De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!

Scrisoare pentru parintii copiilor mei

Dragi părinți,

Poate părea ciudat că am ales acum să vă scriem o scrisoare, dar voi, oamenii mari, nu aveți niciodată TIMP să ascultați gândurile noastre. Poate pentru că nu ne gasim întotdeauna cuvintele potrivite să exprime exact ceea ce vrem să transmitem, poate pentru că vorbim ( încă) stâlcit și fără intonația corectă sau poate, pur și simplu, aveți altceva de făcut.

V-am urmărit din ceruri, o vreme, înainte de a vă alege. Pentru că da, e adevărat, NOI v-am ales să ne fiți călăuze în drumul pe care îl avem de parcurs aici. V-am văzut apropiindu-va unul de altul, am fost acolo când ați pornit călătoria pe același drum. De ce ne-am oprit la voi? Pentru că aveți în inimi o bunătate aparte, pentru că nu ați uitat să visați și pentru că aveți credință cât să mutați munții din loc.

Când am venit pe lume, am ascultat zâmbind, cu ochii mari de uimire, promisiunile pe care ni le-ați făcut. Promisiunile pe care vi le-ați făcut unul altuia, îmbătați de iubire și teamă pentru mica ființă care tocmai venise pe lume. Am crescut, am învățat să mergem, să vorbim, să socializăm. Dar ne-am pierdut aripile! Și rănile deschise, pentru voi invizibile, sunt handicapuri ale sufletului nostru. Pe care vrem să le alinăm. Dar pentru asta, avem nevoie de voi. De voi, mari și puternici. Mereu ocupați, mereu alergând, mereu preocupați. Avem nevoie de timpul vostru, de prezența voastră. De voi adevărați și întregi. Avem nevoie să vedem împlinirea promisiunilor pe care ni le-ați îndrugat (ah!) la naștere. Ca în povești. Pentru că noi nu am uitat…

Avem nevoie de RĂBDARE… Să ne bucurăm de ACUM și AICI. Vrem să ne jucăm AZI. Vrem secunde, minute și ore să râdem, să alergăm, să ne murdărim, să chiuim, să construim, să colorăm. Pentru că lumea voastră, a celor mari, e atât de cenușie!

Nu mai avem aripi poate, dar nu am uitat zborul. Nu am uitat visul. Nu am uitat să credem, să meșterim folosind mâinile și gândul cel bun, curat, care ne e scut. Noi SUNTEM, chiar dacă nu AVEM. Pentru noi, proprietatea e un cuvânt fără înțeles. Deocamdată.

E dureros să simțim că vă încurcăm planurile, că v-am răpit libertatea. Că nu ne mișcăm suficient de repede. Că nu creștem atât de iute pe cât v-ați dori voi. E trist că nu ne mai zâmbiți ca la început, că nu ne mai priviți în ochi și că ați învățat să ne mințiți. Tocmai voi, dragii de voi…

Poate că scrisoarea noastră va reuși să devină prioritatea numărul 1. Asemeni unui MEMO urgent! Poate că nu am greșit când v-am ales drept părinți. Poate măcar vorbele acestea, scrise, mari și negre, vor reuși să treacă dincolo de straturile de fond de ten, de tuș, de rapoarte și ședințe după care vă ascundeți.

Pentru că noi suntem aici, acum! Noi suntem fărâme de stea și strălucim încă puternic. Pentru voi!!! Suntem curajoși, suntem veseli, suntem neînfricați în inocență. Suntem sinceri, suntem reali, nu ne-a ciuntit ( încă) minunata, scorțoasa conduită socială. Noi credem în iubire și în voi. Chiar și acum, când am ajuns să fim o altă bifă în lunga voastră listă cu DE FĂCUT. De luat sau dus copilul la/de la creșă/grădiniță/școală.

E târziu în lume, dar noi avem speranță. Că sunteți. Că mai puteți fi, cu adevărat, călăuze vrednice pentru misiunea noastră. Că veți regăsi, cumva, alături de noi, de mână cu noi, drumul bun. Vă tot oprim din disperata voastră alergare arătându-va soarele sau iarba sau o furnică. Sau viața? Care trece pe lângă voi, care nu se mai întoarce. Așa cum nu se vor mai întoarce anii, secundele când vă sărutam larg, cu tot sufletul. Pur și simplu. Fără motiv. Pentru că ne-ați lipsit. Pentru că v-am regăsit aici, pe Pământ. Pentru că vă iubim. Așa imperfecți. Așa serioși, nervoși, stresați, tracasați, distanți.

Nu e timpul pierdut. Noi credem în voi. Noi vă iubim necondiționat, chiar când nerăbdarea voastră ne mustreaza. Chiar când glasul răstit ne zgârie visele. Chiar când palma grea cade ca o tornadă asupra noastră? vă iubim dincolo de timp și spațiu…

O dată în plus, vă cerem timp! Coborâți iar la nivelul nostru, ridicați inimile voastre pe culmile fericirii și jucați cu noi! Jocuri aiurite, fără reguli, fără clasamente, fără ceas!!! Haideți să ne bucurăm unii de alții, cu răbdare și respect!

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….

Zi cu putine cuvinte sau WORDLESS

Azi am vorbit putin.Am impresia ca ti-am spus multe si tu ai inteles doar putine.Nu-i nimic.Avem vreme si maine.INCA mai avem vreme. Mi-esti drag.Asa cum mi-e draga perdeaua de nori ce apara soarele de sulitele viselor noastre.Mi-esti drag asa cum mi-s dragi frunzele si pomii si iarba.Mi-esti aproape, asa cum mi-e bataia inimii mele si ganguritul sufletului meu.

As vrea sa stii toate astea.As vrea sa te mangaie gandul asta duios catre tine.As vrea sa il stii, sa il tii la piept o clipa – macar o clipa. As vrea sa ma crezi, sa ma crezi cu adevarat cand spun ca MI-E DOR…As vrea…Dar tu stii deja,nu-i asa?

Putine cuvinte azi, adoratul meu.Ne raman iertarile….Si-am sa te iert si azi….Si-ai sa ma minti in fiecare zi….

Nu-i nimic.Vor fi si zile bune.Au fost.Inca sunt.

Mi-esti drag.Prea drag, as spune.Dar atunci as minti…pentru ca maine, imi vei fi mai drag decat azi.

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Adrian Paunescu – Iertarile