Agresivitatea la copii. Copilul meu cel mic loveste/musca!!!

Stiti deja ca sunt fan al articolelor scrise de Dr. Laura Markham si ca sunt abonata la noutatile de pe site-ul ei: http://www.ahaparenting.com . Astazi, o traducere dupa postarea : Agresivitatea la copilul cel mic. Coaching_Big_Sibs_When_the_Younger_Child_is_Aggressive

Cum sa il invat pe copilul meu de 5 ani sa reactioneze cand fratele cel mic (19 luni) se manifesta cu agresivitate, lovindu-l? Am citit deja articolele despre cum trebuie sa reactioneze parintele si aplicam deja, dar exista si momente in care copiii se joaca fara mine supraveghindu-i.  Vreau sa ii ofer copilului meu de 5 ani „uneltele” necesare pentru a reactiona potrivit cand are de-a face cu agresivitatea celui mic. 

Cel mai adesea, copiii invata din experienta pe care o oferim noi: ca mod de actiune mai mult decat ca explicatii. Deci, daca reactionezi cu calm si empatie (in caz de agresivitate a unuia dintre copii) catre copilul cel mic (clar deranjat de ceva/cineva), copilul cel mare va invata sa faca acealasi lucru.
  Evident, nici pentru parinte nu este intotdeauna usor sa isi pastreze calmul. Mai ales daca adultul este ingrijorat privind modurile in care agresivitatea copilului mic poate afecta relatia dintre cei doi frati: darama constructiile din cuburi, smulge masinutele din mana celui mare in timpul jocului sau strica jocul, pe neasteptate. Si, mai mult, daca puiul de om mic il raneste cu adevarat pe cel mare, este deplasat sa astepti ca primul nascut sa reactioneze empatic. Nu fara exercitiu si asistenta din partea ta.

Din fericire, poti lucra, in timp, cu rabdare si iubire la aceste reactii si la dozarea lor corecta, in functie de situatie. Cu alte cuvinte, copilul cel mare va rezista impulsului de a-l inghionti pe cel mic, dar isi va lua jucariile si se va retrage intr-un colt linistit/in alta camera. Este acelasi comportament ce poate fi observat la catelusi: cand agresivitatea jocului celorlalti devine suparatoare, se indeparteaza. Astfel, copilul cel mic va invata, pe propria piele, consecinta naturala a comportamentului sau: ramane singur, fara partener de joaca. (Nu ma intelegeti gresit, nu recomand in nici un caz ca parintele sa ii lase pe copii sa isi rezolve singuri conflictele cand puiul de om de 19 luni se poarta cu agresivitate. Daca adultul va pleca, este foarte posibil ca panica abandonului sa ii cuprinda pe amandoi copiii, fiecare dintre ei simtind ca sunt lasati singuri in fata „inamicului”. Rolul fratelui mai mare este unul destul de important si aceasta relatie se dezvolta in timp, organic).

Arme pentru a lupta cu agresivitatea

1. Ofera un exemplu pozitiv. Catre copilul mic: „Au, asta a fost dureros! O sa stau departe de manutele astea nervoase… Cred ca esti tare suparat! Poti sa imi spui ce doresti/care este problema? Oh, vrei sa te joci cu masinuta cea rosie? Okay, poftim. Eu pot folosi masina albastra. Vezi, nu este nevoie sa lovim, sa folosim agresivitatea. Trebuie doar sa imi arati ce anume doresti.”

2. Invata/explica. „Fratele tau cel mic loveste pentru ca este ingrijorat ca altfel nu va primi ceea ce isi doreste. El este foarte mic si atunci cand este suparat, este greu pentru el sa foloseasca cuvinte (si sa nu fie agresiv). Daca el va fi sigur ca vrei sa il ajuti, nu va mai lovi pentru a obtine ceea ce isi doreste. Asa ca, daca il asiguri pe fratele tau ca il intelegi, el nu va mai fi agresiv cand devine suparat.

3. Empatizeaza, Observa si Ofera rezolvarea problemei  – „Este greu/dureros cand fratele tau loveste, imi dau seama ….Apreciez faptul ca incerci sa fii rabdator cu el ….. si vad ca el vrea neaparat sa se joace cu masinuta rosie. Imi inchipui ca te plictisesti sa te joci mereu cu masina portocalie, asa e? Iti multumesc pentru ca esti atat de intelegator. Cand incepe sa te deranjeze cu adevarat, spune-mi. Vom gasi, impreuna, o solutie. Poate vom avea nevoie de inca o masina rosie, ca fiecare sa aiba una.”

4. Ofera cuvintele potrivite.  Nu iti crea asteptari nerealiste in privinta copiilor tai! Copilul cel mare nu va sti exact ce anume sa ii spuna celuilalt, ceea ce inseamna ca, in absenta cuvintelor, este foarte probabil sa foloseasca agresivitatea. Ofera-i, in mod repetat, „instrumentele” verbale utile: „Ii poti spune fratelui tau simplu ‘Hey, ma jucam eu cu acea masina. Nu smulgem jucariile. ” In timp, prin repetitie, copilul va ajunge sa isi insuseasca aceste replici.

Cele mai utile instrumente

5. Joaca/Repeta scenariul  intr-un mod amuzant, astfel incat copilul cel mare sa isi aminteasca usor cum sa procedeze intr-o situatie tensionata. De exemplu, folosind jocurile fizice, ii poti arata copilului cum sa isi „prabuseasca” adversarul pe canapea fara a folosi agresivitatea si fara a lovi. Nu uita sa ilustreze scenariul cu mult umor! Foloseste texte simple si da instructiuni clare „Nu! Nu lovim!” + retragerea din calea „taifunului” mic si solocitarea prezentei unui adult care sa medieze scena, indepartand agresivitatea.

6. Stabileste limite. „Creierul fratelui tau este in continua crestere, asa ca, nervos fiind, nu ii este mereu usor sa isi stapaneasca pornirile agresive. Invata mereu, avem rabdare cu el. Si cel mai usor mod in care il putem invata este sa ii aratam cum procedam noi. Cum ne controlam emotiile si cum alegem sa nu lovim. Nu este niciodata in regula sa lovesti pe celalalt, indiferent ce ar face. Indeaparteaza-te ca sa nu te poata lovi si striga un adult, in ajutor: ‘Mama, Tata, avem nevoie de tine!”

7. Apara. Ai mereu grija sa oferi un spatiu copilului mai mare pentru a lucra in liniste, fara a fi deranjat de catre cel mic. Este posibil sa se bucure sa se joace impreuna cu cel mic, dar nu te astepta sa faca acest lucru in timp ce este concentrat la „treburile” lui. Aseaza undeva un coltisor pentru cel mare pentru a le permite ambilor copii sa stea in aceeasi camera, cel mic poate desena, construi sau face puzzle.  Sau ia in bucatarie/alta camera pe cel mic impreuna cu cateva jucarii pentru a oferi celui mare o pauza de la statutul de „fratele cel mare si intelegator”. Este foarte bine cand cei doi se pot juca impreuna in armonie, dar principala preocupare a copilului mare trebuie sa fie dezvoltarea proprie si distractiile specifice varstei, nu jobul de „babysitter” pentru cel mic. Daca aceste nevoi nu sunt implinite suficient, nu te poti astepta sa manifeste empatie si rabdare fata de fratele mai mic.

8. Asigura-l ca esti alaturi de el – Spunei „Cateodata stii cand fratiorul tau este suparat si urmeaza sa devina agresiv, nu-i asa?  De obicei, asta inseamna ca simte, pur si simplu, nevoia sa planga. Asa ca, te rog, fa-ma atenta cand observi asta, iar eu voi veni sa il ajut sa faca fata acestor sentimente.”  Este extraordinar cand ii poti oferi copilului mai mare uneltele potrivte pentru a face fata agresivitatii, dar acest lucru poate fi coplesitor pana si pentru un adult. Nu lasa povara aceasta pe umerii copilului tau!

Probabil ca ti-ai dat deja seama ca nici unul dintre sfaturile de mai sus nu vor functiona daca puiul de om cel mare se „lupta” cu rivalitatea dintre frati, nu-i asa? Fiecare copil are nevoie de timp unul la unu cu fiecare parinte – este o „gura de aer proaspat” in care se simt auziti, intelesi, apreciati pentru ceea ce sunt. Este util sa ii reasigurati periodic de rolul special pe care fratele mai mare il are pentru cel mic : cum cel mic il vede pe cel mare ca un model de urmat. Dar, mai presus de orice, este foarte important sa transmiti si sa demonstrezi ca nimeni, niciodata nu va ocupa locul lui in inima ta, ca nu vei inceta niciodata sa iti iubesti primul nascut, indiferent ce s-ar intampla (sau pe cine ai avea in brate).

*****

Agresivitatea intre copii este un tablou care ne lasa, de multe ori, total nepregatiti. Nu stim cum sa reactionam si nu e usor sa alegi de partea cui sa fii. Din fericire, citind raspunsurile dr. Laura Markham la scrisorile parintilor care se confrunta cu astfel de probleme, imi dau seama ca nu trebuie sa adopti nici o tabara, dar sa imparti empatie si iubire. Exact atat de simplu, sau nu? 🙂

 

Rivalitatea intre frati. Cum sa nu o iei razna

Despre Laura Markham si cartile ei am mai scris deja. Daca va place stilul ei, va invit calduros sa descoperiti cele cateva articole ce au luat nastere pornind de la ideile ei, aici pe blog, folosind functia SEARCH/CAUTARE. Acum a venit randul unui nou subiect: rivalitatea intre frati.

Dupa ideile preluate (si aplicate din Parinti linistiti, copii fericiti a venit randul unui alt subiect, adanc legat de primul: rivalitatea intre frat, sau, cum frumos l-a denumit dr. Laura Markham – Parinti linistiti, frati fericiti. Cum sa crestem frati prieteni pe viata. 🙂

Sedinta foto netrucata :): 5 si aproape 3 ani
Photo credit: Bogdan Nita

Cartea este extrem de utila si trateaza diferite aspecte ale rivalitatii ce poate aparea intre frati, de la aplanarea conflictelor, exprimarea sentimentelor in conditii de siguranta, cum „arbitram” impartirea lucrurilor intre frati, diminuarea competitiei, incurajarea conectarii, etc.

Pentru cei/cele care se pregatesc (sau doar se gandesc 🙂 ) de venirea unui nou membru in familie, exista un intreg capitol unde se detaliaza foarte frumos modalitati prin care puteti asigura o primire calduroasa bebelusului, dar si cum sa treceti de primele luni, oferind relatiei dintre frati un start bun si trucuri pentru a aplana micile conflicte ce pot surveni cand bebe numarul 2 incepe sa mearga de-a busilea.

In primul rand, voi sublinia si in scris (verbal am asigurat, de fiecare data, fiecare mama coplesita de evenimente!) ca rivalitatea intre frati este un lucru firesc si nu trebuie privita ca un eveniment apocaliptic in viata voastra de familie.

… fiecare om este programat genetic sa-si protejeze resursele care il ajuta sa supravietuiasca, iar copiii nostri depind si intra in competitie pentru ceea ce reprezinta pentru ei resurse impartante – timpul si atentia parintilor.

Pentru copilul unic, pana la un moment dat, aparitia in familie a unui nou copil este un eveniment foarte important.

  • Nu il subestimati si nu il obligati sa accepte situatia ca un adult (intelegator, empatic) pentru ca nu poate face acest lucru.
  • Oferiti copilului mare timpul necesar sa accepte situatia.
  • Copiii sunt cea mai importanta misiune a noastra, nu crestem roboti si nici fabrici, crestem OAMENI. Rolul tau ca parinte trebuie sa fie dezvoltarea inteligentei emotionale a copiilor tai.
  • Nu obligati copilul sa fie generos emotional inainte de a fi pregatit pentru acest pas. Primul exemplu este parintele, ori reglarea propriilor emotii este cel mai greu lucru din lume, dar este, totodata, ingredientul necesar pentru un parenting de calitate.
  • E important sa ne recunoastem greselile (si limitele), sa gasim forta de a ne reechilibra si sa descoperim curajul de a ne reconecta cu copiii.
  • Felul in care tu, ca parinte, disciplinezi copilul va deveni modelul sau de solutionare a problemelor interpersonale. Alegi fuga/echivarea/violenta/diaologul/cooperarea? Transmiti mesajul ca este modul „corect” de a rezolva problema.
Ce NU functioneaza pentru a stopa/contracara rivalitatea intre frati

A. Criticarea cu asprime a copilului

B. Rusinea

Sedinta foto: Matei (5 ani) + Petru (2 ani si 10 luni)
Photo credit: Bogdan Nita

C. Invinovatirea

D. Pedepsirea

E. Pozitia judecatorului omniprezent si omnipotent – Nu, nici macar daca ascultati faptele si dati dreptate copiilor, in mod echitabil.

Ce a functionat la noi?
  1. Explicarea emotiilor, intr-un limbaj accesibil copilului. Emotia nu este rea, copilul nu este „rauvoitor”. Prin exprimarea emotiei (in functie de varsta, verbal, printr-un desen, printr-un joc) o scoatem din inimioara, o „disecam” si invatam cum sa o gestionam fara a face rau celuilalt. Revin cu sublinierea importantei EMPATIEI 🙂
  2. Stai alaturi de copiii tai pe podea (la nivelul lor) si cautati (impreuna!) modalitati de a rezolva problemele (fara sa se atace reciproc) si gasiti metode de a transforma tensiunea in apropiere.
  3. Timp special cu fiecare dintre copii 🙂 Da, consuma energie vitala pentru mama/tata, dar este piatra de temelie a unei relatii puternice intre frati. Cum? Fiecare copil va fi asigurat (si REASIGURAT, ori de cate ori este nevoie) ca adultii sunt acolo, prezenti, deschisi si dornici sa se conecteze cu el/ea, sa ii ofere sustinere si timp de calitate.
  4. Activitati in care lucrati in echipa – O bataie cu perne in care MonstroMami este atacata de echipa Puternicilor Frati este jocul preferat de copiii mei, dar puteti alterna jocurile de forta cu cele mai linistite ca mima, ascunsa, jocul „de-a expeditia”, etc.
  5. Role play – folositi masinute, plusuri sau orice alta idee va vine. Jocul poate incepe de la parinte care va „pune in scena” o problema care a generat tensiuni intre frati. Copilul va interveni sau nu, important este sa ii captati atentia si sa il ajutati sa „elibereze” tensiunea prin ras sau plans.
Rivalitatea intre frati pentru mami/tati – NU UITA
  1. Crizele programate – In special la copilul mare, poti lasa sa se adune un naume bagaj de frustrari pe care sa le descarcati apoi intr-un mediu sigur, sub atenta supravegherea a adultului. Atentie insa! Trebuie sa poti „duce” tu, ca parinte, o astfel de descarcare de furie 🙂 Garantat, dupa „curatarea” aerului, copilul va fi mult mai dispus sa coopereze si sa se conecteze cu tine si cu cel mic.
  2. Pauza/STOP – Aici nu ma refer la celebrul deja „timp de linistire” aplicat copilului, ci la o pauza acordata parintelui. Este demonstrat deja ca un adult obosit, stresat, irascibil si preocupat va fi foarte putin (spre deloc!) dispus sa manifeste grija fata de sentimentele si nevoile altei persoane (fie ea adult sau copil). Cand sunteti coplesit de conflictele dintre copii si nu le mai puteti face fata cu calm si detasare, este util pentru toata lumea sa luati o pauza. Cateva clipe in care sa va reveniti, sa va luati mintea de la conflict si sa va bucurati inima cu ceva care va poate „reincarca” pot face minuni.
  3. Prevenirea conflictelor – Daca esti atent la comportamentul copiilor tai, vei putea descoperi, in timp, cateva „tipare” ce stau la baza izbucnirii conflictului deschis. Rivalitatea intre frati se poate deghiza sub multe forme. Uneori, poti inlatura din timp pericolul sau te poti pregati cu „trusa de urgenta” pentru a pansa eventualele rani.
  4. Abtine-te! Am invatat, in timp, sa nu intervin in relatiile dintre copii decat daca este nevoie sau unul dintre ei imi cere ajutorul. E drept ca astazi, copiii mei sunt mai mari putin si pot gestiona o parte dintre „intalniri” fara sa fie nevoie de mine, dar e bine de stiut. Acelasi lucru se aplica si la deschisul gurii 🙂 Tine-ti ideile pentru tine si ofera-le doar la nevoie. Poti fi surprinsa de inventivitatea copiilor in a gasi solutii 🙂
  5. Nimic nu e definitiv stricat, rivalitatea intre frati va trece prin diferite stadii. Luati fiecare zi asa cum vine si incercati sa faceti lucrurile sa se imbunatateasca treptat. E mult de munca, dar avantajele pe termen lung merita efortul !

Copiii invata sa faca pace atunci cand au ocazia sa se afle in situatii conflictuale si apoi sa si le rezolve – de unii singuri – folosindu-se de abilitatile care conduc spre finaluri pasnice: identificand si exprimandu-si propriile nevoi, ascultandu-i pe ceilalti, privind lucrurile din mai multe puncte de vedere si rezolvand problemele astfel incat toata lumea sa aiba de castigat.

Miercuri, respirăm de la Prinţesa Urbană + WAHM Piatra Neamţ în acţiune

După primul eveniment (e drept, la scară mult mai mică) WAHM la Piatra Neamţ, a venit, foarte repede, rândul unei colaborări zic eu, fructoase. Centrul Educaţional Antonia şi WAHM Piatra Neamţ au găzduit-o, acasă, poalele Pietricicăi, pe Ioana Chicet Macoveiciuc, aka Prinţesa Urbană.

Da, Ioana este din Piatra Neamţ şi sperăm să îşi facă un obicei din lansările de carte aici. Anul trecut ne-am văzut cu ea tot acasă, prilej cu care i-am „furat” un mic interviu, pentru care îi mulţumesc, încă o dată.

Anul acesta, Ioana a mai lansat încă 3 cărţi, iar eu am devenit organizator evenimente WAHM (comunitatea mămicilor care lucrează de acasă), postura din care m-am implicat activ în organizarea evenimentului de la Central Plaza Hotel, care ne-a găzduit, cu căldură.

Cu mari emoţii şi o imensă bucurie, am primit fiecare femeie care a ales să îşi petreacă o după amiază relaxată alături de noi. Am pictat figurine de ipsos (mulţumim, Marina Bejan, pentru răbdare şi curaj!), am degustat bunătăţi pline de iubire de la Aline Cake Boutique şi Rawissant.

Pentru că timpul a trecut repede şi nu s-a mai citit nici o bucăţică de text din cărţile Ioanei, aşa cum, se întâmplă, de obicei, la o lansare de carte, mi-am permis să vă las un citat care mie, personal, mi-a plăcut mult.

Miercuri, respirăm – Ioana Chicet Macoveiciuc

Brusc, mi s-a făcut dor de mama. În prezenţa ei, parcă totul e mai simplu. Oricât de greu mi-a fost vreodată, ea ştie mereu să pună lucrurile în altă lumină. Rosteşte fără teamă întrebările bune, care au răspunsuri capabile să mă ajute. Îmi aduce aminte că pot, că ştiu, că am resurse, că oricât de complicat şi de dureros ar fi totul, peste o zi o să fie mai bine, iar peste două, o să ştiu ce e de făcut.

E ca atunci când intri brusc în întuneric. Nu vezi nimic, te simţi pierdut, nu ai repere, ţi se face teamă. Trebuie doar să aştepţi câteva secunde, ochii tăi se vor obişnui cu bezna şi vei începe să întrezăreşti lucruri, vei putea face primii paşi, te vei putea aşeza pe o margine de pat, vei putea întinde mâna spre întrerupătorul veiozei. Aşa şi cu greul în viaţă. În primele clipe, când afli vestea cea rea, totul pare fără ieşire. Crezi că o să mori de durere şi de neputinţă. Dar nu mori, nu, omul duce enorm de multe, mult mai multe decât îşi poate imagina vreodată. Chiar şi când nu mai poţi, tot mai poţi un pic. Trebuie doar să stai pe loc şi să aştepţi să te obişnuieşti cu durerea. Apoi, încet-încet, de cele mai multe ori, afli că negrul nu e atât de dens. Începi să vezi nuanţele de gri, raza mică de lumină. O prinzi şi trăieşti mai departe încă o vreme, până când te loveşte următorul întuneric, şi iar plângi cu disperare, iar aştepţi să te obişnuieşti cu durerea, iar cauţi raza de speranţă, iar tragi soarele pe strada ta. Şi tot aşa, iar la final, se cheamă c-ai trăit cu adevărat, c-ai luptat pentru tot ce ţi s-a întâmplat bun.

Deşi am citit cartea repede, am gustat fiecare întâmplare, fiecare poveste. Am trăit, am râs şi am plâns alături de fiecare dintre cele 6 burtici 🙂 şi am respirat, uşurată, de fiecare dată când totul s-a sfârşit cu bine.

Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea pozitivă a personajelor, mesajul lor că schimbarea e bună, deşi, de multe ori, ne temem de ea. Iată doar o exemplificare, cea mai elocventă, după părerea mea:

Apoi se întâmplă schimbarea. Nu mai mergi la serviciul pe care îl detestai. Bărbatul pleacă. Prietena încetează să te mai sune. Te muţi în altă casă. După ce trec primele zile de furie, de panică de necunoscut, de reaşezare a propriei vieţi, începi să respiri cu adevărat. Înţelegi că, de fapt, acesta e cel mai bun lucru care ţi se putea întâmpla. Sigur, nu recunoşti asta cu voce tare de la început, dar începi să zâmbeşti pe dinăuntru, apoi, încet-încet, şi pe dinafară. Te ierţi. Te priveşti cu ochi buni în oglindă. Începi să te aranjezi, să te placi, să cauţi lucruri noi care-ţi plac, care te mişcă şi te motivează. Noul TU străluceşte. Oamenii observă şi curând primeşti noi invitaţii. Un alt job, ceva complet diferit, captivant, plin de provocare. Un apartament nou, poate ceva mai mic, dar sigur mai potrivit ţie. Un bărbat diferit de toţi ceilalţi de până acum, care te priveşte cu interes şi admiraţie. Dacă altcineva nu te-ar fi părăsit, n-ar fi fost loc pentru un nou TU, pentru un alt început, pentru noi promisiuni şi speranţe. Tot răul spre bine, parcă aşa zicea vorba aia. Mie-mi place să zic că locul în care suntem e cel mai bun loc dintre cele posibile.

Asta vă doresc şi eu vouă, acum, la început de an. Să aveţi curaj să îmbrăţişaţi chemarea adevărată din sufletul vostru. Schimbarea nu este rea! Eu am intrat de curând în universul WAHM şi prind, cu fiecare zi care trece, tot mai mult curaj. E un drum frumos, pe care îmi doresc să merg alături de toate cele care simt că pot fi mai mult.

Dacă sunteţi curioşi/curioase, vă las o mică prezentare despre ceea ce este şi reprezintă acum Work At Home Moms Romania. Noi am pus prima piatră, vino şi tu, alături de noi!

Pe final, câteva „unde” ale energiei noastre:

Cronica unei seri pentru… suflet

şi

http://www.ziarpiatraneamt.ro/ioana-chicet-macoveiciuc-creatoarea-blogului-printesa-urbana-la-piatra-neamt

PS: Mulţumesc, încă o dată, tuturor partenerilor care ne-au fost alături la acest eveniment, dar şi doamnelor/domnişoarelor care au venit să petreacă timpul cu noi. Iată doar câteva instantanee din seara cu pricina (Foto credit: Bogdan Niţă Photography)

Prima petrecere a puiului de om

Explicație

La începutul lunii decembrie, puiul de om a avut parte de prima petrecere. Mă refer la prima petrecere la un loc de joacă, în afara casei de noastre, cu copii și părinți pe care i-a mai văzut uneori, dar cu care a interacționat mai mult sau mai puțin.

Zâmbesc amintindu-mi de prima petrecere a lui M., acum câțiva ani, tot în preajma sărbătorilor de iarnă. Atunci am avut ceva emoții, dar, ca de obicei, puiul de om a făcut față cu brio și totul a decurs cât se poate de natural.

Veți râde, poate, pentru că am ales să scriu despre prima petrecere la un loc de joacă. De ce am făcut-o, totuși? Pentru că e important să pleci la drum cu aștepările corecte în ceea ce privește copilul din dotare și interacțiunile sale cu ceilalți copii. De asemenea, am ales să scriu, pe bune și fără ocolișuri despre asta pentru că lucrurile stau cu totul altfel la primul copil față de următorul/următorii și pentru că îmi doresc să păstrez și aici, amintirea primei petreceri a lui Petru.

Cum a fost

Încă de la alegerea hăinuțelor în care cei mici își vor face apariția, se poate observa cu ochiul liber (dar cu puțină atenție) mult din caracterul părintelui principal care are grijă de cel mic. Apoi, fără să vreau, am putut vedea cum puiii de om (de 2-3-4 anișori) poartă rochițe de petrecere, cu volane și pantofiori de lac doar pentru a alege apoi, sub privirile îngrozite ale mamelor, să se târască prin piscina cu bile sau să țopăie, dezinvolte, pe trambulină. De altfel, această observație se aplică foarte bine și băiețeilor. Părul făcut cu gel, papioane și bretele, pantaloni la dungă, toate par a fi alegeri neinspirate pentru copii, fie că vorbim despre o petrecere de copii, fie că vorbim despre una a oamenilor mari, unde cei mici sunt acceptați.

De ce spun asta? Pentru că puiii de om nu pun atât de mare preț pe etichetă și hainele de gală care TREBUIE păstrate curate, perfect călcate și scrobite îi vor deranja de la joaca lor liberă. E adevărat, veți spune, dar sunt atât de drăguți îmbrăcați în mici prinți și prințese, mini oameni mari și produc zâmbete de admirație celor care îi văd. Sunt perfect de acord, dar… am văzut, nu de puține ori, pitici care se chinuie (efectiv!) să se joace fără a deranja bunătatea de haine bune, fără a supăra pe mami sau pe tati care au muncit atât…și acești copii, sunt, înainte de orice, niște COPII ELEGANȚI și ÎNGROZITOR DE TRIȘTI.

O variantă de mijloc ar fi să alegeți haine frumoase, dar comode. Potrivite ocaziei, fără a îngrădi în nici un fel mișcările copilului. Această conduită însă se asortează foarte bine cu o atitudine degajată a părintelui. Se murdărește sau boțește hainele? Asta e! Nu va ieși perfect în pozele de laudă de pe FB? Soarta! Va compensa cu un zâmbet cât tot ecranul și își va aminti mereu de prima petrecere, de jocurile cu prietenii lui și de ghidușiile pe care, poate, le-a trăit la locul de joacă.

Una dintre regulile familiei noastre, afișate la loc de cinste, pe frigider și însușite atât de cei mici, cât și de cei mari, este: Oamenii sunt mai importanți decât obiectele!!! Cu alte cuvinte, nu fac o tragedie din lucrurile care se strică, atâta vreme cât copiii mei se bucură unul de altul și împreuna, de joaca lor. Nu, asta nu înseamnă că îi încurajez să distrugă lucrurile pe care le avem, din contră, le explic, pe înțelesul lor, ce se întâmplă dacă și încercăm să reparăm ce poate fi reparat.

Diferențe

Revenind la prima petrecere… Copiii care nu au frate/soră acasă și care nu petrec timp suficient de des cu alți copii vor evita să împartă jucăriile, vor apela mereu la părintele prezent pentru a rezolva micile conflicte și chiar vor prefera să se joace cu acesta, făcând abstracție de ceilalți copii.

Nu-i ușor să fii părinte la prima petrecere a copilului! 🙂 Dar nici imposibil. Cel mai important lucru mi se pare să ai răbdare cu copilul tău, să îi permiți să se obișnuiască cu mediul și ceilalți participanți la petrecere și să nu ai așteptări foarte mari.

E posibil să trebuiască să faceți 1-2 tururi al spațiului de joacă observând doar. E absolut în regulă. E posibil să trebuiască să încerci tu, adultul, fiecare joc/jucărie pentru a demonstra puiului de om că este în siguranță și nu are de ce să se teamă. Atâta vreme cât ai încredere în copilul tău și ești onest față de el, nu vor fi probleme.

Mi-am făcut un obicei din a NU interveni în conflictele pe care copilul meu le poate avea, la locul de joacă, cu alții. Stau în apropiere, privesc și sunt de ajutor, dacă puiul mă solicită. Altfel, îl las să se descurce singur și da, vorbesc despre un copil de 2,5 ani. La început mai timid, acum din ce în ce mai diplomat și mai vehement, Petru a învățat să negocieze, să cedeze uneori și să rămână ferm pe poziție alteori. Da, am exersat acasă până când a fost pregătit.

Nu cred în dreptul adultului de a decide ce anume TREBUIE să facă cel mic – mă refer la alegerea jucăriei cu care să se distreze sau a modului CORECT de a face un castel, de exemplu. Am trăit, pe propria piele, experiența frustrărilor lui M. pentru că o X construcție/desen/lucrare nu este CORECTĂ. La Petru,am ales să arăt modul în care cred eu că pot fi făcute aceste lucruri și apoi să las la latitudinea puiului de om modul său de a se juca. Am descoperit, de multe ori, idei creative și rezolvări ingenioase.

Concluzii

Prima petrecere a puiului de om a fost reușită pentru că el s-a distrat și eu i-am permis asta. Da, a sărit (din picioare) în piscina de bile și s-a cățărat pe cel mai înalt tobogan. Da, m-am temut și se putea răni. Dar nu l-am oprit să încerce. Am vrut să îi ofer spațiul să își învingă propriile temeri (de un spațiu necunoscut, de oameni străini, de plecarea mamei) și i-am arătat copilului meu că poate avea încredere în mine, așa cum și eu am încredere în el.

Mi-aș dori ca aceste gânduri să vă însoțească și pe voi, dragi părinți, la prima petrecere a copilului vostru sau la avalanșa de petreceri ce par să ne pândească în perioada imediat următoare! Nu e ușor să treci peste propriile temeri, dar e util să o faci. Pentru copilul tău și zâmbetul lui senin!

Jocuri cu bile

Vremea rece a venit şi nu mai avem atât de mult timp de stat afară. /las mai jos câteva sugestii de jocuri cu bile, care pe noi ne-au ţinut ocupaţi şi ne-au distrat, în ultima vreme.

O parte dintre aceste jocuri cu bile le-am „inventat”, împreună cu copiii mei. O altă parte sunt adaptări ale unor propuneri/idei de activităţi ce mi-au plăcut de la „grădiniţa de copii mici”, cum îi spunem noi :), respectiv Start Academy pentru Copii din Piatra Neamţ. E locul unde merge puiul mic de om, unde îl ştiu în siguranţă şi unde putem şi noi, părinţii, să aruncăm un ochi la activităţile zilnice, urmărind postările zilnice (cu poze!) ale inimoasei echipe. Am mai scris, de-a lungul timpului, despre acest loc, v-am povestit ce am luat în considerare când am ales aceasta locaţie şi cum s-a adaptat Petru mic la colectivitate.

Revenind la activităţile cu bile…

Jocul nr 1 – Ţinta cu bile

 

Necesar: câteva bile de diferite dimensiuni, din plastic, 1 găletuşă/cutie cu gura suficient de largă încât să intre bilele (noi am folosit o găletuşă de 900 g, rămasa de la iaurt)

Cum se joacă: Se stabileşte distanţa de aruncare (unde vor sta copiii şi unde va sta ţinta lor). În funcţie de vârsta copiilor şi de mărimea bilelor, puteţi începe plasând găleata foarte aproape, îndepărtând-o de copil, pe parcursul jocului. Fiecare copil va primi acelaşi număr de bile, aruncând pe rând, la ţintă. Noi nu am ţinut nici un fel de scor şi am diversificat apoi activitatea cu bile aruncând din picioare, cu spatele, de pe pat, de pe scaun 🙂 Copiii mei sunt încă micuţi pentru genul acesta de joc (= nu nimeresc prea des), DAR…. ne-am distrat împreună, râzând şi încurajându-nu unul pe altul. Pentru a spori comicul situaţiei, am jucat şi eu cu ei, aruncând catastrofal, fapt ce i-a făcut să râdă în hohote 🙂

Jocul nr. 2 – Dansul cu bile

 

Necesar: câteva bile de diferite dimensiuni, din plastic, sticle/bidoane goale CU CAPAC în care se vor pune bilele (noi am folosit 1 bidon de 5 l rămas de la apa plată pe care o cumpărăam şi 1 sticlă goală de lapte, cu gâtul  suficient de larg încât să intre bilele, de ex. Napolact). Am introdus bilele pe rând, una câte una, cu maaaare atenţie şi concentrare maximăa. Am pus capacul şi am făcut muzica, rotind sticla în toate direcţiile. Mami este „arbitru” care anunţă, alternativ şi fără avertizare, DANS sau STANĂ DE PIATRĂ. Nu am poze de exemplificare, dar ne-am distrat pe cinste şi Petru încă  îmi mai cere acest joc.

Jocul nr. 3 – Pânza de păianjen şi bilele de hârtie

 

Aici, doamnele de la grădiniţă să trăiască 🙂 Vă las câteva fotografii grăitoare. Jocul este simplu: o pânză de păianjen din scotch gros, lipit pe un toc de uşă. Câteva bile de hârtie (igienică, creponată sau simplă) şi gata la distracţie!

panza-de-paianjen-3 panza-de-paianjen-1 panza-de-paianjen-2Postarea aceasta este una care vrea să vă dea imboldul necesar de a vă juca, alături de copiii voştri! Nu e nevoie de jucării scumpe ca să vă petreceţi timp de calitate cu cei mici. Jocurile cu bile sunt câteva idei, dacă vă plac, o să mai revin şi cu altele, pe măsură ce le descoperim. Sau, la fel de bine, aştept sugestii de la voi, bine?

Monica Reu la Piatra Neamţ. Sau cum creştem părinţi întregi la cap

A trecut şi week-end-ul mult aşteptat. Vineri şi sâmbătă, Monica Reu  a fost la Piatra Neamţ unde a susţinut 2 seminarii de parenting:

  1. Cum consolidăm stima de sine a copiilor
  2. Când copiii spun NU. Cum ajungem de la refuz la dorinţa de cooperare

Vineri, puţin după orele 18, o mână de oameni (mămici şi câţiva domni rătăciţi prin zonă!) ne-am adunat să aflăm care e treaba cu aceste concepte. Despre Monica Reu ştiam puţine, în marea lor majoritate informaţii oficiale. 🙂

Ştiam că  Monica Reu este fondatorul/președintele Asociației pentru Comunicare Non-Violentă. Ştiam că este primul trainer român certificat al Center for Nonviolent Communication.

Monica Reu este formator certificat CNFPA. Organizează/conduce workshop-uri de CNV din anul 2005, împărtășind metoda în cursuri deschise, grupuri de practică, tabere de familie, școli și instituții. Pasiunea ei este sprijinirea dascălilor, a părinților și a cuplurilor în implementarea acestui model de comunicare în viața de zi cu zi.

La începutul anului 2010, a dat naștere celui mai tare program de dezvoltare personală – fiica ei, Sara Emma. Apoi a demarat cursul “Educație empatică”, dorind să împărtășească părinților modalităţi prin care în care se pot crea și consolida relații bazate pe încredere, respect și empatie între adulți și copii.

Ştiam, în plus, că oameni dragi mie o apreciază şi vorbesc frumos despre ea. Ştiam că are o voce caldă şi că întâlnirile cu ea lasă urme adânci în oamenii pe care îi antrenează. Mi-am dorit mult să pot participa la un eveniment unde să o aud vorbind şi am aşteptat ca puternica şi minunata Antoanela de la Centrul Educaţional Antonia să mute munţii. Am sărit în sus de bucurie când astrele s-au aşezat şi s-a decis ca întâlnirea cu Monica Reu să aibă loc la început de septembrie. Mi-am zis că, după concediu, în cele câteva zile rămase libere până la începutul anului şcolar voi fi la maximul eficienţei şi voi putea absorbi toate informaţiile ca  un bureţel uman 🙂

E foarte adevărat că mă aşteptam să fie mai multă lume. E la fel de adevărat că m-am bucurat mult pentru mine şi cei prezenţi, acoperind astfel dezamăgirea celor care au chiulit. Nu mă aşteptam să simt emoţii atât de puternice ascultând informaţii care pluteau de multă vreme, în jur, în aer, în coşul pieptului. Nu mă aşteptam să vindec răni pe care le purtam de multă vreme. Chiar acolo, în sală, am respirat adânc şi mi-am fost recunoscătoare mie pentru că am avut şi am încredere în copiii mei.

Monica Reu este un om care se poate adresa oricărui părinte şi cred, cu mâna pe inimă, că va găsi cele mai potrivite cuvinte şi cele mai elocvente exemple, potrivite pentru fiecare. Tocmai pentru că mămici care ar fi avut nevoie NU au avut şansa de a fi în sală, voi duce informaţia mai departe. Da, pentru mine şi pentru cei care au sorbit energia şi bunătatea curgând în şuvoi continuu de la Monica Reu a fost o investiţie. De timp, de resurse, de răbdare.

Dar vreau ca informaţia să ajungă mai departe. Cred că fiecare dintre cei prezenţi acolo avem datoria de a face un cât de mic efort. Pentru că suntem responsabili pentru lumea în care ne creştem copiii.

Energia, emoţia, căldura de la ambele părţi ale conferinţei  nu pot fi descrise în cuvinte. Pot doar să vă las câteva idei de bază, care vor fi punctul de plecare al unor întâlniri pe care mi le doresc bilunare (măcar!).

  • Un părinte conştient va observa comportamentul (nedorit) şi va căuta NEVOIA neîmplinită din spatele acestuia. Întotdeauna un comportament nedorit va avea ca sursă o lacună, un vid de ceva…
  • Etapa prin care trec puiii de om până la 6-7 ani este una extrem de importantă. Copiii se construiesc pe sine, folosind resurse pe care noi le oferim. Acest efort, continuu, picătură cu picătură, le ia/consumă mai mult timp şi mai multă energie. De aici şi incapacitatea lor de a oferi constant grijă şi atenţie regulilor/cutumelor pe care noi le impunem. Până la 6 ani, părintele este dator să OFERE neîntrerupt iubire, empatie, înţelegere.
  • Ca părinte, este important să ÎNLĂTURI otrava propriilor răni atunci când îţi educi puiii de om.
  • Comunicarea empatică nu promite ştergerea conflictelor, ci gestionarea acestora cu respect reciproc, înţelegere şi beneficii pentru toţi cei implicaţi. Soluţia pe care comunicare empatică/nonviolentă o propune îşi propune să împlinească nevoia fiecăruia dintre parteneri (copil-adult).
  • Este vital să înţelegem şi să fim conştienţi de faptul că ASTĂZI CREŞTEM ADULŢI pentru ziua de mâine.
  • Nu există prea multă stimă de sine. Acolo unde pare că există aşa ceva, este, de cele mai multe ori, autoconvingere/sistem de apărare şi nevoie neîmplinită.
  • Etichetele pe care le punem/primim spun totul despre cel/cea care le pune şi nimic despre cel care le primeşte.

Este suficient să spun că, pentru mine, întâlnirea cu Monica Reu a fost un moment AHA şi că informaţiile s-au continuat firesc, clădind, alături de valul de energie pe care l-am primit toamna trecută, de la dr. Laura Markham.

 

Educaţie – aşa cum văd eu lucrurile

Fiecare dintre noi a primit un anumit tip de educaţie. Aceea pe care părinţii săi au ştiut sau au putut să i-o ofere. Am crescut cu toţii purtând valori pe care le transmitem mai departe copiilor noştri. Unele dintre lucrurile cu care am crescut nu ni se mai potrivesc, adulţi fiind. Alegem să dăm la gunoi ceea ce părinţii ne-au dat nouă sau încercăm să modelăm, astfel încât să se potrivească vieţii şi convingerilor noastre.

Oricare dintre variante am alege-o, doare! Pentru că părinţii, copilăria, vorbele şi poveţele lor sunt adânc întipărite în sufletul şi mintea noastră. De unele ne amintim cu mare drag. Gustul micului dejun pregătit de mama şi povaţa ce decurge de aici – nu ieşi din casă cu stomacul gol! De altele, ne leagă lacrimi, gânduri triste sau chiar palme primite în suflet. Care dor încă, şi-acum. Tabla înmulţirii, cerceii pe care i-am pierdut…. O notă mică la teza de la mate…

Îmi amintesc mereu, părinte la rândul meu, expresii şi gesturi care mi-au marcat copilăria. Poate nu am avut cele mai multe jucării, cele mai şmechere haine sau nu am fost mereu la curent cu ultimele filme/cărţi/spectacole/etc., dar am avut o copilărie fericită. Şi le mulţumesc dragilor mei părinţi pentru că mi-au oferit, prin educaţie, aripi să zbor şi rădăcini care să mă ajute să fundamentez ceea ce sunt şi am.

Am avut bibliotecă în casă şi aşa am descoperit lectura. Am avut mereu ceva bun, făcut în casă cu drag şi ingrediente de primă mână şi aşa am devenit dependentă de dulce. Am fost mereu în concedii cu părinţii mei şi aşa mi-am cultivat dragul de frumos, de călătorie, de descoperiri. Au existat mereu ţigări în casă, dar nu mi-am dorit niciodată să încerc măcar. Am încercat mereu să fiu mai mult, să pot mai bine pentru că asta se aştepta de la mine. Mi-am făurit aşteptări imense de la oameni şi de la mine, lucru care m-a făcut de multe ori să sufăr. Dar am învăţat şi să mă ridic, să merg mai departe.

Pentru că sunt şi eu părinte, mă gândesc adesea ce fel de educaţie vreau să le dau copiilor mei. Care sunt acele valori pe care e important să le deprindă acum, încă din sânul familiei şi ce anume vor învăţa în timp.

Nu pentru că aş fi vreun specialist, ci tocmai pentru că am ars deja nişte etape, crescând doi pui de om, mi-am permis să scriu. Experienţa mea este reală, perfectibilă şi chair m-aş bucura să primesc veşti de la voi. Consider că este important, mai ales în educaţie (dar nu numai!) să primim feedback la ceea ce facem, este util să vorbim despre ceea ce credem şi alegem să aplicăm, să fim dispuşi să ascultăm şi alte păreri/exemple, luând şi adaptând ceea ce considerăm că ni se potriveşte.

Deci, revenind la educaţie şi cele câteva idei/valori pe care vreau/sper să le sădesc în sufletele copiilor mei, iată lista scurtă:

  • Sentimentele sunt importante – Da, vorbesc mult cu băieţii mei despre ceea ce (re)simt, încerc să le explic şi să dau nume stărilor prin care trec ei şi prin care trecem noi, adulţii din jurul lor. Da, le permit să plângă dacă simt nevoia (chiar dacă sunt băieţi!) şi da, mă cobor la nivelul lor (uneori, aş spune că trebuie să mă ridic pentru a face asta) pentru a înţelege ceea ce simt şi pentru a le fi alături. De fiecare dată când au nevoie. De fiecare dată când sunt în stare să fac asta, cu răbdare şi empatie. Da, mai greşesc şi eu, sunt om.
  • Violenţa nu are scuze şi nu este o soluţie niciodată. Aici este destul de clar, sper. Eu am primit un astfel de tratament, copil fiind. Probabil că şi marea majoritate a adulţilor din jurul meu. Îmi vine câteodată să ridic palma. Mă abţin. Sufăr, plâng, dar prefer să mă lovesc pe mine. E greu. E al naibii de greu câteodată. Să opresc palma unui copil ce cade spre celălalt copil. Dar cred în ceea ce spun. Violenţa nu este o soluţie.
  • Respectul se câştigă, se merită şi se poate pierde. Cu alte cuvinte, e absolut în regulă să nu fii deosebit de prietenos cu oamenii pe care nu îi cunoşti, doar pentru că sunt mai în vârstă. Copiii mei iubesc şi respectă pe cei care merită să fie respectaţi. Adică, îi tratează ca pe nişte fiinţe umane, egale, nu ca pe animale de companie sau subspecie. Este în regulă să descoperi că un om este altfel decât ai crezut iniţial, în sens pozitiv sau negativ şi să îl tratezi ca atare.
  • Alegeri, preferinţe şi obligaţii – Ştiu deja câteva persoane care vor ridica din sprâncene aici, în cazul în care vor citi această postare. Da, încerc, pe cât posibil să nu frâng voinţa copiilor mei. Asta înseamnă că le permit să stea fără căciulă, dacă ei îşi doresc asta (deşi eu cred că ar fi cazul de cap acoperit). Nu îi oblig să facă nimic. Negociem mult. Uneori rezolvăm repede. Uneori iese ca mine, alteori ca ei. De cele mai multe ori, găsim o cale de mijloc. Da, îmi asum timp în plus pentru aceste negocieri. Da, ştiu şi văd reacţiile celor din jur la asta. Nu, nu îmi prea pasă de ele. Evident, la chestiile de securitate nu se negociază şi copiii ştiu asta.
  • Oamenii sunt buni. E posibil să greşească în comportamentul lor, e posibil să rănească sau să nu aibă toate informaţiile pentru a lua hotărârea potrivită, dar oamenii sunt buni. Îi tratam ca atare, nu îi judecăm şi nu plecăm de la premisa că vor greşi.
  • Timpul cu copiii este prioritar. Încă o dată, pentru sprânceana ridicată. Da, pot trăi perfect mâncând de 2 ori pe zi acelaşi fel de mâncare şi ştiind că am 7 cămăşi care îşi aşteaptă rândul la călcat. Prefer să stau pe covor să construiesc lego. Sau să ne jucăm de-a monstromami. Sau să colorăm. Sau să… aţi înţeles ideea.
  • Timpul cu sine este important. Asta înseamnă că sunt zile în care am nevoie să citesc/dorm/scriu/mă plimb doar pentru sufletul meu. Şi copiii mei ştiu asta. Deşi nu e uşor mereu, au învăţat să accepte. Prefer să ştie încă de acum că timpul cu sine este o investiţie în sănătatea mintală şi nu o pierdere de vreme. Da, ochiii care se dau peste cap n-au decât!
  • Nu este ruşine să ceri ajutor.
    De fapt, mi se pare un semn de înţeleciune să îţi evaluezi şansele, să accepţi că nu te poţi descurca, să cauţi ajutor şi să spui mulţumesc pentru efort. Este importantă atitudinea celuilalt, dar asta depinde mult de tipul de oameni pe care ALEGI să îi ai în jur.

Cu siguranta, mai sunt lucruri importante în educaţie. Dar pentru moment, aşa văd eu lucrurile. Mă lupt cu modalitatea de a transforma educaţia pe care am primit-o eu în educaţie pe care să o pot transmite mai departe. Eventual, să fac asta fără a-mi răni în nici un fel părinţii. Dacă voi aveţi ştiinţa despre astfel de metode, rogu-vă frumos, luminaţi-mă şi pe mine!