Scrisoare pentru copilul meu de 2 ani

 

 

Dragul meu Pui de Om,

 

Am decis să îţi scriu astăzi, când eşti deja pornit pe drumul fără întoarcere către adultul care vei deveni. Acum o vreme, ai împlinit 2 ani, nu mai eşti un bebe, cum spun eu. Eşti deja un copilandru sau un toddler, cum ar spune alţii.

Chiar dacă ai 2 ani, te alini încă la pieptul meu. Ceri în gura mare, oriunde te prinde foamea sau setea sau dragul, laptele bun de mami. Şi DA, nu mi-e ruşine că te alăptez încă, deşi…uite, mergi în picioare şi ai deja toţi dinţii şi toate măselele.

Nu mi-e ruşine când te apropii de mine şi încerci să îmi ridici bluza ca să îţi descarci frustrările de 2 ani, ca să îţi alini durerile sau doar ca să te reconectezi cu mine, după orele multe şi lungi pe care tu le petreci la creşă şi eu la muncă.

Ai 2 ani şi viaţa cu tine nu e tocmai uşoară. Am ajuns, cu teamă şi cu bucurie totuşi, la etapa temută în care te dai cu fundul de pământ. Şi strigi din toţi rărunchii, de îmi închipui că vecinii noştri (oameni de treabă, de altfel!) vor chema cât de curând Protecţia Copilului sau Protecţia Animalelor, sau amândouă. Ai 2 ani şi eşti un maestec de dependenţă de mine şi independenţă faţă de tot şi toate.

Eşti un pui de om care vrea să nu se rupă de mama lui. Şi baţi hotărât din picior de câte ori încerc să te ţin ocupat câteva minute.  Ca să pot face un duş liniştită, să gătesc sau să îmi trag sufletul. Mă cauţi prin casă, tot mai impacientat dacă nu îţi răspund la prima sau a doua strigare. Mă întrebi ude peci,mami Iina? şi chiar e ce eci pat Petu? (De ce eşti supărată pe Petru?).

Ai doar 2 ani şi vrei să faci totul singur. Să mănânci ciorbă cu o lingură mare, cum face mami/tati/Atei (Matei). Să foloseşti crema mea de faţă sau piatra de alăun a tatălui tău. Să conduci motocicleta de poliţie a fratelui tău. Să foloseşti şurubelniţa şi foarfeca şi cuţitul. Să cari pepenele sau să împingi coşul de cumpărături. Ai fi în stare să stai zi şi noapte să observi toate abusele (autobuzele) şi să colecţionezi toate gâzele care îţi ies în cale (deşi te-a înţepat o albină şi ai avut buba la deget!)

Mă uit la tine şi îmi amintesc (vag) că am trecut deja prin acestă etapă cu fratele tău. Vârsta celor 2 ani, terrible twos. Şi totuşi, nu mi-e uşor.

Da, admit că uneori, mi-e tare greu să rămân calmă în faţa luptelor de putere pe care se pare, le purtăm pentru orice lucru, cât de mic. Şi mi-e tare greu să nu mă înfurii.

Să păstrez în minte faptul că ai, totuşi, doar 2 ani!!! Că nu faci lucrurile în aşa fel încât să mă înfurii/superi, dar că încerci să înţelegi care sunt limitele puterii tale. Că ai doar 2 ani şi universul capătă abia acum, dimensiuni pe care le cercetezi.

Sunt zile în care mă rog să vină noaptea mai repede. Şi da, nu e deloc uşor pentru o mamă de doi copii să aibă şi job, şi timp special în parc, şi mâncare în frigider şi unghiile măcar prezentabile şi, eventual, greutatea regulamentară pentru înălţimea ei.

Pentru cei care nu au copii sau au unul singur (eventual, foarte mic sau care nu a ajuns la vârsta hotărâtului NUUUUUUUUUUUUUUUUUU!), cu tot respectul, habar nu aveţi despre ce vorbiţi! 🙂 O să aflaţi, sau poate nu. E ok, nu suntem toţi făcuţi la fel.

Revenind la tine, pui de om! 🙂

Fratele tău m-a făcut să fiu şi MAMĂ, pe lângă toate rolurile pe care le aveam.

Tu m-ai ajutat să mă temperez, să me relaxez, să îmi depăşesc limitele, să îmi dozez puterile şi să reinventez jocuri,poveşti şi cântece.

Minunea mea de 2 ani, eşti dulce când îmi adormi în braţe, transpirat şi încă mirosind a copilărie, a lapte şi a vise. Eşti vesel când te trezeşti şi alergi, cu picioruţele goale şi dolofane prin casă, căutând un culcuş cald unde să mai moţăi câteva clipe. Eşti hotărât şi drept când îmi strigi GATA! şi o zbugheşti la joacă. Eşti plin de surprize când urmăreşti păsările prin parc sau te aproprii, sfios, de un copil sau altul, la creşă.

Viaţa cu tine nu-mi oferă nici o clipă de răgaz.

Mereu e ceva de făcut, mereu ai nevoie de atenţia sau privirea mea, mereu îmi cauţi compania şi, oricât de obositor ar fi, ştiu sigur că nu mi-aş dori sa fie altfel.

Copil de 2 ani, adult captiv într-un trupuşor firav, voinţă cât un munte şi viaţă prin toţi porii, iartă-mi stângăciile şi cruţă-mi nervii, dacă e cu putinţă. Ţine minte că te iubesc adânc şi pentru totdeauna şi niciodată nu se va schimba asta, oricât de departe sau de puţin ascultător ai fi.

PS – Scrisoarea mea vine acum şi o las aici pentru noi. Pentru ca TU să înţelegi cât de mare şi rotundă este dragostea ce ţi-o port. La fel, este pentru MINE, să nu uit aceste etape şi gânduri, să lăcrimez poate când vei fi mare, gata să îţi iei zborul din cuib sau să am termen de comparaţie când o să vină vremuri mai puţin bune.

Aproape 3 luni în colectivitate. Impresii

Au trecut deja aproape 3 luni de când puiul mic de om este integrat în colectivitate. Vă scriam la începutul anului cât de mult m-am luptat cu gândurile, cu mine, cu listele pro și contra. Pentru că sunteți prietenii mei și pentru că sunt sigură că există și aici oameni (mămici, în special, dar nu numai!) care se întreabă dacă au luat decizia corectă despre sau cum va reacționa puiul la integrarea (și după) în colectivitate, voi lăsa aici câteva impresii ale mele despre cum a perceput puiul de om noua ordine zilnică – orele în colectivitate.

  • Plânsul la despărțire – A durat mai puțin decât la primul copil, care, fie vorba între noi, a fost integrat (sau am încercat sî facem asta) puțin mai repede: 2 ani și 8 luni la M. versus 2 ani și 6 luni jumate acum, la P. Noi am ales să facem o integrare treptată, adică să îl lăsăm la program scurt în primă fază. Asta înseamnă că ajungea în colectivitate  în jurul orei 8.30 dimineața și îl luam acasă după masa de prânz, în jur de 12.30. Am ascultat sfaturile Alinei de la Start Academy (de fapt, îmi place să cred că am ajuns să fim partenere cu drepturi egale :P) și am început să mergem după ce grupa era deja formată, copiii ceilalți se obișnuiseră deja unii cu ceilalți și de la mijlocul săptămânii (orice părinte de copil preșcolar vă poate spune că lunea – prin extensie lunea de după vacanță – este o zi grea). Mai sunt zile în care despărțirea se face mai greu, dar de cele mai multe ori, lucrurile decurg exact cum ar trebui. E important să aveți răbdare cu puiul de om, să îl observați și ascultați, cu empatie.
  • Masa  Deși P. cel mic este un mâncăcios, mi-am făcut și eu griji în ceea ce privește mâncarea (cât, cum, cu cine, etc.). Pentru că este încă alăptat, știam că existau zile în care refuza să mănânce la măsuță, dar recupera înainte de nani, în momentele noastre de alin(t). Pe de altă parte, eu și familia mea nu consumăm carne și derivate, opțiune pe care ne-o asumăm dar care este o probă de foc pentru intrarea și viața în colectivitate. Am găsit înțelegere și am primit asigurări că nu se va trece peste dorința mea de a gestiona și alege ceea ce primește de mâncare puiul meu. Ca și la creșele de stat, există meniul afișat, se poate comunica deschis și nu am avut nici o problemă de ordin culinar/alimentar, cum am mai auzit și cum, din păcate, se mai întâmplă chiar și la cele mai… căutate creșe/grădinițe.
  • Timp de joacă – Un alt aspect important (pentru mine) care a cântărit mult în alegerea unei creșe private. Pentru că puiul de om este suficient de mic încât să nu poată solicita/comunica de ce anume are nevoie, dar destul de mare și activ pentru a avea nevoie de supraveghere atentă permanent și de parteneri răbdători, activi și implicați de joacă, m-am bucurat că ne-am găsit locul într-o grupă micuță (sub 10 copilași), cu minuni de vârste diferite. Poate că, la prima vedere, ideea de a-ți lăsa odorul pe mâna unor necunoscuți, printre copii mai mari decât el nu este cel mai bun prieten al unei mămici. DAR… am trăit aceeași experiență și cu primul copil, deci am putut observa beneficiile, pe termen lung. Care sunt acestea? Comunicare și mobilitate mult îmbunătățite, socializare naturală, perspectiva unor prietenii cu folos.
  • Viruși și microbi – Una dintre fricile oricărui părinte, odată cu intrarea în colectivitate : îmbolnăvirile dese. Parțial pentru că P. s-a imunizat destul de mult anul trecut, primind cu brațele deschise de bebe toți virușii pe care îi aducea acasă fratele mai mare, parțial datorită moștenirii de anticorpi primite prin laptele matern și parțial prin grija mămicilor de schimb de la creșă (copiii sunt triați ȘI în funcție de starea de sănătate, cei care sunt/par a fi deja bolnăviori își desfășoară activitatea separat, dacă nu pot fi luați în familie sau starea lor s-a modificat simțitor pe parcursul zilei), domnul meu mititel nu a lipsit nici o zi. E adevărat că am trecut prin vreo 2-3 sesiuni cu mucișori (a fost văzut de doctorul nostru, nu exista nici un semn care să recomande retragerea din colectivitate și am apelat la remedii naturale/naturiste, de fiecare dată în câteva zile puiul era ca nou. O mare bilă mare pentru spațiile largi și posibilitatea de utilizare diversă pe care le are locul unde mergem noi – se poate aerisi suficient de des.
  • Socializare în deplasare – Fiind al doilea copil și avându-mă pe mine ca mamă, puiul de om a primit din plin socializare, încă de foarte devreme. Am fost cu el la petreceri de copii, la locuri de joacă, am organizat și participat la play dates și ne petrecem destul de mult timp în aer liber, aproape pe orice vreme. Petru iubește copiii și suferea de lipsa lor odată cu plecarea fratelui mai mare la grădiniță. Deși mă așteptam să dureze mai mult, după primele două săptămâni copilul meu se trezește în fiecare dimineață și aleargă în pijama la ușă, cerând insistent să meargă la „Pupii”=Copii. După alte vreo două săptămâni a început să strige prin casă diverse persoane de acolo 🙂 Au existat perioade în care copilul meu sau ceilalți au trecut prin faze mai războinice (cu împins, mușcat sau lovit copiii), dar prin comunicare, joc și atitudinea potrivită (iar subliniez că educatoarea și părinții trebuie sa lucreze în echipă, da?), acum sunt bucuroasă să descopăr un colectiv frumos, care se joacă zâmbind și învață râzând.
  • Activități și dezvoltare – Sunt convinsă că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, nu e recomandat (în special pentru sănătatea ta mentală, mami!) să faceți comparații între copii, chiar ai aceleași familii. Pe de altă parte, vorba mamei mele „pui bun, iese bun”, cred cu toată ființa mea că investiția (sună mai bine decât sacrificiul, nu?) de atenție, de răbdare, de timp, de iubire necondiționată aduce beneficii pe termen lung. Așa că, da! Sunt mândră că puiul de om vorbește suficient cât să ne înțelegem, se mai joacă și singur, numără până la 10 (după mine, în română și engleză), desenează, împarte jucării, etc. Marea majoritate a acestor activități au început cu mine, acasă, dar s-au îmbinat și continuat firesc, prin activitatea de la creșă. Poate nu toată lumea are timp/chef/energie să facă astfel de exerciții cu puiul de om (fie că e unul, fie că sunt mai mulți) și, cu siguranță, de multe ori, acest timp trebuie rupt de altundeva. Eu am spus și o repet, prefer să petrec timpul cu puiii mei de om și mai puțin cu cârpa de praf, mopul, vasele și cartea de bucate. E o alegere asumată și nu regret deloc :)!

Pe final, aș vrea să vă spun că mi se pare foarte potrivit faptul că cei mici sunt sunt încurajați să se joace ȘI neconvențional, că noi, părinții, putem vedea, aproape în timp real, ce activități fac puiii de om și sunt sigură că sunt câteva argumente care vor cântări greu pentru cei aflați în căutarea soluției potrivite. Nu am mai reluat aici argumentele pentru a alege o creșă, fie ea una de stat sau privată, le găsiți în prima postare, dar mi se pare important să primim ceea ce ni se promite și fiți sigure că voi sancționa orice comportament nepotrivit, așa cum acum am ales să mă laud cu timpul și achizițiile noastre la creșă.

Am aflat (pe surse, că tot se poartă!) că în curând va exista și un loc de joacă exterior ,la creșă și sunt foarte încântată că cei mici vor consuma vitamina D naturală, sub forma razelor de soare.

Momentul în care faceți intrarea în colectivitate a copilului este important, dar nu lăsați stresul să vă răpească emoția unui nou început, alături de puiul de om. Și, mai mult, nu lăsați pe nimeni să vă convingă de faptul că un copil se crește doar cu bani. Alegeți în cunoștință de cauză și, dacă simțiți că lucrurile nu sunt cum v-ați dori, reîncepeți căutările!

Femeia – versuri pentru cele mai puternice ființe

Așa-i făcută Femeia…

Să rabde, să-ndure, să tacă

Să ducă în pântec o lume

Și răul cu bine să-ntoarcă.

 

Gingașă la trup și arătare,

Cu gânduri răzlețe și multe,

Puterea-i ascunsă în inima mare,

Lucrează întruna, cu suflet, și mari și mărunte.

 

Și trece prin chinuri, senină,

Ea uită și iartă, mereu alinând,

Cu mâini obosite, a casei regină,

Deși gârbovită, ea vine-alergând.

 

Și duce cu sine mari lupte,

Ea pacea-și dorește, mereu,

Și celui trist, cu visele rupte

Femeia-îi dă, înzecit, credința în Dumnezeu.

 

De ai Femeia prin preajmă

Și-ți pare mereu rătăcită,

Tu iart-o și strânge-o în brațe

Arată-i că e prețuită.

 

PS – Scrisul meu a început acum multă vreme. Îmi pare că scriu deja dintotdeauna. Câteodată, mă gândesc la toate clipele prin care am trecut, cum am devenit din copil adult, din fetișcană femeie și pare că scrisul m-a salvat, de multe ori.Am ales pana, ori de câte ori, vorbele se opreau în gât. Am ales lacrima, câteodată. Am ales și aleg mereu, iubirea. Femeie sau nu, tu, cititorule, trimite un gând luminos Femeii care îți este casă, care îți alină gândurile și care îți păstrează mereu locul din inimă.

Fiecare rând din acest blog este o parte din mine. Fiecare nou titlu este, dincolo de promovarea aleatorie a măritului Facebook sau de LIKE-ul generos acordat, picătură de emoție, de trăire, de freamăt și, din fericire, de durere. De ce din fericire? Pentru că viața este amestec de clipe, NOI – fiecare dintre noi – alegem să fie senin sau întuneric, să fie noapte cu stele sau pururea furtună. Eu, în naivitatea-mi poate, aleg să împart cu tine – cu voi, cei de dincolo de ecran și taste – tot ce sunt.

Ce va rămâne în urmă? Poate un zâmbet, poate o aducere aminte duioasă sau poate nici măcar atât. Dar alegerea mea rămâne aceasta. Femeie sau nu, dă mai departe Iubirea, emoția, viața!

De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!

Alba ca Zapada si (ne)placerile unei mirese in devenire

Recunosc, avand mana pe inima, cu toata sinceritatea de care sunt in stare, ca nu mi-am visat niciodata nunta, in cele mai mici amanunte si nuante si degrade-uri. Am fost si eu copila parintilor mei si-mi umblau prin bucle (care, culmea, n-au fost nicodata blonde si stralucitoare!!!) idei despre cum imi voi creste pruncii si cum imi voi uimi sotul. Am visat (si, in consecinta, am ticluit planuri elaborate) despre cum va fi viata mea de „om mare”.Dar nunta, nu mi-am visat-o niciodata.Rochia nu mi-a colindat prin gand nici macar dupa ce mana mea a fost ceruta parintilor si pe inelarul mainii stangi isi croise deja culcus moale si prezentabil inelul cu pietricica verde( asa cum mi-ar fi placut sa am eu ochii).

Si iata ca m-am trezit, dupa luni bune de la cerere, cand era vremea sa incep „marea nebunie”.Ma scoteau din sarite toti cunoscutii care ma intrebau, cu o nonsalanta iesita din comun, la auzul vestii ca ma marit :”Si?Ti-ai cumparat rochia de mireasa?”. Imi doream sa le explic toate ideile mele despre intregul eveniment, faptul ca m-am apucat inainte de toate, sa imi organizez ideile si dorintele si abia apoi, inarmata cu o agenda, ticsita de idei, pareri si concluzii, voi ajunge si la rochie. Dar ma parasea curajul inainte de prima silaba cand vedeam ca interesul lor era pur social.Si atat.

Nu am recunoscut decat in fata catorva amice dragi inimii mele, ca habar n-am cum as vrea sa arate rochita mea de mireasa. Am pufnit cand mi s-a adus la cunostinta ca domnisoarele de onoare si cele doua soacre vor avea cate doua tinute iar eu, cel mai important actor al piesei, voi „beneficia” din plin de o singura podoaba vestimentara. Ei si ce?mi-am spus. Insa, in adancul sufletului, ma indoiam serios ca voi izbuti sa gasesc ceva capabil sa intruneasca toate exigentele unui asemenea eveniment.

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit!Mi se repeta intruna ca nunta este cea mai importanta zi din viata unei tinere femei, ca este inceputul drumului ei pe o noua cale, alaturi de un barbat care o va face fericita si o va pretui.Mi se sugereaza ca este in intereseul meu sa arat impecabil atunci, sa zambesc mult si sa vorbesc tuturor, sa fiu frumoasa si sa nu gresesc nimic din ceea ce trebuie sa pun, fac sau gandesc. Nu neg faptul ca este o zi importanta.Nu neg ca imi doresc sa putem crea atmosfera frumoasa care sa ne aminteasca tuturor ca o noua viata incepe si doi oameni care se iubesc isi promit unul altuia sprijin si sustinere. Insa, tind sa cred ca NUNTA NU ESTE TOTUL.Nu incepe si nu se termina viata mea cu acest eveniment. Da, sunt dispusa  sa fac ceva „eforturi” pentru ca acele clipe sa dainuiasca in memoria si inimile celor prezenti, dar nu am sa fac TOTUL DOAR ca sa ii multumesc pe ceilalti.

In fine, stresul legat de gasirea rochitei perfecte a inceput sa ma macine cand am observat ca multe dintre „prietenele de suferinta”(a se citi – viitoare sotii) au inceput deja sa numere pe degetele unei singure maini ceea ce mai exista inca in coloana cu DE FACUT. Eu eram undeva pe la mijloc cu toate pregatirile. La rochie nu ma gandisem suficient de mult, pentru simplul motiv ca nu mi se parea a fi o prioritate inca.

Putin dupa ce am implinit minunata varsta de 24 de ani, mi-am luat inima in dinti si am purces la „probat” rochii de mireasa. In creierul meu, se zvarcoleau deja idei, temeri….Ma asteptam sa ies de la Targul de Nunti (cel putin) cu ceva critici aduse vointei divine care nu mi-a faurit un corp perfect, picioare lungi si ten bronzat.

Nu mare mi-a fost mirarea cand am probat prima rochita. Din oglinda imi zambea stangaci ( si putin impiedicat, pentru ca tocurile aferente probei erau de imprumut) o mireasa frumoasa. Dulce. Arata ca rupta dintr-o poveste. Si parca semana cu mine. Putin, ce-i drept, dar….Mama( soacra cu fata) s-a asezat pe un scaun.I se muiasera picioarele. Si ma privea lung.Prea lung, ar spune simtul meu artistic acum. Domnul mire luase distanta. I se pusese in vedere ca „are voie sa vada mireasa”, insa prezenta lui trebuie sa fie foarte discreta. Trebuie sa faca poze clare si reale, sa ajute la „obiectivizarea” sentimentelor ce dadeau navala peste cele doua femei, mama si fiica.

Bun. Am trecut de prima proba.Nu-i rau, ma incurajam in minte. Nu eram convinsa ca aceea era rochia pentru mine desi, sincer vorbind, eram in plop cu partea de „recunoastere” a celei ce avea sa fie „THE ONE”. Mai incercam o data. Profitam de faptul ca este multa lume. Nu par a fi ceva modele perfecte, mirese 90-60-90 care sa-mi taie rasuflarea, calea si avantul.

Cautam cu tot calmul din lume.Poate mai gasesc ceva care sa mi se para interesant. Multe modele.Multe „varzoase”.Nu mi se potrivesc pentru ca nici macar nu ma uit la ele. Si totusi….am descoperit o rochita. Cu inima stransa, i-o arat mamei. Desi nu parea a fi impresionata, o probez. Culmea, era singura marime. Si, intamplator, era exact marimea mea. Ma chinui sa nu ma pierd printre pliuri si alte cele.Cabina de proba era mititica. Ma simt bine in ea. E usoara.E crem. E simpla. E … o minune de rochita. Ma intrept spre oglinda. De aceasta data, cu pasi siguri. Aveam in picioare botine rosii. Care dau putere si curaj. Deschid ochii cu emotie. Wow!

E rochita mea de mireasa. Imediat apare si voalul. Ma tot privesc in oglinda. N-am avut niciodata o experienta metafizica cu nici o piesa vestimentara. M-am chinuit de multe ori sa pot reuni, in acelasi produs, ceva care sa-mi placa, sa stea bine si sa nu ma lase fara venituri o perioada mare de timp. Am admirat pantofii din „Totul despre sex” dar nu am putut intelege cum cineva poate iubi atat de mult, atat de adanc o pereche de pantofi. Pana acum.

Nu ma mai puteam dezlipi de oglinda. Si de rochita. Acum, da. Acum, STIAM ca este rochita mea de mireasa. Ca pe mine ma astepta, cuminte, superba. Crem. Si cu totul altfel decat nu mi-am imaginat-o niciodata. Era pentru mine. Atata tot.

Si uite-asa, s-au ispravit toate complexele si gandurile si intrebarile si temerile legate de ceea ce va purta mireasa. Domnisoara mireasa a dormit bine. S-a trezit vesela si a verificat daca minunea este la locul ei, ascunsa privirilor curioase de o husa inchisa. Mireasa este fericita.

Poate pare total ireal, insa mi se pare ca uneori, o singura clipa poate juca un rol covarsitor in viata mea. Am gasit (din intamplare, sau din fericire sau, din marinimia sortii) aceasta minune. Si-am luat-o acasa. Si acum imi lumineaza parca, secundele innourate de vreun gand pizmas si nedrept.

Mai sunt multe de pus la punct, insa un pas important a fost facut. Si-asa arunc un zambet larg lumii….

Repet: nu sunt o impatimita a cumparaturilor. Nu am divinizat niciodata o pereche de pantofi sau o „little balck dress”. Nu am masuri perfecte si nici nu am puteri de a prevedea viitorul.

Ma multumesc uneori cu lucruri clasice, care stiu ca mascheaza micile imperfectiuni si subliniaza unele atuuri feminine.

Mi-am inchipuit mereu ca voi avea o rochita alba, frumoasa dar nu spectaculoasa. Nu m-am putut hotari daca as vrea voal lung sau scurt pentru simplul motiv ca nu vad care ar fi diferenta, in afara de cea evidenta, desigur.

Primul gand in clipa in care m-am privit in oglinda: arat ca Alba ca Zapada!Si, culmea, o prietena, care a reusit sa-mi smulga cele cateva poze cu rochita, mi-a spus acelasi lucru! Nu pot decat sa ma bucur. A fost o victorie usoara,  insa cred ca trebuie sa multumesc pentru fiecare lupta, indiferent de rezultatul ei.

Restul…stii…

Dragul meu,

Incep un nou an.O noua zi.O nou etapa.O noua secunda a zborului meu.Inca te caut.Uneori, simt in jurul meu adierea firava a surasului tau.Ai fost aici…Oftez.Abia ai fost, dar eu…eu, ei bine, eu am venit prea tarziu.Asa mi-e dat mie.Sa te caut mereu.Sa te ghicesc in fiecare muritor ce imi saruta visele, sa te deslusesc prin ceata unor vorbe frumoase pe care unii mi le inchina, altii mi le soptesc si doar unii, cei mai „aproape”, mi le scriu cu degetul pe umar, sau pe frunte, sau pe coloana vertebrala.

N-au ajuns multi asa departe, sa stii.De fapt, ce spun eu aici?Aproape nimeni n-a ajuns acolo.Tara fagaduintei, parca te aud spunand si zambind.Poate ca da.Poate ca eu sunt doar atat: o fagaduinta, o promisiune ca exista iubire inca.Un legamant  ca nu-i totul pierdut, ca paradisul e ascuns bine, dar ca exista.Nu sunt vreo frumusete rapitoare.Mai grav insa, nu ma cred nici macar interesanta. Stiu insa, cu siguranta fructului aproape copt, ca ma poti atinge usor…ca vei vrea apoi sa imi gusti buzele, sa imi mangai gatul alb….sa ma vezi alintata si ciufulita dimineata, ca vei tresari la gandul ca iti pot adormi in brate si asa, fara nici o aparare, fara false gene si fara rimel cu sclipici, sa vezi cum visez frumos, cum zambesc in vis, cum zambesc si totul in jur se face lumina. Si iti vei dori sa fie numai noapte, sa te bucuri de somnul meu si nimeni sa nu se apropie.

Caci vezi tu, orice vraja se rupe.Orice minune dureaza o vreme…Dar, nu!Nu te speria….eu nu pot fi ucisa asa usor. Nu ma darama o privire urata, nu ma clatina un om care-mi arunca in fata injurii nederepte.Da, vor curge rauri de lacrimi.Am sa oftez, am sa ma ascund in perne, in mijlocul oceanului, am sa ma revolt….Si iar va fi sa fie soare.Si iar am sa zambesc frumos.Ca un copil cand ninge.Ca un cantec trist, care nu stie sa se opreasca.

Poate nu sunt echilibrata si poate ard mereu, cu o intensitate pe care nu o poti suporta in fiecare zi.Poate gresesc sa jelesc toate frunzele ce mor toamna, poate sunt nebuna sa aplaud primul ghiocel si poate ca imi voi gasi sfarsitul intr-o noapte cu luna plina, cand pur si simplu, nu pot decat sa visez cu ochiii deschisi.Atunci, vai, renunt la orice aparare.

Poate ca am vise nastrusnice, poate sunt prea firava sa pot salva oamenii si florile si pomiii si raurile si iarba, mai ales iarba.Dar nu-mi ucide credinta ca iubirea nu moare.Iubirea nu moare niciodata.Si cata vreme va fi un gram din ea, fie cat de mic, fie cat de departe, cata vreme un gand de-al tau ma tine strans, nu am sa mor niciodata.

Am sa renasc in fiecare dimineata,vie, senina, alba.Verde.Ca ziua de azi.Ca ziua de maine, ca ceasul in care am sa te pot atinge.Chiar daca suntem la milioane de ani distanta.Chiar daca vremi si neguri si razboaie si moarte….tot am sa te stiu recunoaste.

Si dupa toate astea, dupa tot viforul, cand se va fi facut primavara, cand vei fi strigat soarelui ca ma vrei…Fara sa stii ca ma cauti, fara sa stii ca-ti lipsesc, fara sa crezi ca-i mai mult decat mangaierea vantului…am sa vin. Si ma vei simti aproape, asa cum nu credeai ca ne e permis.Ma vei simti a ta, ca mana in brat si vei simti cum vibrezi de viata mea.Si am sa te stiu alinta in feluri pe care le vom inventa noi.Si-atunci, vom sti ca e vreme de iubit. E vreme de cantec si vreme de senin in priviri si-n sange.

Pana atunci, zambesc celor care incearca sa vada ce e dincolo.Plang uneori, in marama colorata si toti rad, ca la o gluma buna.Imi tin pletele aproape, ca sa nu poata ghici nimeni sarutul ce l-ai ascuns dupa ureche.Pana atunci, arat ca un om care n-are nimic de pierdut si care nu vrea sa castige.

Senina si azi, iubita si maine, a ta mereu.Te sarut dulce.Dragul meu drag, e tarziu in lume.Insa pentru noi nu-i nici macar inceputul.Inca nu-i vremea noastra.Dar fii pe pace!Va fi vreme de pace, si vei stii sa nu ratacesti drumul catre PACEA TA.

Inca aici, inchid ochiii lenes.Tu…stii.Tot ce trebuie, stii.Si nu-i decat o farama din ceea ce port mereu, prin lume, pentru tine. Azi insa, ti-a trebuit mai mult.O vorba in plus, o tacere in minus.

Dragul meu drag, nu uita ce stii.Restul….ramane.Intotdeauna.Restul….il stii si ti-e de ajuns.