Iubirea vieții mele

Fie că vrem, fie că nu, iubirea este motorul care ne face să mergem înainte. Iubirea vieţii mele este titlul unui film pe care l-am văzut, zilele trecute, fără să fi plănuit asta.

Iubirea vieţii este sau poate fi rezultatul unei poveşti ce porneşte din dragoste la prima vedere, cum scrie Nicholas Sparks în povestea lui Jeremy Marsh şi a lui Lexie Darnell.

Ambele poveşti vorbesc despre iubire. Fiecare are un je-ne-sais-qui anume creat să atragă, să înfioare, să emoţioneze. Fiecare dintre cele două poveşti m-a făcut să mă gândesc serios la oamenii pe care îi iubim şi pe care alegem, conştient, să îi păstram în viaţa noastră.

Filmul vorbeşte despre diferenţele dintre omul bun, cald şi foarte prezent în viaţa ta. Omul care te cunoaşte şi te protejează, omul care îţi cunoaşte stările şi te acceptă ca atare. Apoi, din cer din iarbă verde, apare un alt El. O nouă poveste posibilă şi probabilă. Un om despre care nu ştii mare lucru, dar care îţi trezeşte fluturii din stomac la viaţă. Un om care te provoacă să vezi lucrurile şi în alt fel, un om care te descoperă, încet, în fiecare clipa petrecută împreună şi care te tratează ca pe o minune, anume venită pe pământ pentru el. Un necunoscut care te face să traieşti o poveste în care tu eşti prinţesa din castel şi orice este posibil.

Ce alegi? Care va fi iubirea vieţii? Porneşti în necunoscut, trăind viaţa în plinătatea ei sau te mulţumeşti cu o existenţă liniştită, călduţă, care e lipsită de orice fel de surprize? Rişti să pierzi totul pentru o promisiune şi o ceată de fluturi nebuni sau uiţi episodul şi îmbătrâneşti aşteptând să fii tratată aşa cum meriţi?

Nu va spun mai multe, dar vă invit să descoperiţi o fărâmă din poveste…

Pe de altă parte, iubirea vieţii apare, pentru Jeremy, când se aştepta mai putin. Orasean bet-beget, domnul Jeremy nu mai era chiar la varsta primei iubiri, trecuse deja printr-un divort si parea ca va urma un lung sir de relatii pasagere. Dar viata ne ofera multe surprize! Jeremy se indragosteste la prima vedere de mult mai tanara Lexie Darnell, o cere in casatorie foarte repede si renunta la traiul in New York pentru a locui in micutul orasel Boone Creek din Carolina de Nord. Lexie este insarcinata si amandoi devin nerabdatori sa isi cunoasca fetita, in ciuda problemelor de sanatate si a blocajului de inspiratie care il sleieste de puteri pe Jeremy.

Însă tocmai când viaţa pare să se aştearnă pe un făgaş de fericire deplină, un e-mail misterios şi tulburător declanşează un lanţ de evenimente care va schimba cursul destinului tânărului cuplu.

Cât de bine îi cunoaştem pe cei pe care îi iubim? Cum putem face faţă inevitabilelor îndoieli, temerilor legate de responsabilităţile unui părinte şi obstacolelor care ni se ivesc în cale? O poveste uimitoare despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie, apoi despre inerentele temeri pe care un părinte le simte în legătura propriul copil.

Dragoste la prima vedere este o poveste care vorbeşte despre sfârşituri care aduc noi începuturi, tragedii care duc la bucurii neaşteptate şi, mai mult decât orice, despre iubirea vieţii. Iubire pe care trebuie să o prinzi cu ambele mâini, să o guşti cu fiecare fibră şi de care trebuie să te bucuri în fiecare secundă.

Iubirea vieţii să vă fie alături, dragii mei şi voi, în înţelepciunea şi nebunia voastră, să nu vă temeţi să îi zâmbiţi, să o primiţi cu braţele deschise!

PS – Să vă spun că luna decembrie este perioada mea preferată din an şi că, dacă aş putea, aş sta zi lumină să văd toate filmele de pe Diva? :)De la comediile romantice la filmele cu anchete şi crime!

 

Recenzie: Biblia pierdută de Igor Bergler

Deşi au trecut aproape trei luni de când am terminat de citit această carte – Biblia pierdută de Igor Bergler – iată că abia acum i-a venit, pe blog, rândul recenziei să vadă lumina 🙂 tiparului.

Aş putea să scriu despre stil, despre ritmul povestirii care abia îţi dă vreme să respiri, despre întortocheatele situaţii prin care trece profesorul Baker de la Universitatea Princeton prin Transilvania şi apoi prin alte câteva locuri surprinzătoare din lume. Aş putea să scriu despre faptul că Igor Bergler îmbină armonios cunoştinţe şi informaţii despre astrologie, istorie, istoria religiilor, puţină teorie conspiraţională şi muuuuuuuuuuuultă adrenalină 🙂

Aş putea să scriu despre faptul că toate cele peste 500 de pagini ar fi putut să mă sperie, având în vedere muuuuuuuuuuultele atribuţii de mamă, soţie, spălător de vase, bucătar, psiholog, etc. pe care le am trecute în fişa postului 🙂 Aş fi putut, la fel de bine, să aleg, pentru concediu, o lectură mai uşoară, mai relaxantă şi mai puţin serioasă 🙂 Nu regret nici o clipă că am urmărit o vreme această parte pe Elefant.ro şi am comandat-o când am prins o ofertă bună (în ultima vreme, cam aşa am achiziţionat multe cărţi!) şi mă bucur că mi-am luat inima în dinţi şi am devorat până la ultima pagina Biblia pierdută.

Voi lăsa câteva paragrafe care mi-au plăcut şi care merita să ne pună mintea la contribuţie 🙂

Paradoxul este că acest a fi mereu cu cineva te face să fii mai singur ca niciodată. Cu cât sunt mai mulţi cei cu care eşti în permanentă legătură, cu atât mai rău. Deoarece creşterea numărului de conexiuni scade direct proporţional numitorul comun. Şi toată ţesătura de relaţii se petrece în jurul acestui numitor comun, extrem de rudimentar. Niciun fel de legătură serioasă nu e posibilă, nu există schimb de idei, nici un fel de ataşament în afara dependenţei de a avea senzaţia ca eşti mereu în preajma cuiva, ca eşti conectat, la o adică. . Plimbi un număr finit de idei şi de expresii rudimentare. Relaţiile devin reduse la o superficialitate ultimă, la stratul cel mai epidermic cu putinţă. Plate, lipsite de orice fel de profunzime. În acest sens, nu ajungi să cunoşti cu adevărat, de fapt, pe nici unul dintre cei cu care eşti în acest fel de contact. Le ştii, poate, numele – când nu sunt doar porecle – vezi fotografiile pe care aleg ei să ţi le arate şi afli despre ei doar ceea ce vor ei să transmită. De regulă, locuri comune. Familie, chef, distracţii, excursii exact ca ale turiştilor japonezi care se înghesuie ca oile, la nesfârşit, în aceeaşi coloană, cu acelaşi pas, în aceleaşi haine. Până şi unghiurile din care sunt făcute fotografiile sunt de cele mai multe ori identice. Aceleaşi locuri de vizitat, acelaşi fel de a te distra, aceleaşi lucruri uşor de comunicat. Cu cât sunt mai uşor de comunicat, cu atât sunt mai de suprafaţă Gândire în absenţa ei, totul este prefabricat. O singurătate extrem de zgomotoasă, asurzitoare.

Cum vi se pare? Aşa o fi? Mie mi-a luat multă vreme să mestec pe îndelete acest pasaj şi cred că ascunde un mare adevăr. Vezi toată nebunia din spatele comunicării on-line, FB, mail, pieţe şi relaţii virtuale, etc.

Orice ar spune oricine, Biblia pierdută este o parte puzzle, care te ţine în priză, care te aleargă prin diferite colţuri ale fricilor tale şi care vorbeşte, dincolo de impresia de moment, despre omul de azi. Om care poţi fi TU, cel care citeşti aceste rânduri sau EU, cea care le-am scris.

Biblia pierdută este, pentru mine, o nestemată literară pe care abia aştept să le-o prezint copiilor mei, când va veni momentul potrivit 🙂

PS: Această carte este cea care mi-a dat ideea unei postări mai ample despre TOATE  cărţile acestui an care merită a fi enumerate la final de an, ca parte a darului meu de Săarbători pentru voi!

Empatia – ce este și ce NU este (note de lectură)

Această postare despre empatie este una dintre cele mai muncite postări. Am pornit la drum încercând să fac un conspect al primei cărţi a minunatei dr. Laura Markham. Odată cu pătrunderea în tainele acestei interesante lumi, empatia şi toate conceptele care o întregesc, mi-au devenit prieteni de cursă lungă.

Glumind puţin, cred că domnul soţ ar fi în stare să vă lase vorbind singuri, dacă îi strecuraţi, în orice conversaţie, empatia. 🙂

Cu toate acestea, pentru cei care habar nu au despre ce vorbesc eu aici, voi încerca să subliniez câteva noţiuni teoretice esenţiale.

Ce este empatia?

  • Ascultare şi acceptare fără presiunea de a rezolva/repara ceva
  • Oglindire, admitere şi reflectare a comportamentului/trărilor şi manifestărilor celor pe care îi avem în faţă
  • Respectarea unor limite sănătoase.

Ce NU ESTE EMPATIA?

Empatia NU ESTE  permisivitate.

Empatia NU ESTE rezolvarea problemei.

Empatia NU ESTE acord asupra unui comportament/mod de acţiune.

Empatia NU ESTE o suită de întrebări pentru a clarifica CE anume provoacă un comportament.

Empatia NU ESTE analiza unui comportament sau a unei relaţii.

Empatia NU ESTE dramatizarea situaţiei.

Empatia NU ESTE, în nici o situaţie, contestarea emoţiei resimţite sau arătate.

Empatie NU ESTE o încercare de înveselire.

 

Poate tocmai acest concept de empatie este (sau poate deveni) un punct de plecare în încercarea de a privi puţin altfel creşterea şi, mai ales, educarea copiilor noştri.

Scriam zilele trecute despre ideile şi curentele de gândire care i-au marcat pe părinţii noştri în vremea când noi, adulţii de azi, ne formam. Sunt convinsă că au făcut cum s-au priceput mai bine pentru a ne scoate oameni frumoşi, buni, corecţi şi că parte din ceea ce am devenit li se datorează. Le sunt recunoscătoare părinţilor mei pentru că ne-au purtat de grijă şi au aşezat în sufletul şi mintea noastră, combustibil util şi dătător de viaţă.

Pe măsură ce creştem, ne putem folosi tot mai abil cuvintele şi poveştile pentru a ne regla sentimentele. Dar până ajungem acolo, e lung drumul. Şi tot greul luptei cu astfel de sentimente este dus de oamenii dragi care ne au în grijă. Fie că vorbim despre părinţi, bunici sau doamnele educatoare/învăţătoare, cred că este important, pentru copiii de acum (croiţi puţin altfel decât noi, la vârsta lor) să fim la curent cu noi modalităţi de a lucra şi creşte.

Dacă  nu era evident încă din scrierile mele pe teme de parenting (dacă sunteţi curioşi, vă invit să daţi o căutare după acest termen pe blog), eu cred foarte tare în ideea de a construi împreună. Am descoperit această aplecare şi la dr. Laura Markham, şi la frumoasa şi blânda Otilia Mantelers (pe care am cunoscut-o la conferinţa susţinută la Piatra Neamţ), dar şi la mai puţin cunoscutele (dar de asemenea apreciatele), Ioana (Prinţesa Urbană) sau la Urania Cremene (ultima dintre conferinţele de parenting la care am participat).

Cred de asemenea, în vorbele lui Harold Hulbert:

Copiii au nevoie de iubirea noastră mai ales atunci când par să o merite cel mai puţin.

Parafrazând-o pe dr.Laura Markham, cele mai profunde nevoi ale copiilor pot fi descoperite într-una dintre următoarele categorii:

  1. Să ştie că părinţii îi adoră, le place să aibă grijă de ei şi se îngrijesc de fericirea lor (nevoia de preţuire, siguranţă, stimă de sine)
  2. Să se simtă cu adevărat văzuţi, cunoscuţi, acceptaţi şi apreciaţi, cu tot cu aspectele lor „ruşinoase” ca furia, gelozia, meschinăria şi lăcomia (nevoia de iubire necondiţionată)
  3. Să rămână conectaţi cu fiecare părinte, prin clipe petrecute frecvent împreună, într-un mod relaxat, jucăuş, nestructurat şi pentru a se afirma pe sine. (nevoia de intimitate şi apartenenţă)
  4. Să îşi proceseze emoţiile dificile din viaţa de zi cu zi (nevoia de plenitate emoţională şi acceptare de sine)
  5. Să deprindă noi abilităţi (nevoia de autonomie, independenţă şi încredere în sine)
  6. Să acţioneze din proprie iniţiativă pentru a avea un impact asupra lumii (nevoia de autodeterminare şi putere)
  7. Să îşi aducă contribuţia (nevoia de valoare, sens).

Mergând mai departe cu raţionamentul acesta, orice comportament inadecvat al copilului este un semnal de alarmă, un SOS că există nevoi nesatisfăcute sau sentimente/situaţii dificile pe care copilul încearcă să le proceseze. Spre exemplu, câteva clipe de atenţie completă a părintelui faţă de copil şi lumea sa, ar putea împlini nevoia de dulce mult mai bine decât o bomboană. De ce? Pentru că puiul de om nu ştie încă să descifreze foarte exact CARE NEVOIE nu este împlinită şi CERE atât cât poate percepe el cu mintea/sufletul lui de 1-2-3-4-X ani. Există cazuri de oameni mari care procedează la fel şi abia târziu în viaţă reuşesc să descopere ce anume stă în spetele poftei/adicţiei respective.

Când oferim unui copil anxios ocazia de a-şi procesa vechile temeri, îl ajutăm să facă pasul către curaj şi libertate, din toate punctele de vedere ale vieţii lui. Interesant cum o adicţie cu care vă luptaţi, poate, de ani de zile, vă apare acum într-o cu totul altă lumină, nu? 🙂

Dacă v-a plăcut această postare, vă invit să vă abonaţi la postările blogului (pe e-mail sau prin urmărire a paginii de Facebook – Blogul Irinei.

De asemenea, dacă vă interesează subiectul/conspectul meu din cărţile dr. Laura Markham, aştept să îmi lăsaţi un mesaj conţinând adresa de e-mail şi veţi primi, bonus, o lucrare de parenting în format .pdf şi/sau o colecţie de poveşti vindecătoare pentru voi şi copilul vostru.

Ştiu că trăim într-o epocă a vitezei, că sunt multe informaţii, care mai de care mai colorate şi o parte dintre ele nu ne sunt necesare, ne agasează şi ne consumă timpul (şi aşa puţin, deci foarte preţios!). Promit să nu vă bombardez căsuţa de e-mail cu reclame sau spam, veţi fi doar la curent cu ceea ce scriu, cu gândurile şi proiectele mele. Vorbele şi semnalele de la voi îmi fac întotdeauna plăcere şi îmi propun să creem o comunitate frumoasă, activă, în jurul ideilor în care credem! 🙂

 

Sursă foto: http://www.batanga.com/curiosidades/7378/que-es-la-empatia

Camera copilului tău – cât e prea mult?

Dacă tot e postul Sf. Paşti şi ne apucăm de curăţat, dereticat şi scuturat, pe mine mă cuprinde zelul mutatutului. Pentru că centrul vieţii sunt puiii de om, totul începe cu camera lor şi, prin extensie, ne raportăm la mobila de/pentru copii.

Deşi am amintit câte puţin despre acest subiect în postarea despre necesarul pentru copil, la venirea acasă de la maternitate, acum, când vârsta copiilor mei este alta – 4, respectiv aproape 2 ani – văd (şi vă pot împărtăşi) situaţia cu alţi ochi.

  • Dacă veniturile şi spaţiul vă permit, este absolut în regulă să amenajaţi camera copilului în funcţie de vârsta şi interesele copilului (deşi, înainte de naştere habar nu ai ce interese va avea copilul meu, dar ce spun eu, uneori nu ştii nici dacă va fi băieţel sau fetiţă, cum a fost cazul la noi). Pe piaţă există acum o multitudine de forme, de culori, de modele şi de variante din care puteţi alege. Puteţi începe prin a stabili un buget clar, câteva obiecte care vi se par necesare (după părerea mea, aş merge pe minimal – pat, dulap, fotoliu sau canapea, eventual leagăn).
  • Dacă sunteţi genul mai pragmatic, puteţi mobila camera copilului în aşa fel încât să fie utilă o perioadă de timp cât mai lungă. Şi aici, tot minimalismul este cheia, urmând să completaţi, pe parcurs, cu alte piese de mobilier sau să înlocuiţi ceea ce devine nefuncţional, de exemplu, înlocuirea dulapului cu unul mai spaţios odată ce mai apare un copil.

Personal, consider camera copilului (sau a copiilor, cum este cazul la noi) un spaţiu care trebuie să răspundă unor cerinţe de funcţionalitate şi eficienţă, mai mult decât de estetică. Probabil şi pentru că am băieţi, dar nu aş putea băga mâna în foc 🙂

Adaptat la dimensiunile camerei de care dispunem, noi am decis să organizăm un spaţiu prietenos, pe care să îl putem adapta pasiunilor şi preferinţelor copiilor. Camera are pe laterale paturi de o singură persoană, cu ladă de lenjerie mare. Un dulap mare, cu sertare şi bară pentru umeraşe, alături de unul mai micuţ, tip soldat, cu rafturi şi un birou (care momentan este folosit de noi, părinţii!) cam astea sunt piesele de mobilier pe care le avem.

Jucăriile am preferat să le aşez în cutii de plastic sau din material textil, ca să poată fi strânse uşor şi răsturnate la nevoie. Pentru că sunt destul de multe, după părerea mea 🙂 încerc să le rotesc periodic şi, mai nou, să le organizez pe categorii – cutia cu lego, cutia cu maşini, cutia cu figurine, etc.

O astfel de organizare îi ajută pe copii să găsească relativ uşor exact ceea ce le trebuie, iar pe mine mă ajută să le explic şi să exersăm noţiunile de mulţimi, culori, forme, etc.

În privinţa covorului, mi-ar fi plăcut să aleg ceva mai vesel, eventual un covoraş cu străzi, cum am văzut la câteva locuri de joacă din oraş. Din păcate, la momentul respectiv, nu am găsit aşa ceva la noi în oraş. Am ales ceva simplu, în culori neutre. Din fericire, Matei a găsit de cuviinţă să considere cercurile negre de pe covor nişte străzi foarte potrivite, pe care le folosim în scopuri multiple.

Ca sursă de lumină, în afară de lumina oferită de plafonieră, am primit cadou o veioză haioasă, sub formă de ursuleţ, care înveseleşte camera şi este perfectă pentru momentele în care se apropie momentul de culcare, dar încă mai avem un rest de joc.

Este foarte adevărat că mai există două corpuri mai mici, suspendate, care adăpostesc o parte dintre cărţile de poveşti, jucăriile cu care ne jucăm uneori, dar care sunt mai sensibile şi au nevoie de un loc al lor.

Deşi copiii mei sunt încă micuţi, încercăm să îi obişnuim să aprecieze lucrurile pe care le au, să se folosească de ele cu milă şi grijă (fără a face un scandal monstru dacă se strică), dar făcându-i conştienţi de valoarea lor. Periodic, revizuim, de multe ori împreună, colecţia de jucării, triem ceea ce păstrăm şi aruncăm ceea ce e de aruncat. Cu această ocazie, punem deoparte, pentru alţi copii (mai mici sau mai săraci) jucării cu care nu ne mai jucăm. De fiecare dată, descoperim comori uitate şi, de cele mai multe ori, schimbăm ceea ce lăsăm la îndemână.

Sunt sigură că există variante de cameră a copilului mai bogate decât a noastră. Cu certitudine există copii care nu au o cameră a lor şi, cu siguranţă, din păcate, copii care nu au jucării. Le vorbesc puilor de om despre asta, fără a-i ameninţa. Cred că este important să fim recunoscători pentru timpurile pe care le trăim, să ne bucurăm unii de ceilalţi şi cel mai adesea, văd partea plină a paharului. Cu toate acestea, cred că facem, de multe ori risipă şi e mare păcat.

Tu cum ai amenajat camera copilului? Cine te-a sfătuit şi de ce anume ai ţinut cont?

 

 

Iubitele soțului meu – recenzie

Am terminat de citit iubitele soțului meu – o carte care m-a intrigat, la început, prin scurta descriere pe care am citit-o, de la o cititoare înfocată (eu îți mulțumesc, Lala, pentru recomandare și pentru generozitatea cu care, îți rupi din timp, pentru a scrie câteva cuvinte despre cărțile care îți trec prin mână!)

Iată descrierea care m-a făcut curioasă:

După ce te căsătorești, te gândești că e normal să promiți că vei oferi atenția ta  și orice altceva doar unei femei/ bărbat din viața ta, nu? Asta credea  și Lucy Shoreman, o auditoare de 30 ani, atunci când s-a căsătorit cu Artie, care este cu aproape 20 ani mai în vârstă decât ea, însa când acesta îi mărturiseşte că în cei 4 ani de căsnicie a avut 3 iubite, logic, Lucy îl părăseşte.
După 6 luni de la separarea lor, Lucy află ca soţul ei este bolnav şi pe moarte, şi parte din datorie,parte datorită iubirii ce încă arde, parte din milă, parte din prietenie prietenie, Lucy îşi lasă orgoliul şi revine acasă, unde îl găseşte pe Artie total schimbat din cauza bolii. O vedem de-a lungul cărţii trecând prin lungi şi chinuitoare procese de conştiinţă ( de ce se află alaturi de el, ce îi datorează, de ce să îl îngrijească până în ultima clipă de viaţă, etc) o mulțime de întrebări o chinuie, dar nu pleacă. Din moment ce şi altele au profitat de afecţiunea, banii, timpul soţului ei, decide să le caute pe fiecare din ele şi să le cheme să-i fie alături la sfârşitul vieţii sale. Unele vor veni, altele nici nu vor să audă….. În acţiune va apărea şi „fiul” lui Artie, despre care Lucy nu a aflat până acum şi care face o pasiune pentru Lucy , iar aceasta începe să îi împărtăşească sentimentele.

Deși coperta portocalie nu spunea foarte multe, mi-am făcut curaj și am achiziționat cartea, dornică să descopăr cum arată o astfel de poveste.

Iubitele soţului meu are puțin peste 280 de pagini, cartea se citește ușor și poate fi o excelentă ocazie de lenevit într-o după amiază, un companion plăcut într-o călătorie lungă sau un remediu comod de administrat în caz de surmenare intelectuală, după o săptămână solicitantă  la muncă sau cu copiii.

Iubitele soțului meu, scrisă de Bridget Asher mi-a rămas în suflet și am recomandat-o deja câtorva prietene.

De ce?

Pentru că vorbeşte despre iubire, în formele ei mai puţin frumoase – trădare, minciuna, durere, moarte.

Pentru că aduce în prim plan un subiect despre care nu vorbim, dar care ne răsare în minte, cu diferite ocazii – adulterul și reacţia noastră în faţa acestui hău.

Pentru că prezintă femei cu vieţi și gândiri diferite, cu poveşti şi încercări mai mari sau mai mici, cu responsabilităţi şi tabieturi care ne sunt proprii sau măcar cunoscute.

Pentru că mi-a adus în atenţie, o dată în plus, de FEMEIA puternică, vie şi plină, despre care a fost vorba, direct sau indirect, în ultima vreme, în jurul meu, tot mai pregnant.

Pentru că mi-a fost balsam pentru suflet într-o perioadă zbuciumată, plină de gânduri de tot felul și de trăiri cel puțin ciudate, ca să spun doar atât.

Iubitele soțului meu este, din punctul meu de vedere, o carte care te ajută să TE DESCOPERI, deci, dacă ți-e teamă de ce ai putea găsi sau nu ai răbdare să pătrunzi în această lume, mai bine rezervă-ți timp pentru ea doar atunci când poți.

Dacă v-am făcut curioși, spor la lectură!

PS – Mi-ar face mare plăcere să îmi spuneți cum vi s-a părut!

Timp pentru mine

Azi a fost o zi leneșă. Am profitat de vremea rece de afară. Am pus aparatul de pâine la treabă, am umplut o mașină de rufe și am așteptat să adoarmă piticul. M-am bucurat de liniște. Și am citit. Mult. Fără să mă uit la ceas. Fără să fac și altceva pe lângă asta. Am trăit odată cu eroii poveștilor scrise. Am râs și am plâns cu ei. Așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme, cu o carte în mână.

Cu alte cuvinte, timp pentru mine.

Pentru că zilele trecute, după câteva peripeții, au ajuns la mine cele două cărți pe care le așteptam, fără să visez că mă vor devora ușor-ușor. Sau eu pe ele. Sau reciproc.

Te iubesc, Filip!

Dana, dragostea mea

Ambele scrise de Antonia Bogdana Bălan. Un om puternic și frumos, pe care l-am descoperit cândva, nu de mult, pe un blog cu un nume care te face (măcar!) să ridici o sprânceana a mirare: lamargineacasniciei.

Atât lectura, cât și blogurile pe care le urmăresc sunt clipe furate, sunt mici plăceri pe care le îngrămedesc, avidă, de fiecare dată când se poate, în căsuța pe care scrie timp pentru mine.

Și cum spuneam, nu mă așteptam la un taifun de momente, la o colecție de suflete și povești, rupte din realitate, atât de frumos desenate, atât de crunt lovite, atât de adânc analizate, atât de… vii și atât de aproape. Am trăit, pe parcursul celor două cărți, cu fiecare dintre eroi, cot la cot aproape, intens, alert, dulce și tihnit totuși. Am iubit odată cu ei, mi-am pus întrebări și am plâns la gustul trădării lor, la mirosul pierderii lor. Am citit pe nerăsuflate, recitind de câteva ori pasaje întregi, care păreau să îmi scape trăirii, la prima lectură.

Am fost ca în transă.

Timp pentru mine, așa ca acum, nu am mai avut de mult. Și, fără să mint, abia așteptam să adoarmă toată lumea, ca eu sa fug repede la Dorin (Doru), la Calina, la Dana (pe care în prima carte am urât-o maxim, dar am simpatiza-o în cea de-a doua carte).

Nu am spus Antoniei că voi face aceste precizări pe blog, despre cărțile ei, dar m-aș bucura să vă fac și pe voi curioși să citiți măcar una dintre cele două cărți.

Dincolo de firul curgător al emoțiilor scrise, la care autoarea se pricepe atât de bine, mi-a plăcut în mod special maniera în care capitolele au final de maximă încordare sufletească, cu un paragraf esență. De asemenea, pentru a reînnoda firul poveștii, același paragraf esență devine început pentru un capitol pe care îl regăsim după expunerea unui alt plan al poveștii. M-a impresionat mult jocul pe mai multe scene, acest du-te-vino între apartamente/povești/familii/trăiri prin care autoarea înțelege să mențină viu interesul pentru poveste. Te face să mai citești, cu sete, încă un capitol. Te face să alergi mereu cu gândul la următoarea surpriză.

M-a marcat profund caracterul de puzzle al realității descrise. Nimic nu este întâmplător pe lume, totul se plătește și roata se întoarce întotdeauna. Tristețea, deprimarea și capătul prăpastiei nu te lasă să aluneci. Te balansezi, te uiți la hău, respiri adânc și exact atunci, în clipa decisivă, descoperi o nouă cărare. Un nou drum. Ce pleacă undeva, nici tu nu știi unde. Dar pentru că noul drum începe undeva exact lângă picioarele tale, e semn că pe acolo te va purta soarta.

Am descoperit, odată cu Antonia, o sete de poveste frumoasă, o sete de iubire care să împlinească omul, care să facă viața să aibă sens… Am gustat din acest pahar și apoi, paradoxal pentru ceilalți poate, multe alte experiențe au început să se alinieze. Atmosfera și anturajul s-au curățat de falsitate și dual. Pentru că eu am ales să vreau mai mult.

Da, o carte (de fapt 2) au pornit un tăvălug de sentimente și emoții care a prăvălit, cu el, multe construcții.

A fost și este timp pentru mine. Am vrut să fie și aici, pe blog, o mică urmă a ceea ce am simțit/trăit/gustat, odată cu cele 2 frumoase, adevărate povești.

Spor la lectură, dragii mei!

Introducere în homeopatie – note de lectură

Iată câteva dintre frazele/ideile care mi-au plăcut din cartea – Homeopatia.Tratament pentru corp, minte și suflet scrisă de două doamne doctor Tatiana Bolbocean și Mihaela-Georgia Cîmpian și apărută în 2004.

Copiii primesc de o vreme remedii homeopate și am tot căutat informații succinte care să mă ajute să procesez și eu, la rândul meu, noile „instrucțiuni” ale acestor noi metode de tratament.

De ce am ales noi să mizăm pe homeopatie?

  • pentru că sunt metode non-invazive de tratament
  • pentru că nu au efecte adverse devastatoare pentru organism
  • pentru ca se administreaza usor si copiii mei le accepta bine pentru că homeopatia ni se potrivește ca ideologie
  • pentru  că homeopatia ni se potrivește ca ideologie .

Mai jos, voi reda câteva considerații regăsite în carte care mi-au plăcut și care, sper eu, vă vor ajuta pe voi, cititorii mei, să descoperiți puțin din ceea ce ESTE și FACE homeopatia, prin toate tehnicile, instrumentele și eforturile echipei medic homeopat – pacient – părinte.

Deși are peste 100 de pagini, am parcurs repede cartea. Am zâmbit inițial, descoperind motto-ul : Singura misiune a medicului este să vindece rapid, cu blândețe și definitiv – S.Hahneman (Organon). Având în vedere faptul că Samuel Hahnemann este părintele homeopatiei (mai multe detalii găsiți pe bătrânul Wikipedia) mi se pare foarte potrivit citatul introductiv. 🙂

Mi-a plăcut lectura aceasta tocmai pentru că nu este și nici nu se vrea a fi o lucrare strict științifică. Este mai degrabă o sumă de explicații, argumente și răspunsuri pe care eu, în calitate de părinte și de „consumator” al remediilor recomandate în homeopatie, le-am primit cu sufletul deschis, ca pe chei de descifrare a acestei lumi. Nu am studii de medicină, dar, asemeni multor părinți, prin prisma experiențelor pe care le-am traversat de-a lungul timpului, am ajuns să îmi însușesc o parte dintre informațiile de ordin medical.

Așa cum am mai spus și scris în nenumărate rânduri/discuții, cred că fiecare ar trebuie să fie (să lupte să devină!) un specialist în domeniul său de activitate. Astfel, să dam Cezarului ce îi aparține și să nu mai punem (noi, părinții îngrijorați) diagnostice după ureche. Este necesar să dublăm „părerea” noastră avizată cu opinia unui medic, este de datoria noastră să obținem toate informațiile necesare și să nu precupețim nici un efort pentru a ajunge la starea de sănătate optimă. Avem la dispoziție, mai ales acum, o sumedenie de mijloace de informare, o multitudine  de specialități medicale și o mulțime de medici, mai mult sau mai puțin școliți, care ne pot umple paharul cunoștințelor și care ne pot oferi alternative de tratament.

Cartea începe frumos, cu un minunat Cuvânt înainte în care autoarele țin să explice demersul lor literar. Deși franc, este, în opinia mea, cât se poate de actual și de adevărat – Suferința, fie ea fizică sau morală, este o parte integrantă din existența noastră.{…} Poate că e un semn, o lecție sau o încercare menită să ne călească spiritul, chiar cu prețul suferinței fizice.

Nu știu alții cum sunt, dar eu funcționez bine dacă înțeleg ceea ce mi se întâmplă, ceea ce aleg pentru cei pe care îi iubesc. Așa că m-am bucurat să aflu cum cele două doamne au explicat simplu, pe înțelesul meu că HEMEOPATIA este medicină blândă, care se ocupă nu numai de corpul omului, ci și de gândurile și emoțiile sale, de relația lui cu Universul. Medicina în care cauți și tratezi OMUL ÎNTREG, nu doar boala sa ca o entitate aparte.

Vouă cum vă suna asta? Exact la acest crez mă refeream când spuneam că homeopatia ni se potrivește mănușă nouă, ca familie. Reprezintă cumva o prelungire a ideii conform căreia cei mici ne-au ales pe noi ca părinți, așa cum noi ne-am ales părinții. Tot așa, am decis unde și când să venim. Ne-am angajat să împlinim o anume misiune personală, cu tot ceea ce înseamnă asta. Cred cu tărie că nimic nu este întâmplător și micile sau mai marile încercări pe care le primim, inclusiv din punct de vedere al sănătății (noastre sau a celor din jur) sunt etape prin care trecem pentru a putea merge mai departe, pentru a evolua. Nu spun că evoluția este singura cale de urmat, nu. Dar cred că este o alegere. De fiecare dată, fie că suntem sau nu conștienți de ea. La fel ca și involuția, de altfel.

De ce NU pentru alopatie?

De la bun început vreau să fie foarte clar că nu sunt o răzvrătită care își tratează copiii cu ierburi și tincturi ca pe vremea indienilor liberi. 🙂 Sau nu numai așa îmi tratez copiii. Oficial, nu mi s-a întâmplat nici o mare și îngrozitoare traumă medicală. Dar, asemeni altor oameni, consider că, odată cu trecerea timpului și cu evoluția tehnicii, medicina alopată s-a dezumanizat. A pierdut cumva din vedere ceea ce este important, a uitat că, înainte de orice, trebuie SĂ NU FACĂ RĂU. De asemenea, simt că întâlnirea mea cu noțiunile de homeopatie a venit la momentul potrivit, când am fost eu – ca persoană – pregătită să înțeleg și să accept câteva lucruri esențiale cu care homeopatia lucrează.

Pe de altă parte, homeopatia folosește stimularea energetică a organismului uman pentru a-l ajuta să trateze bolile. Mi se pare extraordinar să spun și să scriu asta: organismul nostru este atât de puternic, a fost creat într-o asemenea  complexitate încât, odată apăsate butoanele potrivite, se poate regenera, se poate curăța și revitaliza. Nu e minunat? Cu alte cuvinte, cea mai corectă și eficientă metodă de tratament este stimularea forței vitale (=mărirea potențialului de sănătate la omul bolnav).

Orice substanță este și otravă și medicament și numai doza face deosebirea dintre acestea două – Paracelsus.

În opinia autoarelor, boala apare dacă sunt întrunite cele două condiții:

  1. există un agent patogen (virus, microb, etc.)
  2. există un organism care este predispus (genetic) la respectivul agent patogen.

Dacă și numai dacă sunt întrunite cele două condiții, apare, la nivelul organismului un DEZ-echilibru, o dereglare care pornește din câmpul electromagnetic, iar pentru a ajunge la vindecare este necesar să pornim din același punct.

Ce face medicul homeopat?

Sarcina sa este de a găsi substanța a cărei frecvență vibratorie este cea mai apropiată de frecvența vibratorie a omului bolnav, întărind astfel forța vitală a acestuia. De asemenea, el va explica pacientului că simptomele bolii sunt exclusiv expresiile dereglării inițiale la nivel energetic, cu alte cuvinte, reprezintă strigătele de ajutor pe care organismul ni le adresează pentru a ne face atenți că exista una sau mai multe acțiuni patologice (cauzatoare de boală).

Mai mult, homeopatia armonizează starea lăuntrica a organismului, legătura lui cu lumea înconjurătoare și de aceea, cu cât mai profundă e însănătoșirea, cu atât omul simte mai mult confort, nu numai fizic, ci și emoțional. E ca și cum remediul homeopatic ar acorda un instrument muzical extrem de sensibil și complicat. V-am avertizat deja că această carte este plină de cuvinte și exemple frumoase, ușor de digerat chiar și pentru cei mai neștiutori într-ale medicinei.

Care e rolul eredității în homeopatie?

Miasmele sunt transmise ereditar. Miasmele constituie starea „solului” pe care cresc bolile. Straturile succesive ale solului se formează în ani, zeci de ani și chiar mai mult. {…} Deci, ele nu sunt boli, ci predispoziții la boli.

Nu cred că trebuie să vă/ne explice vreo persoană de ce anume este benefic să ne îngrijim de propria sănătate, dar cred că este vital să conștientizăm faptul că îmbunătățirea permanentă a echilibrului nostru (fie el de ordin fizic, psiho-emoțional și spiritual) este cea mai importantă moștenire pe care o lăsăm celor ce vin din urmă, copiii noștri.

Câteva considerații generale în homeopatie

  • Cu cât diluția este mai mare, cu atât puterea vindecătoare este mai profundă;
  • Cu cât diluția este mai mare, cu atât remediul se administrează mai rar;
  • Diluțiile mici se administrează predominant în afecțiuni să trateze combinația de simptome pe care o prezintă pacientul;
  • Medicul homeopat poate prescrie un tratament în orice stadiu al bolii, chiar și în stadiile inițiale, când nu se poate pune un diagnostic.
  • Homeopatia poate trata dereglarea inițial funcțională, înainte de a produce modificări structurale;
  • Găsirea celui mai potrivit remediu este o sarcină anevoioasă, deoarece în homeopatie nu există formule fixe. De aici și timpul mare acordat primelor consultații, atenția pentru detalii a medicului și lunga listă cu întrebări la care suntem supuși înaintea stabilirii unui diagnostic.
  • Rezultatul tratamentului homeopatic este scăderea receptivității organismului la boli.
  • Nu luați remedii homeopatice pentru orice zgârietură sau lovitură! În aceste cazuri, folosiți aplicații externe și remedii naturale care să ajute organismul să se vindece mai rapid.

O comparație foarte plastică, dar extrem de reușită este aceea prin care alopatia este definită ca un conflict rezolvat pe câmpul de luptă, în vreme ce homeopatia este varianta pașnică. De asemenea, încă o dată, creația își revelează caracterul complex, așa cum spunea Hipocrate – „natura vindecă, medicul asistă”.

Materialul celor două doamne doctor se încheie cu două anexe: un mic ghid terapeutic pentru urgențe și o culegere de întrebări și răspunsuri despre homeopatie.

Voi încheia mica noastră incursiune în lumea homeopatiei cu un citat, lăsându-vă să meditați asupra lui:

Pentru că gândul este un instrument foarte puternic, depinde numai de noi în ce direcție îndreptăm „arma”: împotriva dușmanului (boala) – printr-o gândire pozitivă sau împotriva noastră înșine, printr-o gândire negativă.

 

Să vă bucurați de sănătate de durată!