Asociaţia Necuvinte şi WAHM România – proiect comun

Despre violenţa în relaţiile cu oamenii dragi este greu să vorbeşti. Este greu să te rupi din mediul în care crezi (pentru că ţi se spune aşa!) că TU eşti de vină. Că meriţi un astfel de tratament.

Am simţit că e important să mă implic într-o campanie dureroasă cum este parteneriatul celor de la Asociaţia Necuvinte cu Work at Home Moms România.

Despre WAHM am mai scris, ştiu ce anume este şi face. Dar ce putem afla despre Asociaţia Necuvinte?

Asociația Necuvinte este o organizație neguvernamentală, apolitică, independentă, având ca principal domeniu de activitate lupta împotriva violenței domestice, a încălcării drepturilor fundamentale ale omului și a abuzurilor îndreptate împotriva femeilor și copiilor. Ne desfășurăm activitatea pe trei paliere: asistență acordată victimelor violenței în familie, lobby și advocacy, campanii de informare și sensibilizare.

Suntem o mână de oameni cu suflet mare care din momentul în care am fost contactați de o persoană care ne solicită ajutorul, noi facem tot posibilul ca acea persoană să primească tot sprijinul de care are nevoie în vederea ieșirii din relația abuzivă. De la analize medicale până la întocmire dosare pentru obținerea ordinului de protecție și reprezentare în instanță, adăpost, consiliere juridică, psihologică și socială. Pe lângă aceste servicii, noi ne adaptăm la necesitățile fiecărui caz și ajutăm și prin programul „Coșul de cumpărături” – cumpărăm alimente de bază pentru câteva luni; încercăm să găsim și locuri de muncă; prin prieteni și donații, am ajutat și la mobilarea și utilarea locuințelor în care s-au mutat plecând din mediul abuziv.

Cum v-a venit ideea unui proiect comun? 

Asociația Necuvinte – Într-o lume în care femeia a fost mereu pusă pe locul al doilea, atât în familie, cât și în viața socială, care nici măcar până în secolul 21 nu a reușit să se lepede de obiceiurile discriminatorii față de femei, organizațiile care luptă pentru drepturile femeilor sunt încă o mare necesitate în viața noastră și este de preferat ca aceste organizații să fie în continuă colaborare și comunicare pentru a-și atinge scopul cu un grad mult mai ridicat de succes.

Atât Asociația Necuvinte, cât și Asociația Work at Home Moms au ca scop principal susținerea femeilor. Pornind de la acest punct comun, am considerat oportun ca cele două comunități să creeze un mediu propice pentru schimbul de experiență, dar și pentru susținere reciprocă. Spre exemplu, comunitatea mamelor din WAHM sunt un exemplu de reușită pentru doamnele care au ieșit dintr-o relație abuzivă și își iau viața în propriile mâini și încep un capitol nou împreună cu micuții lor. Doamnele noastre au nevoie de multe exemple de succes care să le ofere încredere în puterile proprii.

Care sunt rezultatele pe care le vizaţi prin acest proiect?

Asociația Necuvinte – Principalul scop ale proiectului este strângerea de fonduri pentru a oferi câteva luni de liniște mamelor care au luat atitudine în fața agresorilor lor și au decis să își facă o viață a lor care să nu mai fie dominată de teroare și frică. Scopul secundar al activității este informarea și sensibilizarea publicului larg cu privire la acest fenomen și la efectele negative pe care le provoacă unei întregi societăți.

Cum ne putem implica – mame, opinia publică, bloggeri?

Asociația Necuvinte – Organizațiile neguvernamentale care își bazează activitatea pe oferirea de servicii pierd din vedere elementul de promovare a activității întreprinse. Aici intervine necesitatea implicării opiniei publice. Idealist vorbind, scopul organizației noastre este de a schimba mentalități.

Obiceiul „eu sunt bărbatul, eu decid”, „femeia trebuie să stea acasă, să aibă grijă de copii și de gospodărie”, „eu nu mă bag, este familia lor” și alte stereotipuri de genul, încă afectează societatea noastră și nu îi permite dezvoltarea și modernizarea. La schimbarea aceasta trebuie să participe fiecare dintre noi, cu un mesaj simplu pe care să îl transmită și către cunoscuți, să fie astfel o rețea prin care mesajul să devină o cutumă, un obicei arhicunoscut de care să fim chiar sătui.

De ce să ne implicăm într-un astfel de proiect?

Asociația Necuvinte – Ca cetățeni ai unui stat democratic, avem o datorie morală să participăm la dezvoltarea și modernizarea statului. Așa cum luptăm împotriva corupției, putem lupta și pentru menținerea valorilor morale.

Uman vorbind, fiecare dintre noi empatizează cu cineva care trece prin clipe grele și își dorește să ajute cu atât cât poate. Statisfacția pe care o avem fiecare dintre noi atunci când știm că am putut aduce o bucurie semenilor este un câștig imens. Cu cât mai mulți dintre noi facem un gest oricât de mic, cu atât încrederea în sine și în ceilalți a celor în nevoie crește și astfel „faith in humanity is restored”.

Un scurt mesaj pentru cei care au parcurs acest material, câteva cuvinte din suflet venind de la voi, pentru ceilalţi 🙂

Asociația Necuvinte – “Pentru că cel care salvează o viață salvează întreaga lume” – Talmud

Dacă aveţi nevoie de ajutorul celor din asociaţia Necuvinte, îi găsiţi în Bucureşti, pe Str. Ion Campineanu nr. 20, Sector 1, de luni până vineri între orele 10:00 şi 18:00, sau la Telefon / Fax: 021.243.33.33. De asemenea, le puteţi lăsa un mesaj pe adresa de e-mail [email protected]

Pe site găsiţi multe informaţii utile, nu ezitaţi să cereţi ajutor şi nu consideraţi că este în regulă să acceptaţi violenţa partenerului de viaţă.

FB Asociația Necuvinte

Pentru cei care au nevoie de noi, să le oferim o mână, să le legăm rănile şi să le credem poveştile, e important ca o astfel de campanie să nu îşi piardă ecoul.

Pe tine, cel care citeşti, nu te costă nimic să dai această informaţie mai departe. Eu am investit timp în realizarea acestui interviu, iar cei de la asociaţia Necuvinte promit să se implice activ pentru fiecare caz care va ajunge la ei. Haideți să facem un șir lung al celor care VOR SĂ AJUTE și FAC UN GEST, cât de mic pentru asta.

 

Foto: Pixabay.com

Violul distruge. Abuzul nu are scuze

Scriu aceste rânduri cu infinită mânie, amăraciune şi dezamăgire. Scriu şi eu, alături de cei care au dorit să tragă un semnal de alarma în cadrul unei campanii frumoase, dar născute din durere. Pentru că o mână de oameni s-au lăsat pentru câteva clipe de articolele lor obişnuite şi au considerat că merită să facă un efort comun. Oameni ca mine şi ca voi, oameni care au auzit de cazuri urâte în care o brută (că om nu îi pot spune!) SILEŞTE o fiinţă umană. Din nefericire,  imboldul de a demara o astfel de campanie a fost cazul fetei din Vaslui violată de 7 indivizi.

Sunt câteva zile bune de când mă tot gândesc la modul în care să abordez această temă. Ce-ar fi de spus???

Că NIMIC, dar NIMIC ÎN LUME nu îţi dă dreptul să abuzezi de un om, indiferent cum ar fi acesta sau ce crezi că ştii despre el? Că violul distruge, anihilează condiţia de om civilizat? Că abuzul nu are scuze şi justificări, în nici o condiţie?

Tocmai pentru că sunt mamă (de băieţi ), încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte pentru a scrie despre acest subiect. Dincolo de „nebunia” de moment a taberelor şi de reacţiile mai mult sau mai puţin exagerate la tema în cauză (extrapolând. aproape fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o astfel de poveste), cred că rolul nostru, ca părinţi (= formatori) este să aşezăm în sufletul şi mintea puilor CONŞTIINŢA a ceea ce înseamnă PROPRIUL CORP, ce înseamnă RESPECTAREA CELORLALŢI  şi UNDE anume aceste noţiuni se termină şi ne aflăm pe teren minat (= ABUZ).

Jean Paul Sartre spunea că libertatea mea se termina acolo unde începe libertatea celuilalt. Îmi amintesc de liceu, când îmi plăcea atât de tare această idee, dar realizez că, poate nu am înţeles-o pe deplin decât acum.

Cum bine zice o vorbă din bătrâni „Aşchia nu sare departe de trunchi”, deci, cu alte cuvinte, ceea ce semeni, ajungi să culegi. Sunt sigură că nici o mamă normală la cap nu îşi învaţă fiiul să lovească, să înjosească sau să abuzeze o altă fiinţă umană. Dar la fel de important (sau poate mai important) mi se pare CEEA CE VEDE copilul în familie. Pentru că un TATĂ despotic în comportament, care VORBEŞTE DUR, care RĂNEŞTE membrii familiei şi care pare ATOTPUTERNIC va lăsa o impresie atât de puternică asupra copiilor încât aceştia, deveniţi adulţi la rândul lor, vor intra (fără să îşi dea seama, aproape) în rolul „prestabilit” de ABUZAT, respectiv ABUZATOR.

De ce? Pentru că purtăm cu toţii, ca bagaj emoţional, ceea ce am primit/văzut/simţit în copilărie. Şi dăm şi noi, mai departe, la rândul nostru. Deci, este de DATORIA NOASTRĂ ca noi, părinţii, să NE TRATĂM şi VINDECĂM rănile din copilărie (dacă şi câte le avem) şi Să TRANSMITEM apoi (abia apoi!!!) copiilor nostri CURAJUL, ÎNCREDEREA de a merge mai departe, de a DEVENI mai mult decât am putut fi noi.

Da, e dificil să RECUNOŞTI că ai trecut prin astfel de clipe. E GREU să ceri ajutor. Dar NU E SEMN DE SLĂBICIUNE. Din contră, e DOVADĂ DE PUTERE să îţi cureţi rănile, să te vindeci. Şi e ALEGEREA TA!

Dincolo de această alegere, este MUNCĂ. Efort şi grijă pentru a VORBI deschis cu copiii. Chiar dacă tu nu ai vorbit cu părinţii tăi. Despre CORPUL TĂU şi cum se foloseşte. Despre ÎNCREDEREA de a SEMNALA când cineva te atinge într-un mod care te face să te simţi umilit, care te răneşte sau care te face să te simţi ruşinat. E nevoie de CUVINTE POTRIVITE şi TON PRIETENOS pentru a aborda aceste subiecte cu copiii tăi. Din păcate, atât de mulţi părinţi pun eticheta de SUBIECT TABU şi predau, prea uşor, ştafeta EXCLUSIV şcolii, anturajului, imaginilor din media. Şi astfel, din nefericire, informaţiile ajung la copii trunchiate, cosmetizate sau chiar greşit prezentate.

Există şi cealaltă categorie de părinţi care aleg să vorbească despre astfel de lucruri folosind termeni ca „păcat”, „greşit”, „necuviincios”. Nu termenii în sine sunt cea mai mare parte a problemei, cât cosmetizarea subiectului, prezentarea lui într-o manieră prea romantică sau prea vagă, stârnind curiozitatea copilului într-o asemenea măsură încât, acesta va dori să experimenteze cât mai curând.

În opinia mea, este necesară o campanie pe acestă temă. Prin toate mijlocele de care beneficiem în luminatul an 2015. O campanie care să vorbească despre importanţa COMUNICĂRII deschise, sincere şi adevărate între părinţi şi copii. O campanie care să scoatî din sertar (unde stau închise cu 7 lacăte) astfel de subiecte tabu. Pentru că e necesar să tăiem răul de la rădăcină. Cum? Educând oameni conştienţi, liberi. Oameni care îşi cunosc drepturile şi care trag semnale de alarmă când libertatea sau corpul sau mintea le sunt îngrădite, pângărite, murdărite.

Mesajul este unul clar: NU sunteţi singuri!!! Vina nu vă aparţine şi nu trebuie să lăsaţi timpul să treacă fără a spune povestea voastră. Chiar şi în ţara noastră (democratică şi condusă după principiile statului de drept, după cum se spune) justiţia ŞI OPINIA PUBLICĂ trebuie să condamne violul, abuzul. Pentru că NU înseamnă NU!!! Şi nimic nu poate şterge urmele adânci pe care un viol le lasă. Asupra victimei şi asupra celor care îi stau rămân alături. Asupra locului şi asupra comunităţii. Violul distruge. Abuzul fizic asupra unei fiinţe nu poate fi provocat, nu are scuză, nu are justificare. Niciodată, în nici un fel de circumstanţe.

Aceasta campanie ar trebui să fie despre EDUCAŢIE ŢI LIBERTATE. Ar trebui să vorbim despre sprijinul pe care îl putem acorda victimele tuturor abuzurilor şi violurilor. Despre INSTITUŢIILE şi OAMENII care trebuie să OFERE suport real, neîngrădit şi imediat în astfel de cazuri. Despre MODALITĂŢILE prin care cei care nu se supun REGULILOR pot fi sancţionaţi.

Conform statisticilor, victimele abuzurilor sexuale sunt de 25 de ori mai predispuse la consumul ridicat de droguri și alcool. Există de 4 ori mai multe şanse ca aceste victime să se gândească la sinucidere. Totuşi, mai grav decât aceste cifre, mi se pare propagarea în timp a acestor comportamente deviante. Rusinea şi dezamăgirea celor care se tem să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat. Durerea cu care o parte din victime o poartă, exclusiv în suflet şi pe chip.

Dovezi în plus că violul distruge, ucide, sapă adânc în suflet şi în prezentul şi viitorul celor implicaţi. Şi pentru că este infinit mai greu să repari decât să previi, o campanie cu tema #ViolulDistruge şi #Nuînseamnănu este trebuie să fie prioritatea noastră, ACUM.

E important să transformam astfel de campanii în VOCI care să spună, o dată în plus:

NU înseamnă NU! E CORPUL MEU şi DREPTUL MEU să spun NU!Violul distruge şi nu are scuze!Abuzul nu are justificare!!!

 

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o „pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.