Educator prenatal Lamaze la raport :)

Continuăm seria interviurilor cu Roxana, educator prenatal Lamaze în formare (deocamdată). Pentru că experienţele venirii pe lume a unor copii minunaţi mi-au dat târcoale – Adelina mi-a amintit atât de suav despre aceste trăiri, mi-am adunat timpul şi am ascuţit peniţa să aştern aici o poveste 🙂
Cine ești tu și cum ai ajuns aici, pe blog?

Bună! Sunt Roxana, mama a doi băieți minunați, unul de 7 ani și cel mic de 2.  Lucrez de mai bine de 11 ani în comerț și îmi place acest domeniu deoarece este unul competitiv, energic, unde lucrul în echipă este important și provocator.

Din aprilie 2017 sunt în curs de formare ca educator prenatal Lamaze, cursul l-am urmat la Cluj, la Cuibul Berzelor cu Nora Niculescu, doula, educator și formator Lamaze.

Am ales să fiu educator prenatal deoarece în sarcina mea cu cel mic am descoperit mulți oameni minunați și am aflat informații prețioase pe care doresc să le împărtășesc și viitoarelor mămici. Astfel, este un MULȚUMESC către Univers și îngerilor mei de pe pământ!

Domeniul acesta al maternității pur și simplu mă împlinește și mă simt îndrăgostită de gravide și bebeluși, și îmi doresc să contribui la schimbarea nașterii în România. Iubesc ceea ce fac!

Cui te adresezi? Unde poți fi găsită?

Prin intermediul cursului prenatal mă adresez viitorilor părinți, graviduțe și tătici, deoarece așa cum pentru a concepe un copil este nevoie de 2, la fel este nevoie de ambii parteneri în momentul nașterii.

După cum zice și Michel Odent, un minunat dr. ginecolog: nașterea trebuie să aibă loc într-un cadru intim și liniștit.

Cursul Lamaze în Suceava se desfășoară într-un apartament, un cadru liniștit și familiar, structurat în 6 întâlniri a câte 2 ore pe săptămână, dar la cerere se poate face și în formă comasată. În cadrul întâlnirilor discutăm despre sarcină, naștere, perioada post partum, alăptare, îngrijire bebe și tehnici de confort și respirații pentru perioada pre și post natală.

Pentru înscrieri și detalii pot fi găsită pe pagina mea de FB sau prin mesaj la e-mail [email protected].

De ce să alegem un educator prenatal?

Un educator prenatal este o persoană ce are în bagajul de cunoștințe informații verificate, din studii realizate de persoane specializate din mai multe domenii (doctori, doule, moașe, psihologi etc.) cu impact asupra maternității.

Acum, când noutățile sunt la tot pasul și internetul abundă de păreri în contradictoriu, pentru viitorii părinți poate fi un real folos să afle informații sigure, concise, veridice şi clare.

Astfel, un educator prenatal ce se informează din surse sigure este de bun augur pentru viitorii părinți care nu știu ce și de unde să trieze și să adune datele corecte.

Ce înseamnă Lamaze și cum au ajuns ei în ţara noastră?

Educația prenatală Lamaze a fost mult timp confundată cu tehnică de respirație și cred că încă mai sunt multe persoane care așa asociază acest curs.

Lamaze International este o organizație non-profit, ce promovează sarcina, nașterea și creșterea nou-născutului ca fiind naturale, sănătoase și sigure. Știind cât de solicitante pot fi sarcina și nașterea pentru corpul și mintea unei femei, Lamaze este o sursă de informații pentru perioada maternității. Lamaze are se bazează pe câteva principii pentru sarcina, nașterea și îngrijirea nou-născutului:

  • Sarcina și nașterea sunt evenimente naturale și normale în viața femeii;
  • Corpul femeii este perfect creat pentru a crește și hrăni bebeluși;
  • Lunile de sarcină sunt necesare pentru bebeluși să se dezvolte și să crească, iar pentru corpul femeii să se pregătească pentru a da naștere, a alăpta și a deveni mamă;
  • Educatorii prenatali Lamaze ajută femeia să aibă încredere în corpul ei, în capacitatea nativă de a da naștere și în procesul de luare a deciziilor informate în ceea ce privește sarcina, nașterea, alăptarea și creșterea bebelușului;
  • Experiența nașterii afectează femeia și familia acesteia.

Lamaze a ajuns în țara noastră de mai bine de 10 ani și a venit ca un răspuns la nevoile gravidelor de a fi informate, înțelese, de a putea trăi sarcina și nașterea în mod natural și sănătos, de a combate mituri adânc înrădăcinate și de a înțelege toate schimbările și trăirile maternității.

Cursul Lamaze, pe lângă tehnici de respirații, prezintă fiziologia sarcinii și a nașterii, exerciții fizice, poziții în travaliu, masaj, tehnici de confort ce pot fi folosite, atât pe perioada travaliului, cât și în perioada post partum și ajută femeile să își redobândească încrederea în ele și pruncul din pântec.

Ești, înainte de toate, mamă. Cum a fost experiența sarcinilor și a nașterilor pentru tine?

Dacă ar fi să descriu într-un singur cuvânt ar fi: WOW!

Sarcinile au fost minunate, cu micile schimbări hormonale și fiziologice, dar m-am simțit bine în pielea mea de gravidă şi au fost niște perioade deosebit de frumoase.

În prima sarcină m-am documentat din diverse surse: reviste, cărți, internet și experiențele celor din jur. Au fost de folos, dar nu suficient, pentru că totuși turnura ce a luat-o nașterea m-a depășit și am suferit mult că nu am avut nașterea care o visam și am simțit că s-au întâmplat evenimentele departe de mine și am fost condusă spre cezariană. Pruncul născut și experiența trăită au fost niște lecții minunate de viață, pe care în timp am ajuns să le înțeleg.

În cea de-a doua sarcină am urmat un curs prenatal, în București, pentru că la acel moment în Suceava nu exista așa ceva. Acel curs a fost și îmi este de folos. S-a văzut o diferență enormă între nașteri, trăirile și -cel mai important – încrederea dobândită în mine și asumarea deciziilor.

Cea de-a doua naștere a fost vindecătoare, împlinitoare, calmă, naturală și înălțătoare. Cursul m-a ajutat să înțeleg etapele nașterii, să trăiesc experiența mea proprie și să nu mă las influențată de poveștile celor din jur, să mă abandonez valurilor ce vin și să îmi întâmpin copilul cu calm, relaxare și iubire. Toate le-am reuşit cu exercițiu, implicare și dorința puternică de a reuși să am parte de propria naștere.

Pentru mine, cursul prenatal a făcut diferența și de aici am pornit cu dorința de a ajuta și eu viitoarele mame.

Cum îmbini jobul de mami cu partea de educație pentru burtici?

Din dragoste pentru bebeluși, copii și mame s-a născut pasiunea și dorința de a sprijini și schimba ceva în domeniul maternității, astfel cele 2 “joburi” se completează și se susțin.

Dau gravidelor date din studii, cercetări, dar și propriile trăiri și experiențe și primesc poveștile, trăirile și tipologiile lor care mă îmbogățesc, motivează și mă inundă de o stare fantastică de mulțumire și împlinire. Prin întâlnirile de la cursuri, dar și prin cele periodice se realizează un schimb continuu de informație, energie, sfaturi și bună dispoziție, ceea ce o mamă are mereu nevoie.

Unde te vezi peste 3 ani?

Peste 3 ani voi fi un educator certificat, cu multe cunoștințe noi acumulate în urma diverselor cursuri, sprijin la naștere pentru femei și familiile lor, întemeietorul unui centru destinat părinților, gravidelor și pruncilor.

Ai un model feminin de conduită/comportament? De ce această alegere?

Da, am câteva modele care m-au susținut și învățat multe în a doua mea sarcină. Mă inspir și vreau să acumulez cât mai multe informații, dar ca și model al conduitei o am pe Nora Niculescu, formatoarea mea mă călăuzește în acest moment al călătoriei mele pe drumul educației prenatale.

Definește, în câteva cuvinte, un educator prenatal ?

Educatorul prenatal este empatic, informat, obiectiv, flexibil, pozitiv și un bun ascultător și susținător.

Mesaj de final pentru cititorii mei…

În zilele noastre informarea este importantă, însă o informare corectă și o asumare a deciziilor luate sunt esențiale. Așadar, informați-vă și treceți prin propriile filtre informațiile obținute, iar deciziile luați-le conștient și asumat, mai ales atunci când vine vorba de sănătatea voastră și a familiei. Fiți flexibili și echilibrați!

Pentru viitoarele mame: parcurgeți minunata călătorie a maternității CONȘTIENT, cu ÎNCREDERE, POZITIVISM, CALM și RELAXARE!

Mulțumesc pentru interviu şi cuvintele frumoase, Roxana. Îmi doresc şi îţi doresc multe naşteri frumoase, clipe minunate alături de familii conştiente şi informate 🙂

Pentru voi cum au decurs aceste clipe? Aţi născut aşa cum v-aţi dorit? Mai aveţi curaj să treceţi printr-o altă sarcină/naştere? M-aş bucura să aflu cum se vede sarcina/naşterea prin ochiii altor femei şi sunt convinsă că marea majoritate a doamnelor şi domnişoarelor au poveşti care merită a fi spuse/scrise!

 

Poveste cu happy-end. Atlasul cu Idei

Fiecare poveste începe cu … A fost odată ca niciodată, într-o țară tare îndepărtată și de lume neuitată, o Mamă care avea 3 fete cucuiete. Și dragostea mamei, împletită cu o mică doză de nebunie antreprenorială a Tatălui făcea în fiecare zi ca frumoasele fete să crească văzând cu ochii. Fiecare dintre ele era harnică și ascultătoare, dar niciuna nu semăna cu surorile ei.

Când a venit vremea ca fiecare fată să plece în lume să își afle rostul, în inima mamei a înflorit teama că drumurile frumoaselor se vor despărți. Dar tatăl s-a bucurat nevoie mare și a cuprins nevasta în brațe, amintindu-i că toate comorile sădite din timp, în sufletul și mintea fetelor, vor fi suficientă avere ca drumul să pară bun, oriunde ar duce el.

Poate părea o poveste pe care mulți dintre noi o citim seara puilor de om. Dar astăzi, este o poveste adevărată. Despre pasiune și curaj, despre răbdare și încredere. Despre nebunie, multă muncă și un vis mare, mare, cât să ajungă pentru toate cele 3 fete.

Pe una dintre surori am cunoscut-o într-o seară de început de an. Ne-am încălzit la o ceașcă de ceai și am împărțit 2 prăjituri ce-și spuneau delicii franțuzești, undeva, într-un oraș murdar și hiperdezvoltat, dintr-o țară unde oamenii sunt harnici, dar cam demoralizați.

Am cunoscut-o și mi-a devenit dragă, aproape instantaneu. M-am gândit mult la ea și la povestea lor – a celor 3 surori care au plecat în lume să își afle rostul. M-am tot gândit cum să fac să așez aici, în paginile căsuței mele, o astfel de poveste și cum să redau mai bine tot ce am primit eu de la ea, în prea scurta întâlnire.

AtlasulCuIdei s-a născut ca o joacă, a crescut încet și încă nu a ajuns la adevărata capacitate. Cele două surori care și-au dat mâna par a fi descoperit un echilibru care funcționează, pentru ele și clienții lor.

Îmi place modul de a gândi al Oanei 🙂 Pentru că e flexibilă și ingenioasă, pentru că nu se dă bătută până nu găsește măcar (!!!) o variantă de rezolvare și pentru că mi-o pot închipui mutând munții din loc. E o mână de om, dar inspiră atâta forță, încât aș recomanda-o oricând să facă parte din trusa voastră „de urgență” la orice eveniment important din viață.

 

 

 

 

 

 

 

Cealaltă jumătate e mai blândă puțin și creativă într-o direcție cu totul delicioasă. E jumătatea care face magie cu făină și arome. Din mânuțele ei, cu multă răbdare și un ascuțit simț critic, ies bunătăți care fac nările să adulmece fremătând și burticile pofticioase să sară de bucurie. Dacă nu mă credeți pe mine, riscați-vă și analizați cu atenție fotografiile cu ceea ce meșterește… sau, o experiență la limita suportabilității, aș spune, stabiliți o degustare…Să nu spuneți că nu v-am avertizat…

 

Clienții au astfel de reacții după ce se apropie de dulciurile Irinei :

Am fost inspirați să comandăm pentru o vizită specială prăjituri de la Atelier D’Ale lu Art. Au fost ceva dumnezeesc!!! Dulci atât cât trebuie, gustul ciocolatei și a mousse-ului – ceva de vis!! Dulciuri cum nu găsești nici în cea mai tare cofetărie! Categoric, de-acum știm cu ce dulce mergem în vizite.

Aceasta poveste ar putea continua cu …. și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…dar ce haz ar avea…?

Dacă mă întrebați pe mine, talentul și curajul nu lipsesc deloc de aici. Și sunt sigură că vom mai vorbi despre frumoasele mele din poveste. Ce aș vrea eu acum este să lăsăm firul narativ să curgă… Să credem cu toții că orice vis, mai mic sau mai mare prinde viață. Să nu renunțăm. Să credem, dincolo de orice, în poveste. Cândva, aici, lângă cele două surori, își va găsi locul și cea de-a treia prințesă din poveste, care va veni să întregească această mică (deocamdată) afacere de familie.

Sunt sigură că, peste ani, copiii care azi își împart mamele cu pasiunea pentru acest proiect vor fi mândri de reușitele care le-au oferit libertatea de a crede în vise. Și stropul de nebunie despre care vorbeam la început, combinat în doza perfectă cu bunul simț și profesionalismul insuflat prin educație va învinge încă o dată.

Pentru că dincolo de clienții care vin și pleacă, dincolo de recomandări și feedback primit de la cei care îți intră pe ușă, dincolo de linia trasă la finalul lunii și calculele făcute să vezi „cum stai”, am admirat dorința de a face lucrurile altfel.

Nu încetez să mă minunez de forța pe care femeile o transformă, o iau și o dau apoi lumii sub chip de pasiune, de afacere, de serviciu sau produs muncit, migălit și crescut la sân, cu suflet și minte, cu timp și energie. Astfel de lucruri adăpostește Elena în comunitatea Work at Home Moms și eu sunt mândră să îi fiu alături.

Am recunoscut, privind cum și ce fac fetele mele din această poveste, frânturi din povestea mea. Și știu că fiecare poveste devine mai frumoasă, mai puternică și mai adevărată dacă o colorăm cu emoție. Asta am încercat să fac azi, aici, rupând un crâmpei din timpul meu să aștern puțin din povestea celor 3 surori curajoase. Dacă v-a plăcut, puteți duce povestea lor și, implicit a mea, puțin mai departe 🙂

Nu am să închei spunându-vă să le oferiți fetelor șansa de a face puțină magie la un eveniment din viața voastră. Voi spune doar să alegeți mereu oameni care să vadă dincolo de ceea ce spuneți voi, oameni profesioniști care să deseneze povestea voastră așa cum vă doriți să fie. Și dacă asta este ceea ce va animă, sunt sigură că undeva, pe traseu, veți mai auzi despre AtlasulCuIdei și veți avea măcar un AHA moment 🙂

Un februarie magic să aveți, vă doresc! Plin de oameni frumoși, povești de suflet și clipe luminoase!

Bărbatul perfect

Bărbatul perfect nu există. Nici măcar în vise. Dar fărâme din el pot fi găsite în fiecare bărbat pe care alegi sau se întâmplă să îl iubeşti. Nu ştiaţi asta?

Păi, e aproape perfect de fiecare dată când te strânge în braţe şi tu îl priveşti cu furie. E perfect dacă el ştie să îţi îmblânzească furia, dacă are răbdare să rămână lângă tine când clocoteşti şi arunci flăcări din ochi. E aproape perfect când te priveşte molcom, când tace … deşi ar avea mii de lucruri să îţi spună. E perfect când nu observă kilogramele tale în plus (sau în minus), când mângâie ridurile fine de expresie, cu drag şi mustăceşte îmbufnat dacă tu pari să te uiţi într-o anume direcţie care lui nici măcar nu-i captează atenţia.

Bărbatul perfect nu există. El nu a fost născut şi crescut de nici o mamă din lumea asta. Bărbatul perfect nu are nume şi nu are adresă. El se modelează, cu grijă, în ani de întrebări şi aşteptări, cu clipe întregi de panică şi puncte de suspensie.

Bărbatul meu perfect nu va putea să îmi fie vreodată „furat” din simplul motiv că El nu este perfect decât lângă mine. În ochiii alteia, în braţele sau în aşternutul oricărei Alta, el devine doar o unealtă, o partidă, o noapte sau o etapă.

Bărbatul meu perfect este suficient de puternic încât să nu plece când îl alung. Suficient de inteligent încât să nu ridice vreodată mâna să mă lovească pentru că inima mea s-ar frânge în miliarde de bucăţi. Suficient de frumos încât să trezească cetele de fluturi care par adormiţi. Suficient de interesant încât să nu spună niciodată totul, să mă facă să îl descopăr mereu din nou, la fel şi parcă mereu nou.

Bărbatul meu perfect va ştii de multe ori să mă lase să cred în visele mele, fără să mă înlănţuiască în vinovăţie. Va învăţa să nu ia în seamă toate stările mele sufleteşti, dar va fi atent să nu mă rătăcesc. Va avea la îndemână o hartă, o busolă, un cuvânt, o privire sau doar un gând.

Poate nu va reuşi mereu să se lupte cu demonii şi ploile mele, dar nu se va teme să încerce. Poate va avea nevoie de timp pentru şi cu el, dar nu mă va exila prea departe. Îşi va face de treabă, de nervi, de râs sau doar de plictiseală, undeva pe aproape, mirosind aerul din jur pentru a presimţi vreun viitor posibil pericol.

Bărbatul meu perfect nu îmi aparţine, ci alege să îmi fie. Aproape. Alături. Lângă umăr. Nici în faţă, pentru că aş putea alege să nu îl urmez. Nici în spate pentru că ne-am putea rătăci privirile unul de altul. Ar fi lângă umărul şi inima mea. Pentru o zi, sau cinci, sau câţiva ani. Până când ar ştii, în sfârşit, că locul lui este acolo.

Bărbatul perfect nu are nevoie de o femeie perfectă, ci de o femeie vie. Care strigă, care râde şi cântă. Care plânge, dacă simte nevoia şi iubeşte, prin toţi porii. Are nevoie să îi citeşti în ochi când tace. Câteodată, să îl laşi în pace. Alteori, să îl provoci să spună. Câteodată, doar să îi citeşti în palmă viitorul, fără să îl judeci.

Un bărbat devine perfect dacă vrea, dacă iubeşte, dacă are curaj să dea totul şi să înţeleagă că nu se pierde pe sine. Dimpotrivă. Iubirea lui poate vindeca răni a căror durere a fost negată ani în şir. Degetele lui pot curăţa inima de întuneric şi de pietre ascuţite de complexe. El poate să ghicească, uneori, ceea ce tu nu poţi spune nici măcar în şoaptă.

Un bărbat pe care îl iubeşti nu trebuie să fie perfect ca să ţi se lipească de suflet. Nu trebuie să fie perfect ca să te facă să îţi imaginezi viaţa ta cu el. Dar trebuie să fie. Să existe. Să respire. Să creadă. Să întrebe. Să îi pese. Să adune încet, fir cu fir, frânturi de viaţă şi să îţi deseneze flori. Sau copaci. Sau nori. Pe care doar tu să îi poţi ghici.

Copiii noştri dorm în camera lor. În sfârşit!!!

Povesteam acum ceva timp (au trecut deja 2 ani!!!) despre felul în care dormim noi şi copiii noştri- cu căţel (sau pisică), copii şi n jucării, pe lângă care încearcă să îşi facă loc şi cei doi adulţi.

Copiii noştri dorm de câteva luni singuri, în camera lor. În patul supraetajat. Deocamdată, amândoi jos, cu lupta de picioare şi „mami să stea prima dată lângă mine”.

Cum am reuşit performanţa asta?

Well, a trecut timpul şi ei au devenit mult mai independenţi faţă de mine. Petru (3 ani şi 7 luni) a cooperat şi a acceptat să nu mai ceară sân noaptea (o discuţie/negociere pe care am avut-o împreună, după 3 ani). Matei a acceptat că există o cameră a băieţilor, un fel de regat al libertăţii unde copiii NU SUNT EXILAŢI , ci AU PRIVILEGIUL de a se bucura de timpul şi lucrurile lor.

Matei este genul de copil care trebuie să înţeleagă de ce facem ceva, să vadă explicaţia logică sau măcar emoţională din spate şi dacă aceasta este în acord cu ceea ce simte el, va accepta, deşi poate nu ar fi prima sa alegere.

În 2016, când scriam prima postare despre acest subiect, eram obosită să dorm îngrămădită, să mă întorc rar şi să amorţesc într-o anume poziţie, doar ca să nu deranjez minunile. Mi-s dragi, mă usuc de dorul lor când nu sunt lângă mine, dar sunt încă om şi am nevoie de spaţiul şi confortul meu, chiar dacă asta înseamnă lucruri simple ca somn de voie în patul meu sau câteva minute singură, pe tron. Nu ridicaţi din sprâncene, dacă vi se pare SF 🙂 Parinţii, sau unii dintre ei, vor înţelege exact despre ce vorbesc!

Până să ajungem să dormim iarăşi doi câte doi, cu cele 5-15 minute ale unui adult în patul copiilor până vine Moş Ene, am trecut prin multe etape.

Am ales ÎMPREUNĂ un pat de copii mari. Am folosit somnul de prânz, mai scurt, ca tehnica de ÎMPRIETENIRE cu patul/camera/ideea 🙂 Am amenajat camera aşa cum şi-au dorit copiii. 🙂 Am folosit câteva variante de lumină de veghe… Am cumpărat lenjerii/saltea/pernă pentru camera copiilor şi am permis fel de fel de jocuri/poveşti/scenarii.

Poate că au contribuit toate la reuşita de acum. Sau poate, pur şi simplu, faptul că am manifestat atâta răbdare până acum, a fost exact lucrul de care au avut nevoie ca să capete încredere. I-am asigurat şi reasigurat că îi iubesc, că pot veni sau striga oricând au nevoie de ajutor/mine/tati. I-am asigurat şi reasigurat că nu este o pedeapsă şi că nu voi folosi camera lor ca un loc de detenţie, deci nu au absolut nici un motiv pentru care să o vadă aşa.

Cred foarte tare că mi-am construit o relaţie de încredere cu puiii mei de om. Şi că ei apreciază şi înţeleg faptul că le respect alegerile, că le preţuiesc emoţiile şi le accept refuzurile. Cred că aceste lucruri ar trebui să fie fundamente în orice relaţie, inclusiv între părinţi şi copii.

Mă bucur când descopăr oameni cu aceleaşi principii de viaţă ca mine şi cred că e important să ne găsim, prin lume, să ne sprijinim unii pe alţii şi să ne ajutăm, când/dacă e cazul. Acesta este unul dintre motivele pentru care veţi citi destul de des aici despre femei frumoase, deştepte şi harnice, care fac parte din comunitatea mamelor care lucrează de acasă.

Azi, în directă legătură cu dormitul în 2 sau mai mulţi, voi scrie câteva cuvinte despre 2 astfel de doamne, pe care le-am cunoscut în parc, zilele trecute.

Incă dinainte de această întâlnire live, le-am „cântărit” pasiunea şi le-am apreciat îndelung respectul pentru client, pentru detalii şi profesionalismul cu care au tratat orice „nebunie” de-a mea 🙂 Concret, tocmai în ideea de a le face copiilor mei o bucurie, am hotărât să caut lenjerii noi de pat, vesele şi rezistente. Aşa am ajuns la Gavriloni.

În spatele acestui nume stau două perechi de mâini harnicuţe, două mame care şi-au descoperit pasiunea pentru cusut, lângă puiii de om pe care îi cresc. Pe Rodica şi Alexandra le uneşte o prietenie frumoasă, perioada de mămicie – Alexandra este mamă de 3!!! şi sper să o conving să ne povestească într-o ocazie următoare cum e viaţa ei – şi mica „afacere handmade” pe care au demarat-o.

Aici sunt câteva exemple cu minunile care ies din mâinile lor 🙂





Pentru că mi-era dor să vorbesc despre copiii noştri, să nu pierd etape importante din viaţa lor şi etapele prin care trecem împreună, sper să vă bucuraţi să citiţi aceste rânduri. Cred cu toată inima că este foarte important să le oferim timpul şi răbdarea noastră, iar avandu-ne alături, copiii noştri îşi vor împlini misiunea şi totul va funcţiona uşor, lin.

Nu vreau să strângem bradul!

În fiecare an, abia aștept să vină perioada Sărbătorilor de iarnă. Cu tot ceea ce implică ea. La începutul lunii decembrie, când împodobim bradul de Crăciun, îmi spun că mai este o grămadă de timp până va trebui strâns.

De când ne-am mutat la casa noastră, am reuşit să îl conving pe soţul meu că bradul este un membru de bază al familiei, aşa că trebuie invitat cât mai curând la noi în casă.

E drept, am renunţat la bradul „adevărat” cum îi spunem noi, înlocuindu-l cu unul micuţ, de plastic. Decoraţiuni avem destul de puţine, dar fiecare are o poveste şi am păstrat tradiţia de a cumpăra câte ceva nou (cât de mic!) pentru hainele bradului din fiecare an.

Dacă ar fi după mine, deşi simt cumva că iarna e gata după trecerea în anul cel nou, aş vrea să pot păstra bradul împodobit până spre final de ianuarie. Aşa drag îmi este să aprind luminiţele, să stau pe lângă el cu o carte şi o cană de ceai. Să ascult colinde sau doar muzică pentru suflet…

Anul acesta, i-am dat târcoale de multe ori înainte să decid că ar fi cazul să îl strângem. De vreo 2 ori, m-am dus spre camera băieţilor, dar m-am răzgândit pe traseu. Şi totuşi…bradul trebuia strâns.

Am anunţat familia. Fiecare şi-a găsit o altă treabă, prefăcându-se prea ocupaţi să ajute. Am oftat şi m-am îndreptat singură spre sarcina ingrată. Între timp, a venit şi minunea numărul 1 să ajute, mai mult din dorinţa de a „reglementa” cum anume se strânge bradul „corect”. Când treaba era pe 3 sferturi gata, ajunge, ţopăind şi chiuind, Petru.

Şi aici începe distracţia.

A plâns cu lacrimi de crocodil, s-a dat cu fundul de pământ, mi-a zis că nu mă mai iubeşte şi că nu poate sta fără bradul lui. A durat o grămadă de vreme să îl liniştesc. Mi-a fost a naibii de greu să rămân calmă, cu atât mai mult cu cât şi eu eram tristă pentru că… nu vroiam să strâng(em) bradul!

Cu această ocazie însă, mi-am dat seama că uneori, deşi e posibil să avem acelaşi comportament (plâns isteric, dat cu pumnii/fundul de pământ, furie, etc.), alegem să ne comportăm altfel. Să fim reprezentarea fidelă a unui comportament de adult responsabil. Pentru că ştim, raţional vorbind, că bradul trebuie strâns, în cazul de faţă. Că perioada sărbătorilor a trecut. Că vacanţa/concediul e gata şi trebuie să ne întoarcem la noi sarcini, la noi activităţi, la tot ce este la ordinea zilei pentru fiecare dintre noi.

Încercând să îi explic lui Petru DE CE trebuie să strângem bradul, mi-am dat seama că, pe de o parte el exprima (real, cu adevărat şi pe de-a întregul) exact ceea ce simţeam eu. Ceea ce simt referitor la alţi oameni şi contexte din viaţa mea. Pe care, aleg, conştient, să le verbalizez (uneori) sau să mi le asum, în tăcere, rumegând nemulţumirile.

Voi aveţi astfel de situaţii  în care aţi vrea cu tot dinadinsul să daţi afară toată furia, dar nu o faceţi pentru că X şi Y şi Z?

Am tot învârtit pe toate părţile această poveste. M-am tot răzgândit dacă e ok să scriu, să spun, să îmi dau voie să simt toate lucrurile acestea aici, deschis. Pentru că a vorbi despre tine şi nevoile/durerile tale este un act de curaj. Este un pas spre vindecare, cred eu.

Poate fi un exerciţiu util, mai ales pentru cei care ştiu/îşi dau seama că o anume perioadă s-au negat pe sine, în toate felurile posibile. Este un exerciţiu de independenţă. Şi, din fericire, după astfel de furtuni de sentimente îmi dau seama că soluţiile apar, că ochiii mei le pot vedea şi inima mea le poate cântări, pe îndelete.

Pentru mine, asta este cel mai bun lucru care mi se întâmplă de când am devenit mamă. Crescând cei doi pui de om, alegând pentru ei şi împreună cu ei, îmi dau posibilitatea să devin conştientă de alegerile mele. Parenting este, din punctul meu de vedere, un alt nume pentru devenire, pentru vindecare, pentru transformare.

Să aveţi un ianuarie aşa cum vi-l doriţi. Fie că aţi strâns bradul pe 2 ianuarie, pe 22 ianuarie sau că îl veţi strânge când veţi simţi că perioada este potrivită 🙂

Takeda Club Piatra Neamt – o familie la antrenament

Sâmbătă trecută, pe 25 noiembrie 2017, am asistat, cu mic şi mare, la cea de-a doua competiţie de kumite pentru Matei – Cupa „Ştefan cel Mare”, ediţia a V-a.

Invitaţia oficială, pe pagina de FB a evenimentului sună aşa:

Clubul Musashi Piatra Neamț , Renshi Gabriel Mares, 6 DAN KYUSHOSHIN JU JUTSU, invită toți iubitorii sportului din Piatra Neamț la competiția anuală de interes național Cupa „Ștefan cel Mare” Ju Jutsu . Competiția, aflată la a V-a ediție, va avea loc sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 9.

Competiția propriu-zisă se desfășoară în stilul JU JUTSU TRADIŢIONAL JAPONEZ și cuprinde următoarele probe: KUMITE (luptă), KATA (exercițiu de luptă imaginar cu unul sau mai mulți adversari), KOBUDO ( exercițiu de luptă cu arma tradiționale japoneze) și AUTOAPĂRARE (tehnici reale de luptă între doi sportivi).

În pauză, cluburile participante vor prezenta exerciții și tehnici demonstrative specifice fiecărui stil. Intrarea pentru public este liberă.

Matei face karate (kumite) cu shihan Ionel Ioniţă, într-un minunat club – Takeda – şi fiecare dintre „tigrişorii albi” cum sunt numiţi a lucrat mult şi a depus eforturi serioase pentru a se prezenta cât mai bine la această competiţie.

Spun zâmbind că Takeda Club este o mare familie şi mă bucur mult pentru că puiul meu de om are parte de aceste experienţe.

Cum aşa, vor întreba unii dintre voi, poate…Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, voi începe cu începutul.

Copii fiind nici eu, nici soţul meu nu am făcut sporturi. De nici un fel. Aşa au fost vremurile atunci, atât s-a putut face în condiţiile respective şi sunt convinsă că ne-ar fi prins bine sau, măcar, ne-ar fi ajutat ca astăzi să vedem viaţa puţin altfel.

Când domnul soţ a prins „gustul” fotbalului, m-am bucurat pentru el, dar nu am înţeles pe deplin cât de mult contează o astfel de activitate. 🙂 Până când nu m-a prins şi pe mine „virusul” sportului. Mă duc zâmbind la orele de pilates şi sunt mândra că, mai nou, vine şi mama cu mine 🙂

Când Matei l-a cunoscut pe sensei (nu ştiu dacă dânsul îşi mai aminteşte, dar era 1 iunie şi rawissanta Cristina  a găzduit în spaţiul ei frumos ateliere „meşterite” împreună cu câteva membre ale comunităţii Work at Home Moms – filiala Piatra Neamţ, al cărui coordonator local sunt). Atunci, Matei şi Ionel Ioniţă au interacţionat pentru prima dată. Din partea vărsătorului meu sensibil şi extrem de prezent a fost un fel de… coup de foudre, adică potrivire perfectă. Pentru că şi-a dorit să facă parte din trupa tigrişorilor.

De atunci, am trecut deja prin muuuulte antrenamente. Ne-am cumpărat kimono, am început să deprindem, cu paşi mici, rigorile acestui sport şi am descoperit Takeda Club – o familie care creşte, se antrenează şi râde împreună.

La prima competiţie, cea de la Bucureşti, am avut îngrozitor de multe emoţii. Dovada stă şi vocea mult schimbată din înregistrarea luptei. Acum, m-am bucurat să descopăr că puiul de om ce va avea 6 ani peste mai puţin de 3 luni s-a maturizat mult. Este mai stăpân pe el, pe ceea ce simte şi este. Deşi a fost înfrânt, a reuşit să se bucure de luptă şi a privit cu ochi critic evoluţia lui, după meci.

Marea bucurie pe care am trăit-o este sentimentul apartenenţei la clanul Takeda. Fiecare luptă a fost urmărită cu sufletul la gură de marea de părinţi şi copii. Fiecare victorie sau înfrângere a fost resimţită ca într-o familie şi cred că acesta este un super dar pentru fiecare dintre noi.

Ca în fiecare familie, mai există discuţii în contradictoriu. În condiţii de stres, se mai ridică tonul şi e posibil ca unele orgolii să iasă uşor ciufulite. Dar… ca în toate familiile smart, totul e bine când se termină cu bine. 🙂

Fiecare nou antrenament este un nou prilej de socializare, de a îmbunătăţi tehnicile de lucru şi de a „lucra” la relaţiile cu prietenii de la karate, cum le zice Matei.

Ştiu că luna cadourilor nu a început încă, dar să spui MULŢUMESC, sunt recunoscător şi eşti important pentru mine nu are nevoie de o lună anume.

Aşa că… Mulţumim frumos, shihan, pentru toată implicarea şi sufletul depuse în marea familie Takeda! Eşti „tată” nu doar pentru copiii care îţi poartă numele, ci şi pentru cei care, de-a lungul timpului, ţi-au trecut prin mâini. Sunt sigură că, peste ani, îşi vor aminti cu drag de clipele acestea, indiferent de drumul pe care îl vor alege!

 

Azi, Teach for Romania. Interviu cu Sinziana Badea

Un altfel de educaţie.

Pe Sînziana Badea am cunoscut-o când drumurile celorlalți „copii din familie” s-au întâlnit (sora mea mai mică și fratele ei mai mare). În agitația nunții, nu am avut vreme să stăm prea mult de vorbă, dar cumva, mi-a rămas în minte aerul ei blajin, interesul şi aplecarea spre educaţie.

Iată că a venit vremea potrivită să aflăm, împreună, ce se mai aude azi, despre educaţie.

Sinziana Badea . Teach for Romania

Să facem cunoştinţă. Cine eşti tu?

Sunt Sînziana, om pasionat de învățare, educație și modul în care poți să formezi și să crești comunitățile și în prezent Tutor Coordonator la Teach for Romania.

De unde pasiunea pentru educaţie? Cum ai ajuns la Teach?

Cu educația am cochetat încă de când eram mică, mama fiind profesoară, am avut constant contact cu sistemul, profesorii sau mirosul manualelor. Am descoperit însă adevărata pasiune atunci când, pe timpul facultății am făcut parte dintr-o echipă de cercetare și am avut ocazia să cunosc multe povești, locuri și oameni.

Am terminat Facultatea de Sociologie din cadrul Universității din București, iar acest lucru mi-a deschis foarte mult ochii către societate și mecanismele ei. Astfel, am descoperit că unul dintre motoarele (nu doar ale țării noastre, ci poate ale întregii lumi) care face lumea să funcţioneze, este educația, în toate formele ei. Așa că, odată cu finalizarea studiilor, am ales să privesc mai mult către viitor, adică mai mult către educație.

Copiii de la Teach for Romania
Sinziana si clasa ei

Am început ca asistent de trainer pentru copiii supradotați, un segment din nou destul de neglijat în țara noastră, din păcate. A urmat dorința de a aprofunda educația dintr-o perspectivă mai personală, așa că m-am alăturat Universității Alternative (http://universitateaalternativa.ro/ ) și comunității de educație de acolo.  Într-un spațiu în care devii arhitectul propriei tale învățări, am mers pe drumurile autonomiei în învățare și ale unui design sănătos de creare de experiențe din care te poți dezvolta armonios.

Întâmplarea a făcut că în același an, cei de la Teach for Romania aveau nevoie de voluntari pentru prima Academie de Leadership și Pedagogie, respectiv prima generație de profesori și învățători pregătiți să meargă să predea în zonele defavorizate. Acolo cred că s-a produs adevăratul declic, pentru că eram impresionată de cât de mult drag și pasiune pot pune acei oameni din program pentru elevii lor și pentru un viitor mai bun al educației.

Nu am stat pe gânduri și am devenit intern pe partea de recrutare. Mi-a plăcut atât de mult ceea ce prezentam și avea atât de mult sens pentru ceea ce mă vedeam făcând și contribuind, încât am ajuns să ajut la recrutarea propriei mele generații, pentru că în 2015 am devenit și eu învățător în cadrul programului , pentru 35 de copii care mi-au dat lumea peste cap, în bine!

Știam că drumul avea să fie mai mult decât provocator, dar de mică îmi spuneam când eram supărată pe vreo nedreptate, că nu e drept! Nu e corect! așa că, nu e drept și nu e corect ca unii copii sa nu aibă acces la educație de calitate și nu e drept și corect să neglijez oamenii care peste 20 de ani vor fi cei care vor pune în funcțiune mecanismele sociale.

La finalul programului, am spus că a fost cea mai frumoasă și dureroasă experiență de creștere și învățare a mea de până acum! Așa că, până aici m-au condus mai degrabă o serie de întâmplări și experiențe care m-au șlefuit în ceea ce sunt. În prezent, am rămas tot în Teach for Romania, în zona de Training și Suport, fiind tutor pentru profesorii și învățătorii din program – adică un om care sprijină profesorii pe parcursul experienței din cei 2 ani.

Echipa Teach for Romania
Unde te vezi peste 5 ani?Tot alături de Teach?

Peste 5 ani mă văd făcând același lucru – să pun umărul la educarea copiilor din zonele defavorizate și poate să contribui mai mult pe partea de dezvoltare a comunităților din care aceștia fac parte.

Dacă vorbim despre educaţie, crezi că ceea ce ai trăit tu, în copilărie, te-a adus aici? Ce îţi aminteşti din anii de şcoală?

Din anii de școală nu îmi aduc aminte multe detalii. Știu doar că am fost un copil privilegiat și norocos, prin prisma familiei mele și a oamenilor care m-au crescut. Țin minte că pasiunea pentru citit am căpătat-o clar de acasă, când eu nu știam încă să deslușesc literele, iar toți membri familiei erau duși în călătoria propriilor lor cărți.

Poate exemplul ăsta m-a ambiționat, pentru că l-am dus și eu mai departe, 16 ani mai târziu, copiilor mei la clasă. Țin minte nu materii și oameni, dar sentimente și experiențe – de prietenie, bucurie când îmi reușea ceva bine, teama să nu fiu ascultată la tablă dacă nu cunosc bine conținutul, frica de tabla înmulțirii, fericirea de când am terminat de citit prima mea carte, culoarea năzbâtiilor alături de colegii mei sau emoțiile creșterii și pășirea într-o altă etapă a vieții.

Spune-ne despre educaţie în spiritul Teach for Romania!

Despre Teach sunt multe de zis! Să o iau cu începutul, este o organizație non-profit care își propune, prin misiunea sa, să recruteze cele mai valoroase persoane de cetățenie română, pe care le pregătește ca învățători sau profesori model și îi sprijină pentru a deveni factori de transformare în educație.

Scopul organizației este de a produce o schimbare sustenabilă în sistemul educațional național prin încurajarea și pregătirea tinerilor absolvenți de top sau a candidaților cu potențial mărit, să devină profesori și lideri dedicați. Viziunea organizației este de a crea opțiuni de viață prin educație de calitate fiecărui copil din România.

Programul, dezvoltat inițial în 1989 de către Teach for America în Statele Unite, atrage persoane care nu ar fi considerat în mod normal, ca opțiuni de viitor profesional, meseria de profesor, pentru a se implica în lupta combaterii inechității în educație. Modelul funcționează cu succes în alte 45 de țări, pe 5 continente, unde este aplicat de către organizațiile partenere în rețeaua Teach for All.

Programul există în România începând cu anul școlar 2014-2015, anul acesta având cea de-a patra generație de învățători și profesori sprijiniți în școlile partenere. Candidații își asumă o experiență de 2 ani de activitate de predare într-o școală parteneră, care se confruntă cu diverse provocări, cu scopul de a influența în mod pozitiv viața copiilor și de a se implica în comunitate.

Totodată, înainte de a ajunge la catedră, profesorii și învățătorii selectați participă în Academia de Leadership și Pedagogie, program intens, ce durează 6 săptămâni și care integrează modele de autocunoaștere și de management eficient al resurselor propii, un spaţiu de învățare care oferă profesorilor-lideri pregătirea didactică de bază și îi ajută să creeze contexte de schimbare.

În prezent, peste 65 de profesori și învățători sunt activi la catedră în peste 60 de școli din 12 județe: Brașov, București, Călărași, Constanța, Galați, Ialomița, Ilfov, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vrancea, Olt, situate la o distanţă de aproximativ 3 ore de Bucureşti.

Cum putem ajuta Teach for Romania? Cine si cum se poate implica?

Mai multe vă invit să aflați pe http://teachforromania.org/. Tot pe site, puteți găsi modalitatea în care vă puteți implica, fie că este vorba de voluntariat, donații, 2% sau o susținere de tipul donarea zilei de naștere sau chiar intrarea în program. În prezent a început recrutarea pentru cea de-a 5-a generație, care se desfășoară pe parcursul a 4 runde, cu următoarele termenele limită: 14 noiembrie 2017, 11 ianuarie 2018, 27 februarie 2018, 11 aprilie 2018.

Care sunt cele mai frumoase momente din această activitate? Dar cele mai grele?

Printre cele mai frumoase momente din această activitate este lucrul cu oamenii. Programul este unul care are menirea de a te vulnerabiliza destul de mult – meseria de dascăl face asta în general, iar copiii uneori te pun față în față cu cele mai mari frici și butoane ale tale. Este necesar să fii acolo, prezent  non stop pentru elevii tăi, nu este un serviciu de la care să îți poți lua liber sau să mai întârzii puțin, să nu mai zic de mersul la ore nepregătit…ar fi haos. Este tare solicitant, iar dacă vrei într-adevăr să ai impact dincolo de catedră, îți muți fronturile și către părinții elevilor, către cunoașterea comunității și posibile soluții care ar putea ajuta la dezvoltarea sa.

În program intră oameni din diverse domenii, cu sau fără experiență de predare, dar cu dragoste pentru educație. Este foarte frumos să vezi cum 2 ani de zile îi transformă, fiind mai pregătiți pentru ei înșiși și schimbarea în mai bine a educației! Spuneam că e frumos lucrul cu oamenii, eu ca tutor am privilegiul de a le sprijini profesorilor drumul celor doi ani. Merg în vizite la clase, vedem (eu și profesorii pe care îi sprijin) punctele forte din planificare și lecții sau modalitățile în care pot fi îmbunătățite orele și relația cu copiii.

Uneori oboseala, stresul sau neputința își fac culcuș în tine atunci când vezi sărăcia lucie, asiști la episoade de violență sau povești pe care le vedeai doar la știri, te doboară, te fac să te simți mic, să îți pierzi încrederea în forța ta care voia să schimbe. De multe ori se întâmplă asta cu profesorii și învățătorii din program, cred că și cu cei care sunt în afara Teach, oameni de ani de zile la catedră care fac o treabă excelentă. Dar diferența este că aici profii Teach au urechi care să îi asculte și brațe care să îi sprijine. Când se întâmplă asta, tutorul este prima persoană de legătură sau propria lor generație de profesori, care ajută mult la redobândirea speranței și a încrederii.

Alte momente extraordinare sunt cele în care auzi cum elevii își iau învățarea în propriile lor mâini! Uneori e tare greu să vezi progresul sau roadele muncii depuse. De multe ori, ce faci tu, se desface când copilul ajunge acasă, în alt mediu sau, pur și simplu din cauza neajunsurilor la care sunt supuși. Nu cu toți se întâmplă așa, dar cu majoritatea da. Iar când auzi am reușit să îl fac pe elevul X să vorbească în fața clasei, copiii mei au început să citească, azi nu s-au mai bătut, părinții au înțeles sau elevii mei vin cu bucurie la școală, te topești!

Sunt acele mici victorii care dau sens muncii tale. Dar am multe exemple în care impactul e vizibil, exemple de elevi care datorită profesorului și-au urmat calea meseriei visate, s-au cunoscut mai bine prin prisma propriilor valori, doresc să contribuie pozitiv în comunitatea lor sau sunt capabili să vorbească despre ce a ajuns să însemne educația în viața lor, în fața a sute de oameni….și asta când abia de vorbeau în fața clasei. Este o activitate cu de toate!

Mulțumesc mult Irina pentru acest interviu și interesul tău și al cititorilor pentru educație. Pe curând!

 

Şi eu Mulţumesc mult!!! Pentru că există astfel de oameni, astfel de idei şi pentru că astfel, sensul poate fi regăsit. Eu cred că România are speranţă şi că ne putem încărca tocmai din educaţie cu această speranţă.