Dintre toate

Printre o noapte nedormită, copii care tușesc, rețete magice de aerosoli, ingrediente pentru un prânz pe fugă, ALEG să fiu puternică și să zâmbesc.

Printre ploaie și vreme urâtă, rețea WI-FI cu o voință proprie, coada de la farmacie și bălțile de pe drum, ALEG să mă bucur de TIMP în plus alături de puiii de om.

Printre postări pe blog neterminate, vase de spălat, pisica dormind și bidonul cu apă plată, ALEG să mă bat cu perne, într-o lenjerie curată, mirosind a sănătate și râs.

Pentru că … dintre toate, mă stresează zilele în care cei dragi sunt bolnavi. Mi-e greu să o iau de la capăt cu medicamente, plâns, păcăleli de aerosoli și texte fără diacritice.

Dintre toate, să iasă soarele. Sau măcar, să zâmbiți și voi. Și eu trec prin de-astea. Și eu am zile grele. Lungi. Cu ploaie. Cu toamnă mohorâtă. Cu răbdare 0 și energie 0. Cu chef de moțăit și de ascuns sub plapumă. Până trece. Până începe o nouă zi.

Și totuși, ploaia s-a oprit. Puiii sunt veseli și țopăie în pat. Uit de toate. Topăi și eu cu ei, printre ei. Desenăm împreună Clipe. Printre toate, va fi o zi bună. O zi frumoasă. O zi pentru noi. O zi de TIMP SPECIAL!

bad day

Cu copilul la locul de joacă – idei pentru o experiență pozitivă

Fie că ai 1, 2 sau mai mulți copii, fie că ești părintele care stă acasă sau lucrezi, la un moment dat, în viața voastră – a ta și a copilului – va apărea subiectul: unde mergem la joacă? cum ne comportăm acolo?

Încă de la început, vreau să știți că aceste câteva reguli de conviețuire pașnică sunt așa cum le-am simțit/trăit noi, din experiența de aproape 4 ani cu unul și apoi cu amândoi ștrumfii. Pentru ca experiența ta cu copilul la locul de joacă să fie una pozitivă este util să iei în considerare câteva aspecte:

  1. Alege haine confortabile – Este valabil atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Da, știu că este foarte atrăgătoare ideea de a oferi copilului rochițele/fustițe/cămășuțe/costumașe frumoase, pretențioase. DAR… decât să stai mereu cu grijă (sau mai rău! CU GURA!!!) că puiul va murdări/strica/rupe „minunea” de outfit, mai bine alegi ținute ușoare, confortabile și neapărat adaptate condițiilor climaterice/ambientale.
  2. Ia schimburi cu tine – Copiii aleargă, transpiră, cad și se murdăresc, scapă uneori mâncarea/apa/sucul pe ei și ar fi păcat să le strici distracția pentru o pată. SFAT: Petele se spală (sau nu!), dar vârsta jocurilor fără griji nu se întoarce niciodată! Nu otrăvi aceste clipe! Ține la îndemână un rucsac aprovizionat cu un rând de hăinuțe curate care să salveze situația. De asemenea, e util să ai mare grijă la hidratare, așa că pune în rucsac și o sticluță cu apă și, eventual, ceva de ronțăit pentru cei mici, dacă le oferi astfel de tratații.
  3. Nu face educație la locul de joacă – Da, nu este frumos să îmbrâncești un copil la locul de joacă și nu e comod pentru părinte când vede că odorul din dotare refuză să mănânce la petrecere altceva decât tort, DAR este cu atât mai URÂT, pentru ceilalți părinți și copii ca TU, OM MARE ȘI (ATOT)PUTERNIC să te apuci să țipi la (sau, și mai rău, să lovești) copilul pentru că nu respectă regulile TALE. Da, îi poți atrage atenția frumos că a greșit, îl poți lua deoparte să încerci să îi explici exact de ce nu ești de acord  cu comportamentul lui. De asemenea, poți să îi spui clar ce aștepți de la el, cum consideri că este potrivit să se comporte la locul de joacă ÎNAINTE de a ajunge acolo.
  4. Ia de acasă măcar o jucărie – Deși copilul tău nu se va juca cu jucăria lui, poate o va oferi unui alt copil, la schimb, pentru a se juca împreună cu o altă jucărie. Noi avem mereu măcar 2-3 mașinuțe la noi și ne-au salvat de la câteva conflicte de delimitare a teritoriului. Da, de obicei, mami/tati le cară și le păzește, dar îmi oferă o soluție salvatoare, de multe ori.
  5. Nu-l obliga să împartă – Oricât de urât ți se pare că sună, copilul tău nu va împărți NICIODATĂ cu dragă inimă dacă îl obligi să facă asta în condițiile tale. Poate nu este pregătit să ofere jucăria sa, poate nu s-a săturat din jumătatea de covrig și poate nu vrea să stea înghesuit în leagăn ca să ofere locul și „fetiței cu fundiță”. Nu cred că lăsând un biet pui de om țipând după jucăria SA îl voi transforma într-o ființă empatică și generoasă. După o anumită vârsta (în jur de 3 ani a fost la noi) devine simplu : jucăria rămâne la cel care o are în mână până se plictisește de ea. Îl poți ajuta pe celălalt copil să aștepte oferindu-i o altă jucărie, o altă activitate sau pur și simplu, urmărind cum se joacă alți copii.
  6. Asumă-ți timpul cu copilul (tău) – Dacă ești în parc alături de copil și acesta CERE atenția ta, oferă-i această atenție! Da, mi se întâmplă și mie să vreau câteva minute de liniște și să sper că în parc, alături de alți copii și alte jucării decât cele de acasă, copiii mei vor fi independenți. Uneori se întâmplă, alteori nu! Și e ok să fie așa. Dar văd în jur mulți părinți (mai multe mămici, dar și bunici sau bone) care, odată ajunse cu copilul la joacă se lipesc de o bancă și par rupte din poveste (eventual, butonând telefonul, socializând cu colegii de bancă sau pufăind la o țigară). Cel mai tare doare când copilul se lovește sau lovește alți copii, iar adultul supraveghetor vine, tunând și fulgerând, TRECI ACASĂ sau NU MĂ LAȘI SĂ IMI TIHNEASCĂ ȘI MIE…
  7. Copilul meu, regulile mele – Da, asta înseamnă că poate copilul meu nu mănâncă chips-uri (DECI, NU ÎI OFERI FĂRĂ SĂ MĂ ÎNTREBI), nu înfuleca ciocolată și nici pufuleți sau sucuri cu acid. Poate nu mi se pare ok să îmi educi copilul MEU după REGULILE TALE. Oricât de bune ar fi. Oricât de bine intenționat ai fi tu. De asemenea, nu apreciez când te adresezi copiilor mei cu replici inteligente de genul CE URÂT EȘTI CÂND PLÂNGI sau COPIII MARI NU PLÂNG. De fapt, sunt profund recunoscătoare celor care își țin minunatele sfaturi pentru ei. O să ascult (poate) zâmbind frânturi din crezul tău în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor, dar, te rog, nu îți lua drepturi care nu îți aparțin în ceea ce privește copiii mei, casa mea, capul meu. 🙂
  8. Evită comparațiile  – Poate te bucuri că ești mai „pricepută” la a-l face pe copil să mănânce mai mult(e), poate că al vecinei vorbește mai bine și al prietenei tale este mai politicos. În afara acumulării unor frustrări, aceste comparații nu aduc nimic bun. Copiii sunt diferiți, au perioade în care se dezvoltă mai mult într-o anumită direcție (ia în greutate, crește în înălțime, are parte de noi achiziții verbale/psihomotorii, etc.). Comparațiile între copiii de aceeași vârstă tind să se transforme în competiții între părinți și nu aduc servicii nici unei părți.
  9. Ai răbdare – Asta poate însemna să aștepți ca puiul să se dea de 37 de ori în tobogan sau să alerge în jurul unei pubele la fiecare 5 minute. Înseamnă să ai înțelegere pentru jocurile copilului tău, fie că le înțelegi sau nu. De asemenea, înseamnă să ai răbdare ca jocul/joaca să se termine. Așa, eviți să pleci din parc purtând în brațe un copil urlând din toată puterea, cu toate privirile ațintite asupra voastră. Eu m-am obișnuit să îi anunț pe copii cu 10 și apoi cu 5 minute înainte de terminarea timpului și, de cele mai multe ori, despărțirea de parc și de partenerii de joacă este mai puțin dureroasă. De asemenea, încerc, pe cât posibil să evit supra-obosirea copilului.

Si dacă tot văd atât de mulți părinți butonând telefonul în parc, iată un eveniment de interes, pentru toți cei care au în grijă destinele copiilor – Conferința Dr. Laura Markham la București (încă se pot obține bilete la preț redus, aici)!

300x250

Cum să NU ȚIPI la COPILUL TĂU – 10 pași simpli

 Sunt părintele pe care copiii mei l-au ales încă dinainte de a ști eu cu ce se mănâncă „părințeala”, dar asta nu înseamnă că nu sunt datoare (lor și mie, ca și părinților mei, de altfel) să devin mai conștientă de ceea ce ALEG să fac, de modul în care acționez și de motivele pentru care o fac. Acestea fiind spuse, voi traduce, așa cum am rezonat eu cu el, un articol de pe site-ul care mă salvează de la plafonare – AHA Parenting! 🙂


Când suntem nervoși din cauza comportamentului copiilor noștri, mulți dintre noi spunem lucruri pe care ulterior le regretăm (vorbe spuse la nervi, supărare) şi pe care nu le-am verbaliza dacă ne-am păstra calmul. Apoi, gândind retrospectiv, ne pare rău că am făcut-o. Ne cerem scuze. Dar copiii reacționează la țipetele noastre așezând o piatră în plus la zidul dintre noi și, din păcate, un astfel de zid e tare greu de dărâmat.

Sau, situația și mai rea, căutăm justificări pentru limbajul nostru agresiv: „Doar așa funcționează cu acest copil” (Abordare care sudează parcă zidul ridicat!!!)

Vrei să ştii cum SĂ NU  ŢIPI la copilul tău, chiar în cele mai agitate perioade? Din fericire, este posibil. Indiferent cât de mult țipi, indiferent de comportamentul copilului tău. Vi se pare o treabă grea? Chiar este. Dar rezultatele sunt neprețuite. Tu și copilul tău veți fi mai apropiați, ceea ce înseamnă că va dori din proprie inițiativă să își schimbe comportamentul. Și, în plus, văzând cum faci tu față pornirilor de moment, va dezvolta aceeași capacitate de (auto)control.

Cheia pentru a obține acest autocontrol este să îți găsești „ajutoarele” potrivite. Iată planul nostru, în zece pași simpli.

1. Fă un jurământ public de NON-AGRESIVITATE VERBALĂ. Construiește un panou cu stickere de recompensă și lipește-l pe frigider. Copilul tău va decide dacă meriți să primești recompensa, în fiecare zi. Evident, țipatul nu se încadrează la comportament potrivit. Poți să îți educi copilul, chiar și să îl cerți, daca e cazul, dar folosind un ton respectuos.

Ești total împotriva panourilor de recompense?  Și eu, în ceea ce privește aplicarea acestei metode pentru copii, tocmai pentru că învață exclusiv pentru recompense. Dar nu am aceleași temeri în privința părinților 🙂 Ești la începutul unei misiuni grele. Vei avea nevoie de un partener de încredere și cine ar putea juca acest rol mai bine decât copilul tău?

2. Asigură-te că exprimi sentimente/trăiri reale/veridice. Nu poți să exprimi decât ceea ce simți, nici mai mult, nici mai puțin. Dacă experiența e trucată, cum poți învăța să îți reglezi emoțiile?  Găsește modalități durabile de a-ți păstra aerul pozitiv, astfel încât copilul tău să se bucure de ceea ce ai mai bun de oferit. Astfel, vei fi gata oricând să faci față situației când copilul te va aduce la limite 🙂 (În plus, ai tot dreptul să privești situația într-un mod pozitiv! Parenting-ul  este un maraton, nu DOAR un sprint.)

3. Stabilește limitele, împreună cu copilul tău, înainte ca lucrurile să scape de sub control (cât încă poți fi empatic și poți privi lucrurile cu umor).  Înainte de a te enerva amintește-ți că un țipăt care nu iese te va face să îți muști limba și senzația va fi asemănătoare unui piercing. Da, ești doar un simplu om, e normal să te enervezi când lucrurile ajung la limită, dar este responsabilitatea ta să stai departe de acea limită!

4. Ține minte faptul că, în toate circumstanțele, copiii rămân copii. Asta este ceea ce trebuie să facă, e scris în fișa postului :). Cum altfel ar putea să descopere unde sunt limitele, dacă nu testându-le? Cum altfel să îți dea de înțeles că au nevoie de ajutorul tău prin „jungla emoțiilor” dacă nu jucând cartea acțiunii pentru ceea ce nu pot exprima în cuvinte?  Este de datoria ta să trasezi limite, cu empatie și bunătate, dar în același timp, să rămâi conectat la modul în care copilul comunică, într-o astfel de manieră încât SĂ ÎȘI  DOREASCĂ să accepte limitele impuse de tine și să le internalizeze, pentru a-și regla comportamentul.

5. Oprește-te din țipat și pornește pe drumul (re)conectării cu copilul tău. Ridici tonul pentru că vrei să modifici comportamentul copilului tău, nu-i așa?  De fapt, pe termen lung, această tehnică nu dă cele mai bune roade. Încearcă, mai degrabă, empatia. Poți impune limite, când și unde este necesar. Dar acordă-ți timpul necesar pentru a vedea lucrurile (și) din perspectiva copilului. Empatizează cu el și ajută-l să descopere moduri de a-și satisface nevoile într-o manieră pozitivă, care denotă:

  • Măiestrie: ” Țipi pentru că vroiai să faci asta singur? Poftim, haide să tragem un scaun pe care să te poți urca și astfel poți face tu asta!
  • Conectare: ” Aud vocea plângăcioasă … Este acea perioadă din zi în care te ajunge oboseala, nu-i așa? Haide, o să te așez în sistemul (ergonomic) de purtare și așa vei putea vedea, din spatele meu, cum pregătesc cina, rămânând, în același timp, foarte aproape de mine.”

Dacă alegi să te adresezi nevoii sau emoției din spatele comportamentului copilului tău, poți schimba acel comportament nedorit. Fără să ridici vocea.

6. Învață (auto)reglarea emoțională.  Copiii învață să își controleze emoțiile prin modul în care noi facem față, cu calm și empatie, modificărilor stării lor de spirit. Când îi spuneți „Ești atât de nervos/supărat! Spune-mi în cuvinte! Nu lovi …”  preșcolarului din fața voastră, acesta învață că este în regulă să fie nervos/supărat, că există un cuvânt care descrie ceea ce el simte și că tu, părintele lui, înțelegi adevărata lui trăire. Acest lucru îșl poate ajuta să își controleze impulsul de a lovi. Dacă, din contră, i se spune că este un copil rău, este posibil să își ascundă furia, dar va fi doar temporar, astfel furia se va acumula și va țâșni, necontrolată, într-o altă ocazie.

7. Alege să te joci.  Copiii  oglindesc starea de spirit pe care o simt în noi. Când simt un ton de superioritate în vocea noastră, se tem de noi și intră, aproape automat în starea „luptă sau fugi”  ceea ce înseamnă că vor ridica tonul, vor răspunde răstit/certăreț sau vor ceda, retrăgându-se. Pe de ală parte, dacă alegi să răspunzi micilor boacăne cu umor și spirit ludic, copiii tind să se relaxeze și să coopereze. Așa că, în loc de  „Ți-am spus să mergi să faci baie acum!”  încearcă ” Sunt robotul băii… Am venit să te transport în culcușul meu”  folosind o voce metalică și mișcându-ți  membrele sacadat, poate astfel îl vei auzi pe puiul tău chicotind, râzând și fugind din calea ta, spre baie.

8. Observă ce „combustibil” te aprinde.  Când țipi, este pentru că ai fost provocată. Cea mai bună modalitate de a evita clipele respective, este să vorbești despre propria copilărie cu o persoană de încredere. Cum reacționau părinții tăi când erai furios sau supărat? Se ridica tonul la tine? Cum te simțeai în acele clipe? Lasă trăirile de atunci să revină, permiteți să le depășești și lasă-le să rămână în trecut. Astfel, vei dezactiva detonatorul.

9. Când realizezi că țipi sau ești pe punctul de a-ți pierde cumpătul, OPREȘTE-TE. Chiar dacă ești la mijlocul propoziției. Când realizezi că țipi, închide gura. Pleacă. Respiră. Nu înseamnă că ești laș/dai bir cu fugiții. Înseamnă că ești responsabil de modelarea propriei furii.

10. Învață-ți copiii DOAR despre/cu iubire.  Dacă ești nervos, nu e momentul potrivit să îi dai copilului o lecție. Nu vei fi cel mai bun profesor în acele clipe. În loc de asta, oprește-te. Respiră adânc.  Spune o mantra ca   „Copiii au cea mai mare nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puțin.”  Așteaptă până ești calm. Atunci, vei fi mult mai eficient în demersul tău de a modela un comportament.

Ce-ar fi să înveţi cum să nu ţipi la copilul tău? Încearcă timp de o săptămână. Sunt sigură că vei observa o schimbare pozitivă în familia ta, în asemenea măsură încât vei merge mai departe cu respectarea lui, mult după ce experimentul se va fi terminat. După un an, vei uita cu câtă vreme a trecut de când nu ai mai țipat. Miraculos? Da. Dar este perfect realizabil. Ceea ce nu înseamnă că este mai puțin miraculos.

Alege dragostea!

Acest articol reprezintă o traducere după articolul original (în limba engleză aici) scris de Dr. Laura Markham, fondator al  AhaParenting.com și autor a cărților : Peaceful Parent, Happy Kids: How To Stop Yelling and Start Connecting și Peaceful Parent, Happy Siblings: How to Stop the Fighting and Raise Friends for Life.

 

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!

Despre educaţie timpurie şi daruri SMART

Prima dată când am auzit termenul „homeschooling”, mi-am spus că trebuie să fie tare complicat. Mă şi vedeam, în rol de „profesoară”, predând… diverse! Glumesc, dar statul acasă, în cea mai mare parte a zilei, cu doi copii argint viu, mi-a deschis apetitul pentru jucării/materiale/activităţi pe care să le pot folosi ca să am parte (uneori) de câteva minute de linişte/de pus rufe la spălat/strâns rufe şi aşezat la loc/pregătit ceva uşor de mâncare/spălat vase/nevoi fiziologice/etc.

Dincolo de acest aspect, mereu mi-am dorit (şi cred că fiecare părinte doreşte asta) ca băieţii mei să aibă lucruri de calitate, inclusiv cărţi sau jucării. Au mai fost perioade în care am apelat la „magazinul de jucării „(e un soi de joc pe care l-am pus la cale cu M. ; pentru fiecare jucărie/joc nou pe care şi-l doreşte, trebuie să „predea” magazinului 3 jucării pe care nu le mai foloseşte), dar am încercat să nu cumpărăm tone de jucării. Zic „am încercat”, pentru că uneori, alte persoane (bine intenţionate, cu siguranţă), la diferite ocazii (Paşti, Crăciun, zile de nume, aniversări, etc.) au ales (fără să ne întrebe) să dăruiască micilor poznaşi jucării. Unele au avut succes, altele mai puţin. Unele au rezistat stoic, aşa că acum Petru sau alţi copii dragi familiei noastre beneficiază de ele. Altele s-au stricat repede şi uşor, fără prea mult ajutor din partea utilizatorului. Am mulţumit de fiecare dată pentru darurile primite, dar sunt de părere că avem mult prea multe!!!

Dacă aş fi fost întrebată, cu siguranţă aş fi putut oferi celor în cauză câteva opţiuni de cadouri! Şi ajungând aici, trebuie să recunosc… sunt destul de multe momente în care eu sau/şi tati ne bucurăm cot la cot cu piticii de daruri, dacă nu chiar mai mult ca ei. E adevărat că părinte fiind, ai şansa să îţi retrăieşti copilăria, alături de cei mici, iar jocul alături de ei este, cel puţin pentru mine, de cele mai multe ori, un deliciu!

Pentru că mama a ales să stea acasă cu mine şi cu sora mea până când ne apropiam de sfârşitul celor 7 ani, mereu mi-am închipuit că aşa voi face şi eu. Dar până când să trăiesc pe propria piele această experienţă, întâi cu Matei (din 2012), acum şi cu Petru, nu aş fi ghicit cât de mult te poate schimba!

E foarte adevărat, poţi avea parte de multe, minunate şi mărunte victorii stând acasă cu puii. Da, există persoane pe lume care nu pot şi nu vor pune niciodată semnul egal între primul zâmbet, primul MAMA, primii paşi şi orice felicitare/recompensă/feedback/promovare obţinută la muncă. Eu aş spune doar că resimt aceste mici sau mari victorii diferit. Iar maternitatea a adus, cel puţin pentru mine, un plus, inclusiv la muncă. Cel puţin, asta am putut vedea sau simţi în perioada în care am lucrat, între cele două sarcini. Nu judec pe nimeni pentru alegerea pe care o face de a sta acasă sau de a merge la muncă, lăsând puiul în grija altcuiva. Fiecare alege (sper) varianta care i se potriveşte cel mai bine şi trăieşte apoi consecinţele alegerii sale.

Faptul că AM ALES să stau acasă nu înseamnă, pentru mine, că am la dispoziţie o zi întreagă de odihnă şi dolce far niente 🙂 Poate din exterior pare uşor, dar nu e, mai ales când numărul puilor creşte! Pe de altă parte, nici imposibil nu este. Dar nu este pentru toată lumea, să spunem.

Departe de mine gândul de a susţine în mod public, aici pe blog sau oriunde altundeva, că practicam homeschooling-ul. Nu, de fapt, Matei merge la o grădiniţă privată, cu program tip Montessouri, timp de 4 ore, în fiecare zi.

Dar tot citind şi citind, am înţeles că ceea ce fac eu cu puii acasă (şi a făcut mama cu mine şi sora mea) se poate numi educaţie timpurie. Un fel de cei 7 ani de-acasă, la nivelul vitezei epocii în care trăim. Wow, ce futurist îmi sună!

Da, facem jocuri împreună, învăţăm diferite concepte, exersăm multe abilităţi practice şi senzoriale. Vorbim foarte mult, desenăm, inventăm fel de fel de poveşti. Mai nou, a început şi Matei să povestească şi sunt mândră că o face foarte bine, pentru cei aproape 3 ani ai săi. Dacă mă întrebaţi cum a început totul, nu mai ştiu să spun. Cred că a venit cumva, instinctiv, când el a fost pregătit să acumuleze mai multă informaţie şi eu am început să caut diverse materiale/tehnici/instrumente de care să ne folosim pentru a hrăni curiozitatea specifică vârstei.

E foarte plăcut, solicitant şi plin de recompense vizibile acest demers al nostru, dar sunt convinsă că mai am multe de învăţat, trăit şi simţit! Zâmbesc însă, gândindu-mă că am găsit ajutoare de nădejde în minunatele materiale Usborne. Am descoperit cărţi, planşe, flash card-uri, jucării şi jocuri atât de frumoase, colorate, potrivite fiecărei etape de dezvoltare a copiilor (mai jos, doar o parte dintre ele).

50_things_to_do_on_a_car_journey 100-science-experiments 84267 9781409550235-renaissance-sticker 9781409563990-lift-the-flap-general-knowledge9781409580997-aesops-stories-for-little-children 9781409581253-a-drawing-a-day 9781409581550-bvf-noisy-trains 9781409581581-beginners-poisonous-animals 9781409582106-fairies-to-colour 9781409582250-sd-sailors 9781409582304-roman-patterns-to-colour 9781409584360-dictionary-and-thesaurus book-of-bible-stories-cover-2014 castles-sticker-book childrens-book-of-baking-cakes

Odată cu venirea acestei provocări, pentru mine, a început o nouă eră: cea în care îmi doresc să le las copiilor mei amintiri (şi mai) frumoase, calde, educative, a timpului petrecut împreună. O altă parte pe care am descoperit-o, crescând copii, este că îţi împing limitele zonei de comfort tot mai mult; în cazul de faţă, mă văd nevoită să repet limba engleză ca să ajung iar, măcar la nivelul la care era când am terminat liceul cu profil filologie bilingv limba engleză :).

Mi-aş dori, ca peste ani, fiii mei să spună cu mândrie „Mama/tata ne-a învăţat/ajutat/lăsat să facem/descoperim primele experimente distractive! Aşa mi-am descoperit pasiunea/înclinaţia spre desen/matematică/chimie/gastronomie/etc.!” Mi-aş dori ca puiii mei să crească liberi, neconstrânşi să aleagă o cale pe care noi, părinţii sau bunicii, am ales-o sau am dori-o pentru ei. Cred că pentru asta e necesar să le ofer cât mai multe variante, diverse, atent instrumentate şi dozate ca efort, după vârsta lor.

Îmi doresc să dau lumii doi bărbaţi puternici, care să se bucure de ceea ce sunt şi ştiu! Sunt sigură că pentru asta e nevoie de o cultură generală autentică, de timp investit în ei şi pentru ei. Dar e nevoie şi de instrumente/ajutoare/ustensile deştepte, care să le pună mintea în mişcare, care să le ridice întrebări şi să le ofere şanse de a descoperi răspunsuri.

Vreau să cresc doi stejari puternici şi sănătoşi, care să respecte corpul lor şi pe al celorlalţi, care să iubească frumosul şi natura, să creadă în visele lor şi să nu se teamă de necunoscut. Aşa că aleg să torn încă de acum, în seva lor, iubire, informaţie şi culoare!

Îmi doresc pentru ei o lume în care să poată fi încrezători şi sinceri cu ceilalţi, fără teamă. Vreau să îi învăţ că Omul e puternic prin faptele sale, că poate clădi dar poate şi distruge, că Divinitatea sau Dumnezeu, oricum i-am spune, va răsplăti cândva, cumva, aceste fapte.

Dacă sunteţi de aceeaşi părere, că viitorul lor trebuie să fie mai bun, mai curat şi mai plin de pace, din toate punctele de vedere, dacă împărtăşiţi convingerea mea că la baza acestui viitor stă/trebuie să stea CARTEA, vă invit într-o călătorie magică, aici!

E foarte posibil să vă îndragostiţi de aceste cărţi, să doriţi să le păstraţi pe toate pentru voi şi puiii voştri, sau puteţi alege să duceţi puterea cărţii mai departe, la o altă familie, dăruin puţin din bucuria descoperirii! Oricum, mi-ar plăcea să ştiu părerile voastre după ce răsfoiţi câteva pagini…

Evident, vă stau la dispoziţie cu orice fel de detalii sau lămuriri, aici sau la album!

De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!