plâng și cer în brațe și sunt nervoși din cauza dinților. Copii care se joacă murdărindu-se, copii care se ceartă de la jucării. Copii care nu au răbdare și aleargă.

Adina privește, o dată în plus, sterilizatorul de biberoane. Pentru că acum, pentru ea, acest obiect este, o lacrimă în plus. O nouă amintire care îi spune că ea, ei bine ea, nu mai este mamă. E doar un om cu emoții de mamă. Și nu va mai folosit toate lucrușoarele frumoase, colorate și mici, oh, Doamne, cât de mici!

Adina completează fișele de inventar ale produselor din farmacie. Mângâie cutiile biberoanelor, stivuiește cu grijă jucăriile de dentiție, așează în ordine pachetele de șervețele umede. Și undeva, de una dintre sutele de cutii din jurul ei, Adina vede un îngeraș. Care zâmbește. Care este acum și aici, pentru ea.

Adina zâmbește de acum. Chiar dacă zâmbetul e încă trist. Pentru că înțelege că este MAMĂ. Este mamă de înger. Are tot dreptul să fie copleșită de emoții de mamă. Și crede, cu toată făptura ei stoarsă de lacrimi că asta este de acum menirea ai. Să încerce să fie de folos. Să răspundă dacă știe. Să ajute dacă poate. Să aline dacă este lăsată. Să ofere alternativa dacă celălalt deschide mintea și ușa sufletului.

Adina o să mai plângă o vreme după puiul de om care nu mai e. Dar Adina știe că e important să fie aici, în viață, prezentă și receptivă, pentru acei pui de om care ajung în zona ei de influență. Adina știe că, într-o zi, eforturile ei vor conta. Știe că va mai veni o vreme pentru alt pui de om, al ei.

Adina va dărui toate lucrușoarele cumpărate cu drag, copiilor în carne și oase abandonați în maternitatea din orașul ei. Știe că poate face asta, cu emoții de mamă. Adina știe că îngerașul ei din ceruri va zâmbi îngerașilor din maternitate.

 

PS – Adina poate fi oricare dintre noi. Lecția acestei povești este să privim puțin dincolo de prima impresie, să căutăm să vedem și să facem bine. Să culegem miere și nectar. Să fim albinuțe harnice și nu muște. Mulțumesc pentru lecție, Adina!

 

 

Despre regăsiri și clipe unice

Mi se face dor de tine, câteodată. Atât de dor încât doare. Și mă întreb prin câte vieți, prin câte universuri, prin câte vise te-am căutat. De câte ori te-am strigat. M-ai auzit vreodată?

Mi se face dor de tine ca și cum ai fi marea cea mare. Și necuprinsul tău m-ar chema mereu, în fiecare vară și cu fiecare adiere de vânt. Și acum, fără liniște, fără stele și fără cuvinte, mi-e dor.

Dor de regăsiri și clipe unice. Dor să îmi șoptești că sunt unica, singura pentru tine. Să mă minți că nu ai iubit așa niciodată și că nu mai există vreo iubire atât de mare, atât de profundă ca a noastră. Dor să alerg prin lume cu tine, despletită și zâmbind. Să nu ne fie sete și foame, să nu sune alarma deșteptătorului și tu, dragul meu drag, să rămâi mereu, același irepetabil Tu.

Despre regăsiri și clipe unice n-am scris de mult. Poate pentru că îmi pare că miile de secunde se tot repetă, nebune și avide. Mușcă din mine, muscă hulpave din visele mele. Și dorul ăsta năpraznic… Offf… Că tare-i greu…

Cum să-ți spun? Cui să strig dorul ăsta? Cui să-i pese oare?

Se face dimineață? Sau e deja noapte? Nu mai știu, ceasul bate minutele invers și te privesc printre gene. Unde-i cana mea de ceai? Unde-i războiul din dragostea asta? Unde sunt eu… dar tu, tu? Tu, nicăieri.

Cu regăsiri mi-ar plăcea să înceapă totul. Ce frumos ar fi! Să înceapă viața cu moartea, să râdem de fiecare durere și să am certitudinea că undeva, la capăt de lume virgină, te voi găsi. Iar. Încă o dată. Și apoi, ca doi copii, să terminăm jocul . Să ducem la bun început promisiunea.

Foto credit – Andrei Badea

Eu n-aș mușca mărul. Ce prostie! Nici nu-mi plac merele… Și șarpele, ce josnic… Cum ar fi…

Hai să tragem stelele peste inima mea, peste brațele tale mari, peste coapsa mea albastră… Să îmi săruți lobul urechii, să taci încă o dată. Eu să zâmbesc.

Cu dor… Despre regăsiri și clipe unice? Niciodată. Întotdeauna despre dor.

Mi-ar plăcea să te întâlnesc într-o seară, la plimbare. Să-ți spun ce mai e nou cu mine și ai mei. Să îmi zâmbești frumos, protocolar și să ne luăm rămas bun. Odată pentru totdeauna. Crezi că se poate? Există astfel de întâlniri? Astfel de oameni? Există cu adevărat?

Minunat, ca-ntotdeauna, mi-ai răspunde. Căci tu ești și rămai impenetrabil. Impasibil în hotărârea ta. Ca o balanța aflată în echilibrul nesigur al vieții. Sau al morții. Ce mai contează, de-acum s-a sfârșit. E totuna. Viu sau mort, de ochiii mei nu te poți ascunde.

Hai, spune tu…