Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….

Aproape.Prea aproape?

Dor.Iar mi-e dor de tine.Am avut o zi, o saptamana ciudata.Am muncit mult, am alergat mult.Imi place sa cred ca am adus o bucatica de fericire pentru unii oameni.M-am descoperit in unele clipe, grabita, fara tihna si fara pic de energie ramasa la sfarsitul zilei. Dar sunt impacata cu mine, cu ceea ce fac.Eforturile mele sunt rasplatite daca cineva, oriunde, imi zambeste cand ma saluta.Imi multumeste, imi strange mana.Conteaza.Pentru mine, conteaza.

Dar nu asta vroiam sa-ti spun.Vroiam sa stii ca imi lipsesti.Ca nu gasesc mereu timpul sa iti spun asta, dar este exact ceea ce simt.Au fost zile cand am dorit in fiecare secunda s-aud „larma de voci” din INBOX-ul meu si sa stiu ca esti acolo.Si in toata agitatia, in tot tumultul muncii mele, fiecare gand se odihnea pe umarul dorului de tine.Ar fi multe de spus, ar fi multe de „explicat”….insa, STIU.Tu nu ai nevoie de explicatii.IUBIREA nu are nevoie de explicatii.Ai dreptate, dragul meu.

Iti spuneam ca imi doresc ALTFEL de dimineti.Dimineti cu tine.Sau macar, nopti tarzii cu tine.Imi doresc sa ratacim impreuna, printr-un oras neutru (deja orasul tau nu-mi mai e dusman, iar orasul meu te-a adoptat deja).Sa descoperim case vechi, darapanate, dar purtand parfumul vietii, parfumul unor povesti ce nu mor.As vrea sa ma gaseasca primavara de mana cu tine, in gandul tau, in inima ta.As vrea sa ma inveti, intr-o zi, sa „inteleg tehnica” si sa mi-o fac prietena. As vrea sa mancam capsuni si clatite cu ciocolata. As vrea sa vedem un apus de soare si as vrea sa ma privesti in rasarit si sa-ti par UNICA,sa-ti fiu EA. As vrea sa vezi Atena, prin ochiii mei. As vrea sa stii fericita si sa imi zambesti sugubat.

Tu, mi-ai spus ca vine februarie inainte.Ei si?Las’ sa vie.Sa vina orice, cata vreme am dorul, cata vreme am cuvintele care te pot alinta pe tine, fie si tainic, fie si sporadic…Cata vreme ESTI si SUNT, mi-e bine.Mi-e dor, dar mi-esti asa cum trebuie.Asa aproape.Asa adorat, asa cuminte, asa tainic, asa „de neuitat” incat…Nu-i tarziu.Niciodata nu-i tarziu, pentru noi.

Ar trebui sa ma intorc la invatat.Ar trebui sa ma iert pentru ca „neprezenta mea a cauzat grave erori de sistem” si sa iti dau in dar – slaba compensatie, stiu…dar, fii bun, rogu-te, si ingaduie-mi copilarii inca – gandul meu aproape, asa de aproape ca ma intreb daca nu-ti face rau.Daca nu te scurtcircuiteaza din efortul intelectual in care te angrenezi mereu.Pentru ca, vezi tu, nu-i lucru usor sa iubesti asa, „pana la capat”!

Dar, ce-ti spun eu tie?Tu stii.Tu…..ma crezi cand spun ca ma macina dorul, ma toarce-n fuioare mici de vorbe boante care nu stiu(afurisitele!!!) sa-ti spuna, sa-ti cante, sa-ti mangaie, sa-ti aline.Si mi-s urate departarile in care esti, dar mi-s dragi cararile pe care te poti intoarce, candva, la mine. Si mi-e gandul greu, mi-e sufletul beteag de dragoste.Dar ma ridic si fac un pas.Inca unul si inca unul.Si drumul ma duce acolo unde trebuie sa fiu. Si ma invart intr-o lume pe care ti-o pictez, uneori, pasionata si vesela si rosind de emotii ca-ti spun „doar nimicuri”.

Cand genele se lasa peste lumina ochilor tai, sa stii ca vei gasi sarutul pe care ti-l trimit pe aripi de gand.Sa stii ca ma asez, cuminte, pe perna ta, sa-ti veghez visarile si sa-ti astept trezirea molateca si alintata.Sa stii ca-ti cuprind fruntea in causul sarutului. Sa stii ca-ti port o mare de dor.Si-o mare de drag.Sa stii tu…ca-s aproape.Si ca ma tem, de-aia nu ma simti.”Oi fi prea aproape?” ma intreb.

Sa stii ca-s in toate privirile care-ti zambesc si nu le intelegi menirea.Sa stii ca-s in razele de soare pe care le primesti dimineata, inca somnoros. Sa stii ca-s tot eu si-n victoriile mici si mari pe care le implinesti in fiecare zi. Sa stii ca sunt in jurul tau, in visul tau, in gandul tau. Sa stii ca sunt stralucirea unei stele pe care n-o vezi, dar o banuiesti luminoasa, toata un zambet….sa stii ca sunt eu….