Flashmob de lectura – Tu vei spune prezent?

Când am auzit despre ideea unui flashmob de lectură aproape că am sărit în sus de bucurie 🙂
De ce? Pentru că lectura este şi poate fi salvare, ajutor, timp liber de calitate, catalizator al unor grupuri/prietenii frumoase, gură de aer proaspăt într-o existenţă agitată.

Tu de ce citeşti? Sau, dacă vreţi altfel, tu de ce NU CITEŞTI?

Iată ce anume am aflat despre flashmob-ul pus la cale de albinuţele WAHM:

Asociația Work At Home Moms, alături de Ludotech (pe care l-am vizitat şi îndrăgit şi noi, după cum puteţi citi aici ) vă invită la lectură în spațiul public!

Ne așteptăm să creăm un cerc mare de cititori, pasionați și împătimiți, gata să descoperim comori literare pentru mici și mari!
Venim cu poftă de lectură, împărtășind valori și pasiuni, alături de edituri, dar și creatori de accesorii!

Data: 1 iulie
Ora: 10
Loc: va fi comunicat în privat doar persoanelor implicate

Dacă îţi place ideea, dacă vrei să fii alături de noi sau doar vrei să duci vorba mai departe, poţi să te implici după voinţă şi putinţă:

  • Vrei să citeşti? Te poţi înscrie la falshmob trimitând un mesaj la [email protected], de unde vei primi îndrumări cum poţi intra în posesia unuia dintre cele 30 de pachete constând în: cărți, semne de carte, traiste cu fabule, inele de citit (conținutul poate diferi). De asemenea, vei primi pe mail toate detaliile organizatorice.
  • Ești reprezentant al unei edituri și vrei să ni te alături, îți stăm la dispoziție pe adresa menționată.
  • Eşti actor/actriţă şi vrei să îţi pui priceperea (aka experienţa în privinţa prezenţei scenice) în slujba lecturii? Te aşteptăm în echipa noastră, dă-ne despre tine la [email protected]
  • Vrei să faci parte din magia lecturii care va cuprinde locaţia după lectură? Avem peste 100 de cărți de împărțit, dacă simți să ne ajuți, hai pe mail!

De asemenea, poţi ajuta la mediatizarea evenimentului nostru – acum, ca să ştie cât mai multă lume ce anume ne propunem, cât şi după eveniment, ca să existe clar feedback privind acest flashmob de lectură pe care ni l-am propus şi asumat.

Dacă ai o carte preferată şi vrei să bucuri pe alţii cu lectura ei, te aşteptăm cu braţele deschide 🙂 Doar să ne scrii pe mail să putem centraliza câți vom fi și să ne coordonăm.

Şi pentru că orice poveste are nevoie de eroii ei, le sunt recunoscători 🙂

Dacă ei nu ar fi, poate că povestea nu ar mai dăinui:P

Partenerii care şi-au anunţat deja implicarea sunt: fotograful
Alina Diaconescu, talentatele mânuţe de la Hippo Atelier Creativ, Claudia Groza Lazăr – scriitoare, Oaia Primordială., Cristina Andone – scriitoare, Editura Creanga Fermecata, Cristina Guraliuc – scriitoare, Raisa’s Books, Editura Frontiera, W By Wood – inele de carte, Mihaela Cosescu – scriitoare, Patricia Lidia – scriitoare, Ghidul pozneţ de culturăValentina Bacu, redactor şef.
Multumim de asemenea, imagine people pentru grafica, Dascalu Stefania pentru materiale printate,neobosita Florentina Marilena Baloș coordonare acţiune,carismatica actriţă Sarah Key, , Razvan Valentin Ropotan, actor, Andreea Freedom, scriitoare.

Păturica lui Jane – o poveste pentru toate vârstele

De-a lungul timpului, am citit destul de multe cărţi pentru copii. Cei de la Cartea Copiilor sunt mereu activi şi ne oferă periodic titluri noi, numai bune de devorat şi iubit. Păturica lui Jane este una dintre aceste cărţi 🙂

Jane şi a ei păturică a poposit în casa noastră cu câteva zile înainte de Sfintele Paşti, dar  vremea a trecut repede repede, între timp a venit (cu adevărat!) şi primăvara, deeeeci…ne-am cam mutat afară, la soare şi la gâze interesante de observat. Aşa că vom vorbi despre Jane şi povestea ei abia acum.

Cum mi-a captat atenţia Păturica lui Jane?

Nu ştiu voi cum alegeţi cărţile pentru copii, dar eu citesc micile „prezentări” de pe site-urile de unde comand de obicei. Aici, am o mare bilă albă pentru profesioniştii de la Cartea Copiilor pentru că oferă câteva fotografii din carte, grupa de vârstă pentru care povestea este potrivită, un mic intro în poveste şi câteva detalii despre autor/ilustrator.

Pe mine, m-a convins următorul paragraf:

„Păturica lui Jane” (Jane’s Blanket) este singura carte pentru copii scrisă de marele ARTHUR MILLER (1915–2005), autorul unor bine-cunoscute piese de teatru care au marcat literatura americană a secolului XX, precum „Vrăjitoarele din Salem”, „Vedere de pe pod” sau „Moartea unui comis-voiajor”. Jane, fetița din această poveste simplă și plină de duioșie, își dă seama, încetul cu încetul, că totul se schimbă odată cu trecerea timpului și că uneori trebuie să lăsăm în urmă unele lucruri dragi pentru a crește.

Copiii mei nu au avut neapărat păturica/animal de pluş preferat fără de care să nu meargă nicăieri, până la vârsta aceasta (aproape 4, respectiv puţin peste 6 ani). Dar, ca marea majoritate a copiilor ( şi a adulţilor, aş îndrăzni să recunosc!) au obiecte preferate, pe care le iubesc şi după care tânjesc, în anumite momente.

E normal să fie aşa, adult fiind îmi place să scriu la laptopul meu şi să îmi beau ceaiul de dimineaţă dintr-o cană anume. Pentru că lucrurile noastre ne induc, în afară de senzaţia de familiaritate, o putere de a gestiona o zi sau o situaţie nouă cu o anumită siguranţă.

Aceasta este cheia în care am primit noi povestea. Am dezbătut destul de mult cu Matei cum viaţa te ajută să creşti, cum asta este un lucru bun şi cum schimbarea este bună, nu trebuie să ne sperie. Aici, în contextul în care vorbim destul de des despre faptul că din toamnă, Matei va deveni şcolar, nu va mai merge la grădiniţă, va avea un colectiv nou şi doamne învăţătoare care vor contribuie la sporirea distracţiei de la această minunată vârstă 🙂

Imaginile clare, colorate fix cât trebuie şi textul simplu, pe înţelesul copiilor ne-au ajutat să parcurgem povestea uşor. Am gustat etapele prin care Jane trece  – de la un bebeluş micuţ, care are nevoie de mama în fiecare clipă (pentru a se hrăni, pentru a se distra, pentru a socializa) până la Jane domnişoara care devine independentă, care înţelege cum se transformă lucrurile din jur şi care acceptă senină noile provocări pe care le aduce fiecare vârstă.

Povestea lui Jane m-a ajutat şi pe mine să îmi reamintesc fix lucrurile pe care le explicam copiilor mei. Uneori, e nevoie de o poveste spusă frumos pentru a primi şi asimila o lecţie pe care, poate, am uitat-o. Mă bucur să vorbesc aici despre această carte. Cred că este o minunată opţiune de cadou pentru cei mici şi mă gândesc serios cui anume i s-ar potrivi mănuşă un astfel de subiect pentru că ar fi păcat sa nu profit de ofertele celor de la Cartea Copiilor.

Fie vorba între noi, dacă aş avea la dispoziţie mai mult timp, aş citi mai mult. Atât pentru mine, cât şi pentru copii 🙂 Dar, mă bucur că, oricât de ocupaţi am fi, nu trec 2 zile fără să citim ceva, la culcare. Eu am mereu o carte cu mine, fie că suntem în parc, la plimbare în oraş sau undeva, pe un drum mai lung. Copiii s-au obişnuit aşa şi observ că încep să se „viruseze” şi ei – cărăm în toţi rucsacii cărţile de copii şi mai nou, oferim cărţi (din proprie iniţiativă!) celor care ne calcă pragul.

Excursie de parenting la Bacău

Sâmbătă, 24 februarie 2018, pe o vreme specifică iernii (frig, zăpadă, urâţel) am participat la Bacău, în calitate de reprezentant al Work at Home Moms Romania la seminarul Cum îşi găsesc copiii drumul, susţinut de Oana Moraru.

Dacă nu ştiţi cine este Oana Moraru (recunosc, nici eu nu eram foarte familiarizată cu activitatea ei, dar ceea ce am aflat m-a făcut să aştept cu nerăbdare să vad ce are de spus despre copii şi drumurile lor), vă las eu, pe scurt, câteva repere despre ea 🙂

Oana Moraru este mamă de adolescentă, cadru didactic  cu 20 de ani experienţa în învăţământul public şi privat, fondator și manager Școala Helikon, consultant educațional.  La o simplă căutare în vasta lume online, veţi găsi multe articole scrise de Oana, puteţi afla mai multe detalii despre ceea ce este şi face.

Din perspectiva mea, evenimentul de sâmbătă, de la Bacău este genul de întâlnire din care avem cu toţii de învăţat, fie că suntem cadre didactice, părinţi, bunici, sau persoane care lucrăm, într-un fel sau altul, folosind concepte educaţionale pentru copii, adolescenţi, adulţi.

Da, îmi asum ceea ce am spus/scris şi am să vă explic exact de ce susţin cu toată convingerea aceste lucruri. Cred că ne aflăm într-o criză a învăţământului şi asta se datorează, printre altele, schimbării de gândire şi percepţie prin care trecem.

Modul în care vedem lucrurile şi felul în care acţionăm este foarte diferit faţă de cel la care am asistat, privindu-ne părinţii. Dacă părinţii noştri au trăit vremuri pline de lipsuri, dacă ei s-au luptat efectiv pentru a avea ce să pună pe masă, noi, părinţii de astăzi, avem tendinţa de a oferi puilor de om tot ce avem şi suntem. Orice îşi doresc, capătă, ACUM. Ne dorim să îi ferim de orice fel de durere, să fim pavază în faţa oricărei frustrări.

Mă distram acum o vreme spunând că parenting-ul e un fel de bioinginerie spaţială. Între timp, am devenit mamă de 2, dintre unul pare că trece prin toate etapele mult mai repede decât mi-e mie comod să recunosc şi să înghit.

M-am bucurat să observ la întâlnire persoane de toate vârstele, părinţi şi cadre didactice deopotrivă, femei şi bărbaţi. De asemenea, partenerii acestui eveniment sunt persoane care pun accent pe cultură, am văzut bloggeri care şi-au alăturat numele aici, editura Cartemma care este wow din punctul nostru de vedere (mari devoratori de lectură la vârsta de 3-6 ani), Itsy Bitsy este un post de radio care cucereşte teren şi mă bucur să văd numele lor la astfel de evenimente.

Au început să se miște bine lucrurile în țară: din ce în ce mai mulți dascăli interesați să schimbe ceva la clasă!…

Posted by Oana Moraru on 25 Februarie 2018

Aceasta a fost logica prin care şi WAHM a preluat şi distribuit acest mesaj. Am mai spus şi voi continua să o fac, schimbarea e bună, iar cei care sunt parte din acest demers (de multe ori, greoi) e bine să se susţină reciproc, e important să afli, să cunoşti şi să decizi în consecinţa, indiferent ce anume te determină să alegi un drum sau altul.

Pentru că Matei va deveni şcolar din toamnă recunosc deschis faptul că încep să îmi pun întrebări în legătura cu şcoala unde e bine să meargă, după ce criterii să aleg cadrul didactic pe mâinile căruia va creşte copilul meu în următoarea perioadă şi DA, caut răspunsuri.

Ascultând-o pe Oana Moraru m-am bucurat să văd că lucrurile pot fi îmbunătăţite. Ascultând întrebările şi opiniile venite din sală m-am bucurat să observ că începe să se coaguleze o mişcare de înnoire a gândirii celor care lucrează cu copiii.

Mi-am notat câteva idei generale în timpul întâlnirii, pe care le voi lăsa aici, doar pe post de TEASER şi vă recomand călduros să mergeţi (când/dacă aveţi ocazia) la o conferinţă/întâlnire/seminar cu Oana Moraru.

  • Lasă-l pe copil să îşi formeze şi recunoască VOCEA INTERIOARĂ. Mare atenţie aici la modul în care LAUZI şi CERŢI.
  • Observă cu atenţie preferinţele de joc ale copilului tău. (Oana spune că acestea pot fi semne privind misiunea în viaţa a copilului – încă mai caut aici în trecut să văd cât şi cum se potriveşte, la noi :P)
  • Este important să ştii care este tipul de intelect cel mai bine dezvoltat la copilul tău şi să îl încurajezi să se apropie şi de celelalte folosind „porţile” potrivite.
  • Dă-te 3 paşi în spate şi acceptă (ÎNŢELEGE) cine este copilul tău – aici este vorba atât despre tipul de inteligenţă, cât şi despre viaţa emoţională a copilului (sau a ta, la o adică)
  • Crează-ţi o viziune proprie de educaţie şi ţine-te de ea! Copiii apreciază şi pot aplica uşor rutina, regulile îndelung repetate.
  • Integrează toate „componentele” – intelect+inima+corp.
  • Dezvolta REZILIENŢA, ATENŢIA şi AUTOCONTROLUL.
  • Educaţia nonformală ar trebui făcută natural, prin prezentarea unor modele de oameni excepţionali care au încercat, au dat greş uneori, dar nu s-au lăsat şi au muncit până au reuşit.
  • Exista câteva chei ale succesului pe care Oana ni le-a oferit şi despre care aş vrea să scriu mai pe larg, cu o altă ocazie: conectarea emoţională a părintelui cu sine, jocuri pentru autocontrol, sport şi gimnastică, yoga pentru copii, exerciţii de respiraţie conştientă, jocuri de canalizare a energiei către fiecare dintre cele 5 simţuri, rutină previzibilă şi program structurat, reguli şi limite clare, program echilibrat pentru somn şi alimentaţie sănătoasă, sprijin necondiţionat şi absenţa judecăţii.
  • Copilul merge la şcoală pentru a-şi defini sinele, nu pentru a învăţa.

Dacă aflaţi despre evenimente interesante despre care merită să scriu sau despre locuri faine, chiar m-aş bucura să îmi daţi de ştire. 🙂

 

Nu vreau să strângem bradul!

În fiecare an, abia aștept să vină perioada Sărbătorilor de iarnă. Cu tot ceea ce implică ea. La începutul lunii decembrie, când împodobim bradul de Crăciun, îmi spun că mai este o grămadă de timp până va trebui strâns.

De când ne-am mutat la casa noastră, am reuşit să îl conving pe soţul meu că bradul este un membru de bază al familiei, aşa că trebuie invitat cât mai curând la noi în casă.

E drept, am renunţat la bradul „adevărat” cum îi spunem noi, înlocuindu-l cu unul micuţ, de plastic. Decoraţiuni avem destul de puţine, dar fiecare are o poveste şi am păstrat tradiţia de a cumpăra câte ceva nou (cât de mic!) pentru hainele bradului din fiecare an.

Dacă ar fi după mine, deşi simt cumva că iarna e gata după trecerea în anul cel nou, aş vrea să pot păstra bradul împodobit până spre final de ianuarie. Aşa drag îmi este să aprind luminiţele, să stau pe lângă el cu o carte şi o cană de ceai. Să ascult colinde sau doar muzică pentru suflet…

Anul acesta, i-am dat târcoale de multe ori înainte să decid că ar fi cazul să îl strângem. De vreo 2 ori, m-am dus spre camera băieţilor, dar m-am răzgândit pe traseu. Şi totuşi…bradul trebuia strâns.

Am anunţat familia. Fiecare şi-a găsit o altă treabă, prefăcându-se prea ocupaţi să ajute. Am oftat şi m-am îndreptat singură spre sarcina ingrată. Între timp, a venit şi minunea numărul 1 să ajute, mai mult din dorinţa de a „reglementa” cum anume se strânge bradul „corect”. Când treaba era pe 3 sferturi gata, ajunge, ţopăind şi chiuind, Petru.

Şi aici începe distracţia.

A plâns cu lacrimi de crocodil, s-a dat cu fundul de pământ, mi-a zis că nu mă mai iubeşte şi că nu poate sta fără bradul lui. A durat o grămadă de vreme să îl liniştesc. Mi-a fost a naibii de greu să rămân calmă, cu atât mai mult cu cât şi eu eram tristă pentru că… nu vroiam să strâng(em) bradul!

Cu această ocazie însă, mi-am dat seama că uneori, deşi e posibil să avem acelaşi comportament (plâns isteric, dat cu pumnii/fundul de pământ, furie, etc.), alegem să ne comportăm altfel. Să fim reprezentarea fidelă a unui comportament de adult responsabil. Pentru că ştim, raţional vorbind, că bradul trebuie strâns, în cazul de faţă. Că perioada sărbătorilor a trecut. Că vacanţa/concediul e gata şi trebuie să ne întoarcem la noi sarcini, la noi activităţi, la tot ce este la ordinea zilei pentru fiecare dintre noi.

Încercând să îi explic lui Petru DE CE trebuie să strângem bradul, mi-am dat seama că, pe de o parte el exprima (real, cu adevărat şi pe de-a întregul) exact ceea ce simţeam eu. Ceea ce simt referitor la alţi oameni şi contexte din viaţa mea. Pe care, aleg, conştient, să le verbalizez (uneori) sau să mi le asum, în tăcere, rumegând nemulţumirile.

Voi aveţi astfel de situaţii  în care aţi vrea cu tot dinadinsul să daţi afară toată furia, dar nu o faceţi pentru că X şi Y şi Z?

Am tot învârtit pe toate părţile această poveste. M-am tot răzgândit dacă e ok să scriu, să spun, să îmi dau voie să simt toate lucrurile acestea aici, deschis. Pentru că a vorbi despre tine şi nevoile/durerile tale este un act de curaj. Este un pas spre vindecare, cred eu.

Poate fi un exerciţiu util, mai ales pentru cei care ştiu/îşi dau seama că o anume perioadă s-au negat pe sine, în toate felurile posibile. Este un exerciţiu de independenţă. Şi, din fericire, după astfel de furtuni de sentimente îmi dau seama că soluţiile apar, că ochiii mei le pot vedea şi inima mea le poate cântări, pe îndelete.

Pentru mine, asta este cel mai bun lucru care mi se întâmplă de când am devenit mamă. Crescând cei doi pui de om, alegând pentru ei şi împreună cu ei, îmi dau posibilitatea să devin conştientă de alegerile mele. Parenting este, din punctul meu de vedere, un alt nume pentru devenire, pentru vindecare, pentru transformare.

Să aveţi un ianuarie aşa cum vi-l doriţi. Fie că aţi strâns bradul pe 2 ianuarie, pe 22 ianuarie sau că îl veţi strânge când veţi simţi că perioada este potrivită 🙂

Takeda Club Piatra Neamt – o familie la antrenament

Sâmbătă trecută, pe 25 noiembrie 2017, am asistat, cu mic şi mare, la cea de-a doua competiţie de kumite pentru Matei – Cupa „Ştefan cel Mare”, ediţia a V-a.

Invitaţia oficială, pe pagina de FB a evenimentului sună aşa:

Clubul Musashi Piatra Neamț , Renshi Gabriel Mares, 6 DAN KYUSHOSHIN JU JUTSU, invită toți iubitorii sportului din Piatra Neamț la competiția anuală de interes național Cupa „Ștefan cel Mare” Ju Jutsu . Competiția, aflată la a V-a ediție, va avea loc sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 9.

Competiția propriu-zisă se desfășoară în stilul JU JUTSU TRADIŢIONAL JAPONEZ și cuprinde următoarele probe: KUMITE (luptă), KATA (exercițiu de luptă imaginar cu unul sau mai mulți adversari), KOBUDO ( exercițiu de luptă cu arma tradiționale japoneze) și AUTOAPĂRARE (tehnici reale de luptă între doi sportivi).

În pauză, cluburile participante vor prezenta exerciții și tehnici demonstrative specifice fiecărui stil. Intrarea pentru public este liberă.

Matei face karate (kumite) cu shihan Ionel Ioniţă, într-un minunat club – Takeda – şi fiecare dintre „tigrişorii albi” cum sunt numiţi a lucrat mult şi a depus eforturi serioase pentru a se prezenta cât mai bine la această competiţie.

Spun zâmbind că Takeda Club este o mare familie şi mă bucur mult pentru că puiul meu de om are parte de aceste experienţe.

Cum aşa, vor întreba unii dintre voi, poate…Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, voi începe cu începutul.

Copii fiind nici eu, nici soţul meu nu am făcut sporturi. De nici un fel. Aşa au fost vremurile atunci, atât s-a putut face în condiţiile respective şi sunt convinsă că ne-ar fi prins bine sau, măcar, ne-ar fi ajutat ca astăzi să vedem viaţa puţin altfel.

Când domnul soţ a prins „gustul” fotbalului, m-am bucurat pentru el, dar nu am înţeles pe deplin cât de mult contează o astfel de activitate. 🙂 Până când nu m-a prins şi pe mine „virusul” sportului. Mă duc zâmbind la orele de pilates şi sunt mândra că, mai nou, vine şi mama cu mine 🙂

Când Matei l-a cunoscut pe sensei (nu ştiu dacă dânsul îşi mai aminteşte, dar era 1 iunie şi rawissanta Cristina  a găzduit în spaţiul ei frumos ateliere „meşterite” împreună cu câteva membre ale comunităţii Work at Home Moms – filiala Piatra Neamţ, al cărui coordonator local sunt). Atunci, Matei şi Ionel Ioniţă au interacţionat pentru prima dată. Din partea vărsătorului meu sensibil şi extrem de prezent a fost un fel de… coup de foudre, adică potrivire perfectă. Pentru că şi-a dorit să facă parte din trupa tigrişorilor.

De atunci, am trecut deja prin muuuulte antrenamente. Ne-am cumpărat kimono, am început să deprindem, cu paşi mici, rigorile acestui sport şi am descoperit Takeda Club – o familie care creşte, se antrenează şi râde împreună.

La prima competiţie, cea de la Bucureşti, am avut îngrozitor de multe emoţii. Dovada stă şi vocea mult schimbată din înregistrarea luptei. Acum, m-am bucurat să descopăr că puiul de om ce va avea 6 ani peste mai puţin de 3 luni s-a maturizat mult. Este mai stăpân pe el, pe ceea ce simte şi este. Deşi a fost înfrânt, a reuşit să se bucure de luptă şi a privit cu ochi critic evoluţia lui, după meci.

Marea bucurie pe care am trăit-o este sentimentul apartenenţei la clanul Takeda. Fiecare luptă a fost urmărită cu sufletul la gură de marea de părinţi şi copii. Fiecare victorie sau înfrângere a fost resimţită ca într-o familie şi cred că acesta este un super dar pentru fiecare dintre noi.

Ca în fiecare familie, mai există discuţii în contradictoriu. În condiţii de stres, se mai ridică tonul şi e posibil ca unele orgolii să iasă uşor ciufulite. Dar… ca în toate familiile smart, totul e bine când se termină cu bine. 🙂

Fiecare nou antrenament este un nou prilej de socializare, de a îmbunătăţi tehnicile de lucru şi de a „lucra” la relaţiile cu prietenii de la karate, cum le zice Matei.

Ştiu că luna cadourilor nu a început încă, dar să spui MULŢUMESC, sunt recunoscător şi eşti important pentru mine nu are nevoie de o lună anume.

Aşa că… Mulţumim frumos, shihan, pentru toată implicarea şi sufletul depuse în marea familie Takeda! Eşti „tată” nu doar pentru copiii care îţi poartă numele, ci şi pentru cei care, de-a lungul timpului, ţi-au trecut prin mâini. Sunt sigură că, peste ani, îşi vor aminti cu drag de clipele acestea, indiferent de drumul pe care îl vor alege!

 

Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă „Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu „corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care „fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?

 

Frumoasa Sighisoara. Concediu 2017

Cum de am ajuns la Sighișoara

În luna august am reușit să ajungem, datorită Asociației Work at Home Moms și frumoaselor mămici, la Sighișoara. Deși prima dată planul de a ajunge în acest frumos oraș era atât de îndepărtat încât părea ireal, iată că cele aproape 2 zile petrecute la Sighișoara și-au găsit un ecou atât de puternic în sufletul meu…

Simt nevoia să scriu aici despre frumoasa Sighișoara și despre aerul ei medieval. Timpul a trecut atât de repede, cele câteva fotografii postate repede pe profilul meu stau mărturie și parcă nici nu-mi vine să cred cât de mult m-am putut încărca de energie pozitivă într-un timp atât de scurt.

Am scris deja despre întâlnirile cu talentatele și curajoasele mame care lucrează de acasă 🙂 Voi încerca să fiu prezentă la astfel de întâlniri și sunt convinsă că, peste ani, impresiile puternice cu care am rămas (de la mic la mare) vor constitui amintiri dragi pentru familia noastră.

Pentru copiii mei, încă micuți (la 5 ani jumate și 3 ani) întreaga vizită la Sighișoara a fost o adevărată aventură. De la camera cu scara în interior, la cufărul de zestre, la cele n turnuri ale breslelor, de la pietrele din pavaj și până la stăduțele înguste, toate aceste elemente dau locului un aer aparte.

La Sighișoara a fost primul nostru city break, să zicem. Am mai scris și despre alte călătorii pe care le-am făcut anul acesta. Drumul nu foarte lung, pe care nu l-am mai făcut niciodată până acum a fost prilej de a descoperi o parte a țării cel puțin interesantă. Nu mai spun că, bucurându-ne de somnul copiilor, am putut să vorbim și noi liniștiți, fără să fim întrerupți :P.

Ce am văzut/făcut la Sighișoara

Pentru început voi puncta faptul că noi am avut cazare în orașul vechi (în cetate). Puteți să stați și în afara cetății, probabil prețurile sunt mai modeste. Există un trenuleț care face turul cetății și coboară apoi în oraș, unde are stație, revenind apoi în piața cetății. Prețul unui bilet este de 10 lei (adult) și 5 lei (copil) peste 3 ani. Turul durează vreo 20-25 de minute, viteza plimbării este suficient de redusă pentru a putea admira peisajul în voie. Sfat: oricât de cald ar fi, e o idee bună să aveți la voi ceva de îmbrăcat și de pus pe cap, întrucât este puțin curent în trenuleț.

Orașul vechi este cocoțat sus pe deal, așa că puteți ajunge ușor în orașul nou urcând/coborând treptele. Există mai multe trasee și dacă vă place să rătăciți explorând împrejurimile, sunt perfecte. Noi am urcat și coborât ușor cu piticii, și înainte și după masă 🙂

În Piața Sfatului am vizitat o inedită și colorată expoziție de artă – Arts&Crafts. Personal, mi-a plăcut, se pot cumpăra diverse obiecte handmade de acolo. Nu există taxa de intrare. Tot acolo, dar la terasă, soțul și copiii au degustat sucuri naturale și prăjituri/tarte delicioase, cu gustul prăjiturilor de altădată. Prețuri decente și servire foarte amabilă.

Biserica din Deal este un obiectiv unde ajungeți trecând prin Scara Acoperită.  Ambele sunt ușor de găsit și, personal, m-am bucurat foarte tare de priveliște, liniștea și aerul bisericii. Aici există taxa de intrare (parca 10 lei de adult), se poate vizita inclusiv cripta unde se pot vedea câteva morminte. Băieții au fost foarte impresionați de asta. Matei a insistat să cumpărăm, la ieșire, un pachet de cărți de joc având fotografii ale obiectivelor turistice din România (are mare succes) și o carte minunată, ce este răsfoită în fiecare zi – CARTEA COMOARĂ: SIGHIȘOARA. Cu niște imagini uluitoare, vorbește despre istoria orașului din cele mai vechi timpuri până azi. Această carte se adresează mai mult celor de vârstă școlară, dar se poate citi fără probleme și celor mai mici. Toate imaginile au legendă și m-am bucurat să observ că Matei recunoaște deja turnurile după înfățișarea lor.

Am vizitat și Turnul cu ceas – deși era destul de aglomerat și este multișor de urcat până sus, per total, consider că experiența este una care merită atenția. Se vizitează interiorul, se pot face fotografii de sus – panorama este superbă. Copiii nu au avut răbdare să vadă cu atenție toate exponatele, dar răbdarea se educă în timp, nu-i așa?

De departe cea mai așteptată și distractivă parte a excursiei a fost turul cetății cu tobosarul. Fiind un grup mai mare de adulți și copii, am vrut neapărat să bifăm și această activitate și nu cred că a regretat cineva. Toboșarul cetății, Dorin Stanciu este o mică mare enciclopedie 🙂 Turul durează în jur de 2 ore, se merge pe jos pe un anume traseu, se oferă explicații despre istoria orașului și merită fiecare bănuț (costa 300 lei pentru grupuri, plătesc doar adulții). Dacă vă interesează, îl puteți găsi ușor pe FB – Toboșarul cetății Sighișoara.

 

 

 

Unde mâncăm în Sighișoara

Având doi copii mici și un regim de alimentație puțin diferit (nu mâncăm carne și derivate), am fost puțin stresată în privința mâncării. 🙂 Am căutat, ca de obicei, recenzii să văd unde anume se mănâncă bine și proaspăt, dar am și simțit locul. Cu alte cuvinte, iata câteva recomandări proprii 🙂

Am mâncat bine și îndestulător la Pizza Quatro Amici – str. Octavian Goga nr. 12 – în orașul nou. Se ajunge ușor din cetate, coborând scările. În zona restaurantului oprește și trenulețul pentru a duce călătorii din oraș în cetate. Am înțeles că se pot face și livrări la domiciliu, noi am mâncat pizza (multe sortimente, inclusiv pentru cei ca noi), bruschete cu roșii, o ciorbiță de legume și o salată. Mi-au plăcut ciupercuțele gratinate, dar porția mi s-a părut colosală!

Un loc despre care aflasem că ar fi ok, Gasthaus Altepost, se află tot în oraș, lângă un mic spațiu verde. Porțiile sunt foarte mari, prețurile decente și există servire afară, la terasă, în interior, dar și în cramă. Ne-au plăcut mult decorațiunile rustice din cramă și interior, este foarte curat peste tot și au o gamă destul de largă de produse. Deși am așteptat destul de mult până am primit mâncarea din cauza unei încurcături, am revenit și a doua zi, înainte de a pleca. Musai să încercați tiramisu cu fructe de pădure!

Din punctul meu de vedere, Casa Vlad Dracul este o locație scumpă care nu oferă prea multe opțiuni pentru cei care nu mănâncă produse din carne. Arată bine, dar meniul nu ne-a convins. Nu pot spune nimic despre gust și atitudinea personalului.

Pe langă dulciurile foarte bune de la terasa Arts& Crafts (am scris mai sus despre ei), am fost foarte mulțumiți și de experiență avută la Medieval Cafe. Această locație este în interiorul cetății, destul de aproape de Turnul cu Ceas și are o mică terasă interioară de unde se poate vedea turnul.

Copiii au mâncat cereale cu lapte, prințul consort un super suc de coacăze cu ghimbir și scorțișoară, iar eu m-am răsfațat cu tort de morcovi. Mi-au plăcut mult costumele tradiționale și muzica ambientală, în surdină. Sunt foarte multe flori peste tot, meniurile sunt legate în piele și fiecare element contribuie câte puțin la atmosfera medievală. Am văzut oameni care serveau micul dejun – destul de multe opțiuni, chiar și pentru noi – și am salivat la vitrină cu dulciuri de casă inedite. Poate voi mai ajunge cândva și mă voi bucura și de plăcinta cu vișine și rubarbă.

Impresii de final

Timpul a trecut repede la Sighișoara, orele s-au scurs fără să ne dăm seama și a venit ora plecării. Deși în perioada în care am ajuns noi (final de august) nu era în desfășurare nici un festival, am privit cu interes filmările pentru un musical și am ascultat puțin dintr-un concert de muzică medivală, în centrul cetății. Orașul era destul de aglomerat și m-aș fi așteptat să fie mai multă curățenie pe străzi.

Una peste alta, Sighișoara merită să îi acordați câteva zile, fie că plănuiți o ieșire în doi sau câteva zile de respiro cu puiii de om.

Voi unde ne recomandați să ne aventurăm în următorul city break?