De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.

Primavara-n gandul meu

A iesit soarele.Iarasi, dupa multe zile in care a fost frig si urat si ceata, a iesit soarele.

Si e primavara in gandul meu.Si sunt gata sa mut muntii din loc. Si-am iertat ratacirile, si-am sters cu buretele tradarilor celor care au lovit fara mila.Pentru ca nu conteaza. E primavara si iubesc iar. Pe toti si toate.Si le ating in gand, de fiecare data cand inchid ochii.

Azi, am vazut, absolut intamplator, pasarile calatoare…se intorceau acasa.Si-am inteles, o data in plus.Nimic nu s-a pierdut, totul este inca la locul lui. Si oamenii si cantecele si iarba si florile.

Si-n gandul meu e primavara, dupa multa vreme.

Cant….

Acum e vremea sa ne primenim sufletele, sa curatam gandurile de uscaturi, sa spalam vorbele de praf, sa stergem gesturile de panze de paianjen. E vremea sa ne scuturam de frig, de raceala, e vremea sa fim altfel. Sa fim mai buni, sa credem mai mult, sa dam mai mult.

E vremea sa daruim zambet si pace si iubire.

E timpul sa te iau de mana si sa-ti zambesc. E vremea sa visam viata ce ne asteapta impreuna. E momentul sa ascultam stelele cum susura, sa vorbim soarelui si sa multumi cerului pentru LUMINA.

Noi doi, dragostea mea, suntem facuti din lumina. Deci…bine ai venit, primavara, in ganduri si in priviri!

Crezi in miracole, iubire?

Pentru ca e un miracol cum nu ma usuc de dorul tau de cate ori te indepartezi…

Pentru ca e un miracol cat de departe esti si totusi, cat de aproape poti fi cand am cu adevarat nevoie de tine….

Pentru ca e un miracol cum ne-am intalnit noi doi, in lumea asta mare, in marea asta de suflete care ratacesc mereu in cautarea a ceva nedefinit, de cele mai multe ori…

Pentru ca e un miracol cat de frumos arat eu in ochii tai, chiar daca dimineata sunt ciufulita si boticul „persista” cand ma trezesc fara sa imi fi luat portia intreaga de somn.Si tu ma vezi frumoasa, proaspata si senina, ca o zi de primavara.

Pentru ca e un miracol cum ne gandim la acelasi lucru, punem mana pe telefon in acelasi moment, vorbim o vesnicie si dupa ce incheiem conversatie ne amintim ca mai e ceva care a ramas nespus.

Pentru ca e un miracol cum pot sa fac o boacana „tehnica” si sa-ti raman in continuare draga, chiar daca isprava mea te costa ore bune din timpul tau si-asa limitat.

Pentru ca e un miracol cum fac slalom printre toate darurile impersonale si banale care exista in lume si reusesc, de multe ori, sa-l aleg pe acela care te face sa arati ca un copil in fata darurilor de la Mosul.

Pentru ca e un miracol cum au trecut atatia ani de cand te cunosc, de cand „ne intalnim” si, dupa ce nu te-am vazut o zi, am „fluturi” in stomac in asteptarea ta.

Pentru ca e un miracol cum reusesc sa iti transmit caldura mainilor mele mici si albe, chiar prin manusi.

Pentru toate cate ti-am spus si pentru multe altele, pe care nu le pot verbaliza inca, eu cred in miracole.Eu cred ca IUBIREA adevarata nu moar.Nu stie sa moara.Eu cred ca ochii care nu se vad nu se uita, daca inima e treaza si rabdatoare.Eu stiu ca fericirea e facuta din lucruri mici, din secunde pe care ti le vei aminti mereu. Eu sunt convinsa ca ceea ce visezi, lumea pe care o imaginezi pentru noi este o lume frumoasa. Eu stiu ca as merge, de mana cu tine, pana la capatul pamantului.Nimic nu m sperie intr-atat incat sa iti dau drumul. Eu cred ca exista miracole.Si se intampla in fiecare zi.In fiecare loc.Pentru fiecare dintre noi.Trebuie doar sa ne deschidem inima si le vom vedea.

Eu cred in miracole.Iar cel dintai miracol al vietii mele esti TU.

Cu tine, eu.

Astazi m-am trezit cu tine.In gand.Stiu ca am visat,dar totul era atat de real, incat…dupa ce am deschis ochii, puteam simti inca parfumul imbratisarii tale.Ma intreb daca tu stii.Daca stii toate astea.Zambesc unui gand dulce, cuminte.Totul pare sa fie legat de tine, uneori.Alteori, insa, mi se pare ca viata ta, viata mea, vietile noastre, sunt impartite in „portii egale”,atent selectionate, notate si cantarite.O parte zambet.O parte lacrimi.O parte asteptare. Un gram suflet.Un gram ego.Un gram materie.

Poate ca suntem doar un experiment.Undeva,mai sus de noi, exista o forta, o entitate, o sau un CEVA care are raspunsurile.Nu chiar pe toate, ce-i drept, pentru ca ne ramane mereu liberul arbitru.Deci, uneori, putem iesi din „coordonatele normale”.Si deviem.Asta nici macar nu inseamna ca gresim.Ci doar ca facem altceva, altfel.Ca suntem liberi sa luam viata asa cum credem de cuviinta in acea clipa.Si cateodata stim exact ce trebuie sa facem , sa spunem. Ce cale sa alegem sau ce barca sa luam. E drept, ca ne putem rataci oricand.

Insa astazi, vreau sa cred ca lumina nu se va stinge.Azi vreau sa trag aer adanc in piept si sa imi spun „Vei fi bine.Trebuie sa crezi ca vei fi bine”.Sunt un om puternic, am sa merg dupa lumina si chiar daca ma voi impidica, chiar daca imi voi juli genunchii si voi murdari hainele de praful drumului, in the end, va fi drumul meu.Cel pe care l-am ales si care, stiu sigur, ma va duce acolo unde trebuie sa ajung.

E devreme in gandul meu.Merg de ceva timp pe drum si sunt singura.Insa este undeva cineva care ma asteapta.Daca sunt cu adevarat norocoasa, am sa ajung la timp.Si lumina cea alba imi va veghea pasii intr-acolo.Asa cum a facut-o mereu.Asa cum stiu ca trebuie sa fie.Am sa inchid ochii, am sa strang la piept speranta si voi fi iar acolo.Acolo unde esti, acolo unde e locul meu….

Te-am visat si stiu ca esti bine. Imi amintesc tot ce mi-ai spus, tot ce nu mi-ai spus inca, dar cel mai tare ma incanta amintirea a ceea ce simteam.Noi.Fiecare in parte si impreuna, la un loc.N-am uitat.N-am cum sa mai uit.

Sunt cu tine.Mereu.Cu tine, eu.

Un nou an, sperante noi…

A inceput un nou an.Ma incearca ganduri noi,sperante noi, visuri noi.Simt ca se vor schimba multe.Imi doresc sa fie schimbari in bine, as vrea sa am puterea sa le fac sa fie schimbari pozitive.Am sa fac asta, nu-i asa?

Anul asta, vreau sa fiu mai deschisa la lucruri noi.Vreau sa fiu mai sincera cu ceea ce simt, imi doresc si pot indeplini.Vreau sa imi permit sa ma bucur de oamenii extraordinari din viata mea.Vreau sa citesc mai mult.Vreau sa zambesc mai des.Vreau sa iert mai repede.Vreau sa cred in vise,in idei. Vreau sa imi vad prietenii mai des, sa le ascult vorbele si sa le sorb fericirile.

Anul asta, vreau sa invat sa ma inalt spiritual.Vreau sa inteleg ce mi se intampla si de ce.Vreau sa incerc totul si sa aleg doar ceea ce imi ajuta, pentru drum.Pentru ca simt ca ma pregatesc de un drum.De o devenire, de o transformare. De o metamorfoza care azi, ma depaseste.Insa, imi doresc sa o pot accepta.Sa o pot imbratisa, fara rezerve si fara intrebari.

In 2010, vreau sa am un suflet mai curat, o inima mai buna, sa privesc totul cu ochii mari si plini de iubire.Va fi cel mai frumos an, pentru ca il voi face de neuitat.Va fi un an benefic, pentru ca voi sti sa il merit astfel….