In lumea celor care… nu sunt perfecti

In lumea vitezei si a individualismului, poate e nevoie si de putina relaxare. De putina lejeritate in ceea ce privește modul de a face lucrurile si de a pune problema. De cele mai multe ori, o cale de mijloc poate fi soluția.

Fiecare din noi are limite. Unele mai largi, în funcție de persoană. Altele mai rigide, în funcție de temă. Sunt momente când, sub imboldul momentului, cedăm în fața celorlalți, abdicând de la propriile noastre reguli. Câteodată e bine că s-a întâmplat așa, alteori nu e foarte comod și ajungem să regretăm modul în care am reacționat la un moment dat, în o anume situație.

Ca mamă a doi copii mici, singură cu ei acasă de la 12 la 17, cu o pisică zglobie în grijă și cu majoritatea treburilor casnice pe cap, am învățat, de când configurația familială s-a schimbat, că nu există un singur mod corect/bun/potrivit de a face lucrurile. Da, am în continuare așteptări înalte de la mine în ceea ce privește educația copiilor, stilul de parenting adoptat, alimentația lor și a mea, activitățile educative sau recreative în care aleg să ne implicăm. Dar dacă lucrurile nu se potrivesc întotdeauna cu planurile mele, încerc să nu consider că am eșuat.

Pentru un perfecționist, e un lucru mare chiar și să recunoască asta, așa că sunt mândră de mine! ? În timp, am ajuns să mă educ pentru a ajunge aici. A fost nevoie de multe lacrimi vărsate, de multă informație ingerată și de timp(+răbdare) ca să accept noua realitate.

Există încă teren minat (cum ar spune Domnul Alintatel), adică sunt destule domenii unde sunt convinsă că lucrurile trebuie făcute așa (și nu altfel!), urmând anumite etape (și nu altele!), folosind anumite instrumente (și doar acelea!). Da, consum multă energie explicând celorlalți cum, de ce și cu ce. Și mă plictisesc uneori, atât de mult, încât prefer să îndeplinesc eu singură respectiva sarcină.

Odată cu greblele luate între ochi ( inerente, de altfel, fiecare are porția sa menită!!!), m-am mai relaxat. Puțin! Glumesc…. Am învățat să folosesc restructurarea cognitivă, mini relaxările și să văd partea plină a paharului. Văzând-o, mă pot bucura de ea, pot să trec mai ușor peste ideea ( falsă, de cele mai multe ori!) că TREBUIE să fie my way or no way!

Respir ușurată! Dacă treaba a fost făcută, rezultatele sunt cele așteptate, toată lumea e fericită. Dacă mai rămâne timp și pentru curățenia de după, super! Dacă nu, e în regulă, nu e sfârșitul lumii.

Gândind astfel, cred că reușesc să le fac viața puțin mai ușoară celor cu care vin în contact. Nu toată lumea a primit educația pe care am primit-o noi ( eu și sora mea), nu toți au avut parte de aceeași părinți, nu sunt eu buricul pământului!?

Am simțit nevoia să scriu azi despre asta pentru că e luni, știu persoane care citesc blogul și trag tare de ei să facă totul perfect. Plus că, noile răni de război ( căpătate în lumea relațiilor adevărate, reale și atât de complicate) încă se cicatrizează. Am să scriu curând și despre ele, las încă timp necesar pentru clarificări….

Dacă există persoane care se recunosc în poveste și simt că au nevoie de un imbold pentru a vedea lucrurile puțin ȘI în nuanțe, mie mi-a folosit mult Fii fericită chiar dacă nu ești perfectă ( cum să te eliberezi de iluzia perfecțiunii) scrisă de Alice Dolmar și Alice Lesch Kelly.

Pe de altă parte, chiar aș vrea să știu dacă există alte cărți/ materiale și/sau persoane care v-au marcat pe voi,cei care citiți acest blog.

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.

Cum arata EA?

Incep astazi adresandu-ma tuturor celor care stiu de ce am scris/spus EA si nu, pur si simplu, ea. Nu trebuie sa fii de sex masculin ca sa poti vizualiza o EA perfecta sau macar o EA pe care sa ti-o doresti aproape. De aceea va intreb pe toti, cum arata EA?Aceea care va bantuie visele, care va asculta necazurile, care va „pacaleste” problemele cu un zambet, cu o vorba, cu o atingere?Cum arata iubita/sotia/sora/mama/bunica perfecta?

Cum arata acea persoana de sex feminin care este acolo, mereu acolo.Care stie ce sa spuna si ce sa faca pentru ca lucrurile sa se aseze in pozitia optima.Care are mereu pregatite pentru orice eventualitate, sfaturi intelepte, vorbe destepte si povesti cu talc.Exista asa ceva?Aveti vreo astfel de femeie prin preajma?

Eu as putea vorbi despre cateva DOAMNE din viata mea.As putea vorbi despre mama….pentru care am o adanca pretuire.A pus in mine si in sora mea toate gandurile, toate sperantele si toate eforturile ei.Ne-a dat tot ce „trebuie” pentru a iesi pui intregi, frumosi, cuminti.Ne-a jetfit anii ei cei mai frumosi si nu considera asta ca o renuntare.Mama…este si va fi mereu prima doamna pe care am cunoscut-o.

As putea vorbi despre „doamna invatatoare” pe care am iubit-o si dupa care am suferit crunt cand tumultul vietii ei de familie „mi-a rapit-o”.

As putea sa-mi amintesc zambind despre „doamna de istorie” – prima profesoara pe care mi-as fi dorit-o pentru totdeauna doar a mea.Am impartit ceasuri multe, in care eu vroiam sa descopar, cu sarg si stangacie uneori, TOTUL…iar ea, imi aseza in palma, in felii mici si doze echilibrate parti de istorie, de viata, de vis. Pastrez si acum cu drag „oracolul”(nota: caiet de amintiri din clasa a VIII-a) pe care i l-am intins tremurand, in prag de despartire si pe care mi l-a inapoiat cu ochii luminosi si un zambet dulce, larg.

As putea sa vorbesc despre femei pe care le cunosc zilnic.Nu stiu de fiecare data cum se numesc sau incotro va duce drumul lor (sau al meu, dupa ce ele pleaca) dar simpla lor prezenta ma atinge profund.Ca o adiere de vis, ca o atingere de aripa.Ca si cum nici nu ar fi aievea….

Insa, mai presus de orice, as vrea sa vorbesc despre o EA ipotetica.Pe care mi-ar place sa o iubeasca EL.Mi-ar fi asa drag sa pot fi EA pentru cineva anume.

EA….care e sincera pana la sange si sensibila pana la lacrimi.Care stie sa vorbeasca fara a articula vreun cuvant.Ea….care danseaza in ploaie si in ninsoare ca si cum nu ar vedea-o nimeni.Care zambeste celui drag si ochiii ii stralucesc atat de viu incat scanteierea lor lumineaza intreaga lui viata.Intreaga lui existenta.

Ea….care se ascunde cand sufera si isi alina durerea in vorbe mestesugit, insa le tainuieste o vreme, pana se cicatrizeaza si se pietrifica bine.Ea….care face totul mereu, intreg, pana la capat.

EA….care viseaza cu ochiii deschisi.Cu ochiii inchisi.EA care canta fals, insa zambind.EA care se trezeste frumos, care se rasfata frumos si se joaca ghidus.

EA care nu stie sa minta si nu vrea sa uite.EA care e in stare sa tina in viata relatii la distanta, indiferent de orice distnta, de orice uitare, de orice tradare.

EA care iarta repede si imparte mereu bucurie.

EA care invata pentru examene stand pe burta, in mijlocul camerei, cu parul prins si cu creionul in mana.

EA care iubeste ciocolata.Si frunzele.Si pomiii.Si copiii.

EA care il cauta pe EL mereu.Chiar cand sunt aproape de sfarsit.

EA care spune „Nu inchide ochiii, mi-e asa de dor de tine….”

EA….

Asa as vrea sa fiu.As vrea sa fiu EA pentru cineva.Sa fiu totul si toate.Pentru ca nu stiu sa cred decat in absolut.In iubire absoluta.In prietenie absoluta.In vis absolut.

Ma tem insa, ca nu sunt decat o ea comuna.Care se chinuie sa pastreze echilibrul dintre a da si a vrea.Ma tem ca sunt prea putin consecventa in ceea ce visez, in ceea ce imi doresc, in ceea ce construiesc.Ma tem ca nu stiu sa clipesc frumos, nu stiu sa fac „ochii dulci” si nu am invat nici pana acum „arta ascunderii ridurilor de expresie”.

Revin,deci.Cum arata EA?

BEBE