Iubire vinovata – Recenzie Nancy Woodruff

Am deja cateva zile de cand am terminat de citit Iubire vinovata scrisa de Nancy Woodruff.

Romanul a aparut la editura Nemira in 2011 si impreuna cu alte romane cu dragoste face parte din colectia Nemira Damen Tango.

Desi povestea de Iubire vinovata mi-a placut, per total, ca si subiect, tehnica de scriere si problematica a persoanjelor, finalul m-a lasat cu un gust amar.

Nu mi-am pus niciodata, pana acum, problema gandurilor, trairilor si viselor ce populeaza vietile actritelor dar aceasta carte mi-a deschis apetitul pentru acest subiect.

Care este povestea cartii?

George Connoly este sotia lui Peter si mama a trei baieti. Viata lor se desfasoara linistit pana in ziua in care Peter primeste o slujba la Londra. In acest moment, viata lui Georgie se indreapta vertiginos spre momentele de iubire vinovata care se construiesc incet, dar sigur.

Nu mi-am propus sa creez polemici. Aceasta poveste de iubire vinovata mi se pare un simbol al unei perioade pe care o traversam.

Cunosc femei care aleg sa stea o perioada acasa, sa se dedice familiei si copiilor. Dar, la un moment dat, lucrurile se schimba putin si au nevoie de o pauza. Isi doresc mai mult decat sa stea acasa. Nu ca a sta acasa cu cei mici (sau mai mari) nu este o activitate (de fapt, o suita de activitati) maaaaaaaaaare consumatoare de energie si neuroni.

Nu glumesc! Respect pentru cele care pot face asta pe termen lung si sunt multumite doar cu asta. Personal, desi imi iubesc enorm de mult copiii pentru sanatatea mintala am simtit nevoia sa ma intorc la munca.

M-am bucurat sa descopar o carte realista si foarte expresiva in care, culmea, vocea unui barbat aduce in discutie dorul si „greul” pe care doar o mama il poate simti cand trebuie sa isi paraseasca copiii pentru a munci.

Inca o data, va spun ca nu mi-a placut sfarsitul cartii. 🙁 Dar nu cred ca o iubire vinovata ca aceasta este obligatoriu sa se „curete” prin moarte.

Oamenii se schimba, sentimentele isi mai pierd din intensitate, relatiile se transforma, in timp si cred ca trebuie sa incercam sa acceptam ceea ce se intampla. Nu, asta nu inseamna sa nu ne mai bucuram de viata si nici sa renuntam la ideea de iubire adevarata dupa o anumita perioada de relatie, dar sa descoperim noul si frumosul in ceea ce ni se intampla 🙂

 

Suflete pereche, dincolo de timp. Impresii de lectura – Jojo Moyes

Despre suflete pereche am tot scris, in gand, in ultima vreme. Ati auzit despre aceasta teorie a sufletelor pierdute? Se spune ca exista pentru fiecare dintre noi acele suflete pereche.

Cei mai norocosi, le vor intalni si isi vor da seama foarte repede ca este o experienta extraordinar de intensa. Ca ai senzatia ca il cunosti pe celalalt dintotdeauna. Uneori, nu e nevoie de cuvinte pentru a comunica intre voi. Asta nu inseamna ca totul e mereu calm si ca nu exista nici un fel de conflicte si potrivirea de gusturi/pareri/actiuni este 100%. Dar intreaga relatia cu sufletul pereche este una armonioasa, strabatuta de intelegere si lumina, de pace interioara si de sentimentul ca „asa trebuia sa fie”. Sufletele pereche nu sunt, neaparat sau intotdeauna persoane de sex opus cu care ai o relatie roamantica. Pot fi membri ai familiei, prieteni sau colegi. Relatia afectiva cu aceste persoane este foarte profunda si firele care va leaga sunt atat de stranse incat poti descoperi ca simti/stii cand celalalt este trist sau in primejdie.

Suflete pereche si povesti de dragoste

Am citit, de-a lungul vremii, multe povesti de dragoste. Unele m-au prins si m-au surprins. Cateva mi-au ramas adanc intiparite in memorie si le-am daruit mai departe unor oameni dragi, cu speranta de a-i bucura si de a-i ajuta sa creada in iubire, de a avea incredere ca lucrurile se vor rezolva si problemele momentului nu sunt decat pasi spre noi povesti.

Eu cred foarte tare in iubire, in suflete pereche si in capacitatea noastra de a recunoaste un astfel de suflet. 🙂 Cred, de asemenea, ca nu intalnim sufletele pereche de mai multe ori, de-a lungul existentei si avem ocazia sa indreptam lucrurile pe care nu le-am „nimerit” de la inceput.

Fata pe care ai lasat-o in urma scrisa de Jojo Moyes este prima carte a acestei autoare, a aparut la editura Litera (in colectia Blue Moon) in 2016 si m-a tinut conectata la subiectul sufletelor pereche vreo cateva zile.

Desi cartea are peste 400 de pagini, se citeste repede si cred ca merita sa investiti un sfarsit de saptamana pentru a descoperi acest giuvaer.

Din punctul meu de vedere, are cate putin din toate: dragoste, drama, istorie, putin suspans, intorsaturi de situatie, lacrimi, tensiune si un final pe masura.

Si inca…

Astept cu nerabdare sa citesc si Dupa ce te-am pierdut, dar recunosc deschis ca ma simt foarte atrasa de acest stil de a scrie a jurnalistei britanice. Cautand cateva informatii despre autoare, am descoperit ca Jojo se numara printre putinii autori care au castigat de doua ori premiul pentru cel mai bun roman de dragoste al anului (Romantic Novel of the Year Award). Desi nu este un criteriu dupa care aleg lecturile care imi populeaza clipele libere, ma bucur de aprecierea de care se bucura autori care imi sunt si mie dragi.

Observ tot mai des ca oameni care au lucrat in diferite domenii, mai mult sau mai putin artistice, prezinta cel mai fidel viata si stralucirile ei, atunci cand decid ca a venit vremea sa se apuce de scris.

Ma bucur nespus cand descopar, in tot mai multe carti, fotografii sau doar sugestii ale unor suflete pereche. Nu e usor sa vorbesti despre acest subiect si nici intalnirile „intamplatoare” cu aceste povesti nu sunt usor de dus pentru cei care aleg sa isi duca viata constient.

Cartile anului 2017

Am inceput in 2016 traditia recenziilor pe blog, la modul serios. 🙂 Sper ca sugestiile mele de lectura sa va placa, sa va inspire si, de ce nu, imi doresc, in anul acesta, mai multe colaborari cu edituri!

Cartile care mi-au ramas in suflet sunt aici. Si cum primele 3 luni din an sunt gata, am zis sa trecem in revista ce anume am mai savurat 🙂

Tentații la cumpăna anilor. MANIFEST pentru libertate

Inceput de an cu recenzii noi – Nopti in Rodanthe

Ioana Duda – Instinct

Iubiri si fluturi

Anita Shreve – Sotia pilotului, Ed. Allfa, 2006

Cateodata, se gandi ea, curajul insemna doar sa fii in stare sa mergi, pas dupa pas, fara sa te opresti.

Cristina Nemerovschi – Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata, Ed. Herg Benet, 2016

  • Stii cand e cel mai tampit moment sa mori?, ma intrebase Sin.
  • Intotdeauna e un moment tampit, am zis eu.
  • Asa-i, dar cred totusi cel mai aiurea dintre toate e atunci cand de abia ti-ai facut un tatuaj nou. Gandeste-te … ai rabdat durerea, numai la gandul ca te vei bucura mai apoi de el, cand il vei purta. Si, paf!, iti cade o caramida in cap, sau te calca trenul, si tatuajul ramane nepurtat. Te ingroapa aproape nou.

Imi spusese dintotdeauna ca incearca sa prinda in poezii frumusetea fiecarei zile prin care trece, si ca nu exista zi fara macar un moment care sa merite tinut minte pentru totdeauna. Asta era pentru ea scrisul. Retinerea unui moment, a unui sentiment, asa cum aparatul de fotografiat surprinde un chip, intr-un fragment din timp care nu se va mai intoarce, care piere pentru totdeauna.

Poate pentru ca avea numai 14 ani. La varsta aia, ai mai putine dileme. Pe urma cresti, si intr-un fel te prostesti. Pierzi din vedere lucrurile care conteaza cu adevarat pentru tine. Te pierzi in amanunte si clisee, incepe sa-ti pese prea mult de ceea ce spun ceilalti. In cea mai mare parte a timpului, uiti sa traiesti.

Dar stiu si ca, dincolo de astea, vor mai fi si multe alte stari si sentimente. Stiu si ca am sa mai fiu fericita. Stiu ca voi mai simti entuziasm, si implinire, si satisfactie, si iubire. Stiu ca voi avea placeri mici, placeri mari, surprize, oameni noi pe care sa-i primesc cu inima deschisa, vechi prieteni pe care ii voi aduce inapoi, bucurii, zile pe care sa nu le poti uita, amintiri pentru anii ce vor veni. Si ca imi va fi bine. Uneori, si bine.

Stiu ca am sa ma mai pierd, pentru ca nu se poate altfel. Pentru ca nu putem lupta in fiecare clipa cu zmeul care a inteles cat de confortabil ii este acolo, in spatele nostru, cu aripile lui pline de solzi larg desfacute. Stiu ca nu putem sa castigam de fiecare data. Pentru ca exista oboseala, si dezamagire, si plictis, si durere, si tristetea lucrurilor care se repeta la nesfarsit.

Sa gasesti pe cineva pe care sa-l iubesti si care sa te iubeasca este un sentiment extraordinar, extraordinar. Dar sa gasesti sufletul pereche este si mai grozav. Un suflet pereche este unul care te intelege ca nimeni altul, te iubeste ca nimeni altcineva, va fi mereu de tine, indiferent ce s-ar intampla. Se spune ca nimic nu dureaza la nesfarsit, dar cred cu tarie ca pentru unii iubirea continua si dupa ce ei nu mai sunt printre noi.

Camere de hotel – Anda Docea (recenzie)

Cecelia Ahern – PS Te iubesc, ed. Alfa, 2010

O carte pe care am iubit-o de la prima pana la ultima pagina. O carte care m-a facut sa rad si sa plang. Nu am citate preferate, va invit doar sa o savurati!

Marc Levy – Si daca e adevarat, ed. Trei, 2015

Sa identifici fericirea cand se afla la picioarele tale, sa ai curajul si hotararea de a te apleca pentru a o lua in brate … si a o pastra. Asta-i inteligenta inimii. Inteligenta singura, fara aceea a inimii, este doar simpla logica si nu e mare lucru de ea.

~~~~~

Nimeni nu este proprietarul fericirii, uneori ai norocul sa ai un contract de inchiriere si sa fii locatarul ei. Trebuie sa-i platesti foarte regulat, altfel esti evacuat foarte repede.

~~~~

Voi ce carti ati citit de curand? Care v-a ramas la inima si care dintre cartile despre care ati citit asteapta sa ii vina randul? Nu de alta, dar poate ii fac o listuta mica-mica iepurasului! 🙂

Cerc de lectură – Bun găsit, editura Creanga Fermecată!

A fost primul cerc de lectură la Piatra Neamţ. 🙂 Evenimentul a fost organizat de către Work at Home Moms  al cărei coordonator local sunt. 🙂

Cu mici şi mari, într-o sâmbătă dimineaţă ce ar fi trebuit să fie caldă, dar ne-a uimit cu zăpadă ca-n poveşti, ne-am regăsit la Ceainăria Teaz (vă mulţumim încă o dată pentru găzduire, Oameni Frumoşi!)

Să vă mai spun că am avut nişte emoţii uriaşe şi că mi-am făcut un milion de gânduri înainte? 🙂 Vă spun! Dar, totodată, vă spun şi că mi-a mers la suflet atmosfera caldă, primitoare a locaţiei, că se cunoaşte cine apreciază ceaiul de calitate şi că m-am încărcat cu energie şi bună dispoziţie.

Cum a fost la micul nostru cerc de lectură

Am avut ajutoare de nădejde care mi-au stat alături în acest proiect! În primul rând, superbele cărţi ale editurii Creanga Fermecată. Deşi am ales să citesc doar una dintre poveşti la acest cerc de lectură şi anume Povestea pădurii, cu siguranţă veţi mai auzi despre poveştile de suflet de la ei.

Mi-au plăcut cărţile încă de când le-am răsfoit pentru prima dată şi am fost mândră că am putut aduce povestea unei păduri la Piatra Neamţ tocmai pentru că e important să conştientizăm (DA, încă de la vârste fragede!) cât de mult bine – sau rău, din păcate – putem face prin acţiunile noastre.

Publicul a fost format din copilaşi cu vârste între 2 şi 13/14 ani. Fiecare dintre cei prezenţi a rămas cu câteva idei din carte şi o parte dintre mămicile prezente s-au îndrăgostit de carte, dorind să o dăruiască, la rândul lor, mai departe.

Ajutoare şi antren

Printre ajutoarele de la cercul de lectură se numără şi fiul meu, Matei, care tocmai a împlinit 5 ani. A stat lângă mine tot evenimentul, a mânuit cu pricepere păpuşile împâslite făurite cu drag de către o WAHM – Adriana Oprea de la Wool&colours . Ba mai mult, a făcut deliciul publicului, când a exemplificat (artistic de-a dreptul :P) cum fac norii şi dau din burta lor picuri de ploaie!

 

 

 

 

Povestea în sine este potrivită celor peste 3 ani, să zicem, dar depinde mult de starea de spirit a micilor năzdrăvani. Ai mei nu au mereu stare să asculte o poveste până la capăt, dar această lectură i-a prins încă de la prima privire.

Personajele puţine, contrastul puternic între bine şi rău, imaginile frumos exemplificate, spiritul de echipă şi morala atent subliniată sunt doar câteva aspecte care m-au făcut să recomand această carte.

Sunt foarte curioasă să descopăr noi poveşti. Voi ce mai citiţi copiilor?

La taifas cu Sinele – Zilele care nu vor mai fi niciodată (recenzie)

Probabil nu v-am spus niciodată încă, dar pe vremuri, adolescentă fiind, îmi doream să urmez cursurile facultăţii de psihologie şi mă visam tare mândră, doamna psiholog. 🙂 Vremea a trecut, ideile s-au mai schimbat, m-am reprofilat şi am ajuns la alte concluzii.

Cu toate acestea, încă îmi place să ascult un psiholog vorbind, încă îmi pun fel de fel de întrebări privind modul în care funcţionează creierul/mintea/sufletul celorlalţi şi încerc să găsesc cea mai potrivită cale de a rezolva diferite probleme de oameni mici sau mai mari. Încă ajută să stau de vorba cu sinele când simt că pierd controlul.

Despre Cristina Nemerovschi am aflat cu ajutorul editurii Herg Benet. Mi-a plăcut coperta cărţii şi mi-am dorit să o citesc. Nu aveam cum ghici că, deloc întâmplător, voi sta la taifas cu Sinele în exact aceeaşi perioadă.

Cine este Cristina Nemerovschi şi despre ce scrie… aleg să nu vorbesc eu, acum şi aici. O puteţi descoperi pe blogul ei, puteţi să căutaţi interviuri cu ea şi să citiţi cărţile ei. Eu plănuiesc să mai cumpăr câte ceva din ceea ce a scris, în perioada următoare 🙂

Voi relata însă experienţa mea citind şi adulmecând toată lupta cu sinele, cu anxietatea, cu vina, cu întrebările care m-au făcut să strâng la piept această carte.

Întâmplarea (neîntâmplătoare!) a aranjat lucrurile în aşa fel încăt să încep lectura într-o perioadă tulbure pentru viaţa şi sănătatea mea mintală. Nu râdeţi, cred sincer că avem, cu toţii, momente în care suntem la un pas distanţă de marginea prăpastiei. Şi da, prin prăpastie, mă refer la luptele din interior, la dezechilibrele psihice şi mentale, la personalităţi disfuncţionale şi la tot ce derivă de aici.

Pregătind un interviu cu un psiholog, acum o vreme, am primit multe semnale de la persoane ce par a fi absolut în regulă dar care îşi pun probleme de tipul Cum să contracarăm atacurile de panică?

Cartea Cristinei mi-a dat imboldul necesar să trec peste o perioadă agitată, plină de lovituri şi de întrebări fără răspuns. Am conştientizat, o dată în plus, că nimeni nu te poate ajuta dacă TU alegi SĂ ÎŢI faci rău.

Ana din carte poate fi oricare dintre noi. Mai mult, ceea ce gândeşte, simte şi face ea poate fi în perfect acord cu ceea ce ar face un om considerat (şi tratat ca atare) NORMAL.

Să vă spun şi că această carte m-a scos dintr-o depresie mică -mică? Sau că mi-a fost tare ciudă că am ajuns la final. Parcă mai vroiam puţin, parcă mai mergea o pagină, două, treizeci. 🙂

Am o colegă de birou cu care împart frăţeşte cărţile pe care eu dau bani. Le citim (eu prima!), fiecare în colţul ei de lume şi apoi, când e linişte şi nu mai avem chestii urgente de făcut sau e rost de ha-ha şi hi-hi, ori când una dintre noi are ceva de exemplificat, luăm la disecat: subiect, autor, poze (dacă este!), temă, citate (care este!!!)

Ea abia o citeşte. Deci…this is just me, folks!

Îmi spusese dintotdeauna ca încearcă să prindă în poezii frumuseţea fiecărei zile prin care trece, şi că nu există zi fără măcar un moment care să merite ţinut minte pentru totdeauna. Asta era pentru ea scrisul. Reţinerea unui moment, a unui sentiment, aşa cum aparatul de fotografiat surprinde un chip, într-un fragment din timp care nu se va mai întoarce, care piere pentru totdeauna.

În câteva cuvinte, vă spun că viaţa la sanatoriu pare mai normală decât ceea ce trăim, uneori, doar în cruda realitate. Şi da, frate, poate n-oi fi înţeles eu mare lucru din cartea asta de introspecţie/dezvoltare personală sau cum veţi considera oportun să etichetaţi această carte, dar mi-a picat la ţanc!

Am avut răgaz, citind-o în tihnă, să stau de vorbă cu sinele, să îl caut de „bube” şi să îi fiu camarad de nădejde. Cred că toţi avem nevoie să fim prieteni cu noi şi cu ceea ce simţim. Să ne bucurăm şi să ne iertăm. Uneori merităm şi e uşor să facem asta, alteori e MUSAI să facem asta pentru a merge înainte.

PS: Fotografiile nu-mi aparţin, mi-am permis să le împumut de pe pagina Cristinei pentru ca volumul meu e împumutat şi naşte pasiuni, undeva 🙂

Instinct (recenzie) by Ioana Duda

O carte care m-a lovit drept în moalele capului. O înghit greu, tocmai pentru că este dură, tăioasă, reală şi îngrozitor de adevărată. Din instinct, am strâns ochiii de fiecare dată când textul a devenit dureros.

Teme repetitive ca relaţia cu părinţii, prejudecăţile celor din jur, greşelile momentului, viaţa la limita supravieţuirii. Spun repetitive pentru că le simt curgând natural din text. Nu deranjant, doar ca un refren familiar.

Mi-au plăcut în mod special câteva pasaje 🙂

Oamenii se întâlnesc. Şi aleg să treacă şi petreacă împreună. Ca, vorba poetului, „iubirea cu forţa se cheamă viol”. Bărbatul îţi e scut pe pielea goală. Bărbatul îţi e piept pe care să îţi sprijini capul îngreunat de prea multe mici ori mari păcate zilnice. Bărbatul îţi e bucurie şi împărtăşanie. Bărbatul îţi e spovedanie tăcută. Bărbatul îţi stă cuminte şi tăcut pe suflet. Bărbatul te sălăşluieşte şi îţi e templu, şi rugăciune. Bărbatul tău eşti tu, atunci când nu mai poţi fi tu. Preia ştafeta şi te trăieşte el, în locul tău.

Bărbatul nu ţi-l urli, pentru că îţi e iubire şi tot ce-i adevărat pe lumea asta nu are nevoie să fie rostit.Există şi gata. Iar când ştii, nu ai nevoie să îţi confirme nimeni asta. Nici măcar tu. Bărbatul ţi-l trăieşti. Te bucuri de el. Îl priveşti şi îi vorbeşti cu ochii. Cu privirea îl mângâi, pentru că două mâini nu îţi ajung pentru a acoperi atâta suflet. Bărbatul îţi e lumină şi cale dreaptă. Îţi e ibovnic şi aer. Bărbatul îţi e copil, şi frate, şi tată, şi duhovnic, şi camarad.

Şi incă, pentru că Ioana Duda scrie rupt din instinct, tăios şi dor, dar neasemuit, neînchipuit de frumos.

Te-aş fi iubit cu toate păcatele, tristeţile, vinovăţiile, întrebările, renunţările, visurile în care nu mai ai curaj să crezi. Te-aş fi iubit cu toate extensiile tale. Cu tot ceea ce ai fost vreodată şi ai vrea să nu fi fost. Eu aş fi iubit tot ce tu urăşti mai abitir la tine. Laşule, lângă mine nu ai fi simţit nesiguranţa aia de care îmi vorbeşti acum. Pentru că atunci când eşti în centrul iubirii nu îţi e teamă, nu te clatini, nu eşti zdruncinat în fiecare moment. Eşti puternic înfipt în celălalt, că îţi cresc rădăcini în el. Dar bag samă că nu ai fost iubit niciodată, de nu ştii toate astea. Te-aş fi iubit cum nu te-a iubit niciuna până acum, pentru că niciuna nu ţi-a trimis mesaj la 12.07 noaptea Îmi e aşa de dor de tine. De ochii tăi, de mâinile tale, de zâmbetul tău.

Puţin mi-a păsat că, de fiecare dată când voiam să te mângâi cu vorba ori cu fapta, începeai să mârâi şi te-ai fi năpustit asupra mea. Îţi curgeau balele printre colţii rânjiţi a turbare. Nu mi-a fost fost frică. Doar ştiu şi eu din astea.

Pare ruptă din realitatea pe care o trăim noi, acum, în România lui 2016-2017. Acidă, o cursă pentru supravieţuire şi reuşita celui mai rapid, mai puternic, mai vivace.

Io nu-s ea, fraiere. Io-s lupoaică, mai ştii? Eu nu părăsesc şi nu trădez. Eu sfâşii tot ce îţi stă în cale. Te las pe tine în culcuş, să îţi lingi rănile, şi plec să aduc mâncare şi apă. Ucid pentru tine. Nu-mi pasă că-s animale protejate de natură ori oameni. Să dispară speciile de pe pâmântul asta, dacă de asta e nevoie ca să supravieţuieşti tu.

Voci ridicate şi o secundă până la renunţare, asta îmi trezeşte cartea.

Aştept cu răbdare să citesc şi ce-a dea doua carte a Ioanei care mi-a poposit în braţe, datorita editurii Herg Benet.

După câteva zile…

Am citit cu sufletul la gură cea de-a doua „bucăţică” de Ioana Duda – Jurnalul primei mele morţi.

Am iubit şi urât-o, pe rând, pe Ioana/Valentina. M-am rugat să nu moară. Să nu apuce să moară. Mi-am exersat, în cap, multe texte pe care să i le spun pentru a o convinge să trăiască. Am iubit îngerul şi m-am trezit, efectiv, încurajându-l şi susţinându-i punctul de vedere. Pentru că aşa sunt şi eu. Nu, nu înger :)! Aşa mă încăpăţânez şi eu să văd partea plină a paharului, să justific orice rană şi durere prin devenirea pe care mi-a adus-o. Cred şi sper, până la capăt.

Noi, de fapt, suntem ca florile. Tot ce avem nevoie e să existăm, pur şi simplu. Dar nu ştim asta. Pentru că ne naştem şi apoi familia ori societatea sau ambele împreună vin şi ne îndepărtează de noi. Unii, cei mai norocoşi, îşi dau seama pe parcurs că le lipseşte ceva. Şi vor începe căutările. Habar nu au ce caută. Unii află că în căutarea lor au plecat, de fapt. Alţii continuă toată viaţa să caute frenetic. Iar alţii înaintează din inerţie. Primii sunt singurii care se vor afla. Cei din a doua categorie sunt ăia care, atunci când află că vor muri curând, îşi fac un bucket list şi încearcă din răsputeri să  recâştige timpul pierdut. Cei din a treia categorie sunt cei care, la sfârşit, se întreabă „Ce ar fi fost dacă?”

Să nu spun, dar o iubesc pe fata asta…Ioana/Valentina sau cum s-o mai numi în continuare… Final perfect, aplauze la scenă deschisă:

  • Ce m-a salvat în dimineaţa asta, îngere?
  • Ceea ce salvează toţi oamenii. Singura salvare care există în toate lumile, văzute şi nevăzute, pe jumătate văzute ori simţite: iubirea.

Camere de hotel – Anda Docea (recenzie)

Aţi cunoscut-o pe Anda Docea prin interviul realizat, cu emoţie şi mult drag, la finalul lunii ianuarie.

Am citit pe îndelete Camere de hotel a Andei într-o perioadă în care mintea îmi era odihnită şi sufletul liniştit. Am gustat-o lent, cu dumicate mici, ca să îi simt gustul şi să simt fiecare aromă.

Câteva citate care mi-au plăcut şi care sper să vă îmbie la lectură:

Traversare

Tu aveai acelaşi cer răsturnat în ochi şi acelaşi fel liniştit de a mă privi. Palmele tale ştiau pe de rost toate curburile trupului meu, iar mintea ta sfredelitoare mă dezbrăcase deja de toate gândurile. Amprenta mea olfactivă îşi alesese un loc ferit pe toată retina sufletului tău, iar cuvintele mele, glazuroase şi explicite, fuseseră deja şoptite doar pentru tine.

WOW!

De-a dreptul revelator mi s-a părut capitolul Cât să nu mori de sete. L-am citit, recitit şi tot nu mă satur de el.

Un mic inside prin uşa unei Camere de hotel

E o poveste într-o altă poveste şi este atât de potrivit aleasă, atât de meştesugit construită, încât pentru mine, pare a revela, acum, 1001 de poveţe şi adevăruri.

Citind, m-am entuziasmat atât de tare de frumuseţea scrisului încât am devenit curioasa să cunosc şi omul din spate. Aşa am ajuns să fac un interviu cu Anda, pentru care îi mulţumesc şi pe care îl puteţi citi şi voi.

Deşi am citit cartea şi apoi am creionat întrebările pentru Anda, am ales, conştient, să vă fac iniţial cunoştinţă cu autoarea şi apoi să vă ademenesc la lectură.

Uneori, unii oameni, par a fi născuţi să scrie. Aşa îmi pare mie Anda. Aşa îmi par mie textele ei – adevărate, năucitoare, fără preludiu, dar suficient de bine condimentate încât să ţină de foame. 🙂

Mi-a plăcut cartea pentru că pare că citeşte uşor. Pare o lectură facilă pentru că imaginea de ansamblu este spartă în povestiri/fâşii scurtuţe de maxim 1,5-2 pagini şi nu în capitole lungi, fără cap şi coadă.

Contrar aşteptărilor, lectura a mers mai greu decât mă aşteptam pentru că după fiecare nouă pagină simţeam nevoia să mă opresc. Să mestec bine informaţia şi să o validez sau, din contră, să o invalidez, în ceea ce mă priveşte.

Uneori, paragrafe întregi mi-au bântuit visele şi clipele de reverie, ceea ce e un lucru bun, mai ales venind de la un scriitor aflat la început, tânăr în ani, dar experimentat în trăiri şi mânuit pană de scris.

Mi-a plăcut stilul nonconformist, fără prea multe zorzoane şi apropiat de a vorbi, din Camere de hotel. Pare că cineva, un prieten apropiat stă de vorbă cu tine. Exact aşa mi-a părut – ca o colecţie de conversaţii cu un om drag inimii mele.

Nu mi-a plăcut … că s-a terminat. Prea abrupt, prea repede. Deci, da, merită o continuare pentru Camere de hotel şi sper să mai citesc lucruri scrise de Anda. 🙂

Notă: Mi-aș fi dorit să îmi iau rucsacul meu cu fluturi, un pahar (musai cu picior!) și ceva de pus în el și să fiu undeva, eu cu mine, să sărbătoresc doar eu cu mine o lectură și noi provocări. După cum se vede, fotografia este făcută în draga mea bucătărie…tot e bine că măcar știu ce să îmi doresc, nu?