5 minute de singurătate, cât un veac

Cum ar fi să am 5 minute de singurătate? Să nu mă urmărească nimeni la baie? Să nu îmi strige 1, 2 sau mai mulți „MAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”. Să stau undeva, în liniște și să nu fac nimic.

Să mă bucur că exist, să respir adânc, simțindu-mi plămânii umplându-se cu aer. Să mă uit în oglindă (și să îmi pieptăn părul îndelung, poate să mă răsfăț cu puțin parfum sau o mască hidratantă). Singură. În liniște.

Să am casa doar pentru mine. Fie și doar pentru 5 minute de singurătate.

Apoi, lucrurile vor reveni la normal. O știu și eu, o știi și tu, mamă frumoasă și puternică și caldă și iubitoare.

Sunt zile în care nu vrei decât atât: 5 minute de singurătate.

Să îți bei ceva-ul preferat din cana (curată) și să visezi cu ochiii deschiși la momente care au trecut sau la altele, mai minunate și mai multe, care or să vină. Curând. La zilele când vei fi iar coafată, machiată, îmbrăcată frumos, vei mirosi a parfumul tău preferat, vei vorbi despre altceva decât diversificare, alăptare, oferte la scutece sau jucării.

Oricât de mult ți-ai iubi pruncii (și știu că îi iubești și că i-ai dorit și că i-ai așteptat și că ești mândră de ei) există zile în care i-ai vrea departe. Măcar pentru 5 minute. Sunt zile în care ai nevoie (disperată, urgentă, ACUM!) de 5 minute de singurătate.

Doar pentru tine și pentru sufletul tău.

Eu te înțeleg. Și te cred. Am fost și eu în aceeași situație. Și mă bucur pentru tine când ai, în sfârșit, acele 5 minute de singurătate. Și aș vrea, mamă frumoasă și bună, să trăiești aceste clipe zâmbind. Nu te învinovăți niciodată pentru ele!

Sunt clipele tale. Zâmbește-le lor și zâmbește-ți ție! Pentru 5 minute de singurătate, dă regatul tău de mamă. Altcuiva. Doar pentru 5 minute. Apoi… dulcea nebunie poate porni iarași!

Dar acum, pentru 5 minute ale tale, bucură-te!

  • Acest post este pentru toate acele minunate ființe care se întreabă, care caută, care aleargă, care decupează și lipesc, acele puternice femei care gătesc, alină, spală, calcă, freacă, șterg, desenează și citesc. Vă îmbrățișez, cu infinită dragoste și vă zâmbesc, la rândul meu, din cele 5 minute de singurătate!

Cuplul devine MAMA și TATA (primul an)

Fiecare dintre noi are nevoie să știe. Să primească informație despre ceea ce i se întâmplă. Să se obișnuiască cu gândul, cu ideea. Să nu fie luat pe nepregătite. Să nu fie lăsat în ceață. Să fie mai puțin temător în privința viitorului pentru că îl poate vizualiza cumva. Chiar și parțial. Pentru că știe deja ce s-ar putea întâmpla. Sau cel puțin, unii dintre noi așa funcționează.

Odată cu venirea pe lume a unui copil, cuplul devine MAMA și TATA. Nu mai sunt doar EL și EA. NOI crește și are roade. Unul sau mai mulți copii. Bun. Toate bune până aici, vom spune. Ce alt lucru pe lume ar putea fi mai minunat decât venirea pe lume a unui noi vieți? De fapt, sunt mai multe persoane care vor prinde viață acum. EA devine, pe lângă tot ce reprezenta până acum, în plus față de acestea, și MAMĂ. EL devine, în aceeași manieră, TATĂ. Fiecare dintre ei are nevoie de un timp (mai lung sau mai scurt) pentru a înțelege cum (și de ce) s-au schimbat lucrurile.

Cuplul devine MAMA și TATA și toate regulile jocului se resetează. Pentru a face loc unei noi ordini a lucrurilor.

De aceea, această postare este pentru aceea dintre voi care vă pregătiți de MAREA SCHIMBARE. Și, în aceeași măsură, pentru cei care sunteți deja în postura în care cuplul devine MAMA și TATA și căutați răspunsuri. Vreți să știți încotro să mergeți, aveți fel de fel de gânduri și vă temeți (încă) să vorbiți despre ele. Sau vă e rușine. Sau vă e lehamite. Sau nici măcar nu înțelegeți ce anume v-a lovit.

Postarea este pentru și despre voi, dragii mei. Am fost și eu acolo. Au mai fost și alții. Cred că, într-o anumită măsură, aproape fiecare pereche trece, la un moment dat prin momentul X, când cuplul devine MAMA și TATA.

Nu sunt specialistă, nu am să vin să mă bat cu pumnul în piept că eu am ieșit neșifonată din tot taifunul respectiv. Dar, pentru că am trecut, de două ori chiar prin acest proces, mi-am adunat gândurile și vreau să vă spun că există viață, pentru cuplu, dincolo de momentul X.

Iată câteva ancore de care vă puteți ajuta. Recunosc, mi-ar fi plăcut să fi primit aceste sfaturi înainte să ajung acolo!

  • Rolurile se schimbă. E normal să vă temeți. De ce? Pentru că omul are în gene teama de necunoscut (pe care, totuși, o poate învinge, dacă vrea!), pentru că EL nu mai este pe primul loc în gândurile și preocupările EI, pentru că EA e mereu obosită, stresată și temătoare pentru viața și bunăstarea puiului). Pentru că există o rutină nouă, cu atribuții noi și informații pe care, poate, nici măcar nu ai apucat să le procesezi.
  • Certurile NU ÎNSEAMNĂ LIPSA IUBIRII – E normal să aveți diferențe de opinii. Sunteți diferiți și, cu siguranță, asta este parte din farmecul vostru ca indivizi. Important este cum treceți peste ele. Obiectivul vostru trebuie să fie să găsiți un echilibru care să vă mulțumească pe amândoi, un echilibru de forțe din care să câștigați ca și cuplu.
  • Diferențele de opinie NU înseamnă divorț!!! Da, în acompaniament de baby-blues sau colici, totul capătă proporții astronomice. Dar omul cu care te cerți azi este cel pe care l-ai ales să îți fie aproape. Mai ții minte de ce l-ai ales pe acesta și nu pe altul?
  • Ai răbdare cu EL/EA! Și EL/EA învață cum să fie MAMĂ/TATĂ! Și EL/EA este în același punct de cotitură în care realizează că, de azi înainte, cuplul devine MAMA și TATA. E înfricoșător? E nou? E altfel? E greu? Poate, dar sunteți DOI și forța lui ÎMPREUNĂ poate fi cheia succesului.
  • Vorbește despre ceea ce simți. Cu EL/EA. Cu prieteni în care ai încredere. Cu oameni care au trecut deja prin aceste clipe. Vorbește clar, spune ce simți, spune ce îți dorești și caută soluții. E primul pas.
  • Relația e importantă. Hrănește-o ca să râmână în viață! – Dacă ești de părere că merită, că omul de lângă tine merită și tu meriți o relație solidă, lucrează pentru ca trăinicia să dureze. Pune pietre noi, caută liant. Investește materiale de calitate, ia-ți un arhitect deștept și caută soluția potrivită.
  • Timp pentru cuplu – Da, știu că e greu. Cu doi copii, e la fel. Cu mai mulți, doar îmi pot închipui. Dar câteva minute pe zi (în fiecare zi!) în care să fiți doar voi e un exercițiu ce trebuie să devină o rutină. Poate dimineața la cafea, poate în pauza de prânz, poate după ce adorm copiii. Câteva cuvinte și clipe pentru și despre voi. În fiecare zi.
  • Mici atenții, mari beneficii – O dată în plus, dacă un cuplu devine MAMA și TATA nu înseamnă că nu îi poți cumpăra omului drag o floare, un ceva bun, că nu îi poți scrie un bilețel sau spune câteva  cuvinte frumoase. Se va simți bine, se va simți prețuit, apreciat și va adăuga savoare zilei.
  • 5-10 minute pentru pasiunea ta (TIMP PENTRU TINE) – Așa cum iubirea/relația are nevoie de timp și energie pentru a supraviețui și a crește, la fel stau lucrurile și pentru tine, parte a cuplului. Orice lucru făcut cu pasiune te întinerește, te ajută să crești, să fii puternic, îți dă energie și te împlinește. O pasiune lăsată să moară este o bucățică din tine pe care o retezi. Nu neglija nici o bucățică din ceea ce ești tu, ca om!
  • Respiră adânc! În frenezia clipelor, uităm să respirăm. Uităm să ne privim în oglindă, uităm să ne bucurăm de AICI și ACUM. E adevărat, primul an după ce cuplul devine MAMA și TATA este unul plin de încercări, este unul plin de teste și începuturi. Dar este, de asemenea, o călătorie minunată. Este un parcurs în care ai toate instrumentele pentru a face ca puiul de om să fie fericit. Poți sădi în sufletul lui tot ce este mai frumos și bun pe lume, poți să te joci cu el așa cum nu te-ai putut juca în propria copilărie. Poți să te bucuri de răgazul pe care inocența unui copil îl oferă simplu, curat și total unui om mare – timp să admiri frunzele, să observi furnicile și să numeri stelele.

Vestea bună este că există mai multe căi prin care poți trece mai lin peste hopurile unui astfel de moment, clipa când cuplul devine MAMA și TATA. E frumos, e unic, e greu pe alocuri. Dar, dacă ar fi prea ușor, nu am ști să apreciem valoarea unor astfel de clipe, nu-i așa?

Eu sunt mamă și îmi place să învăț + CONCURS

Cum a început totul

Mereu mi-a plăcut la școală. Mi-a plăcut să iau notițe, să fac fișe, să subliniez (cu mai multe culori), să aflu lucruri noi. Dar nu mi-am închipuit că voi ajunge, într-o zi, să scriu asta: „sunt mamă și îmi place să învăț!”.

Când eram copil, îmi închipuiam că oamenii MARI sunt persoane puternice, că ei dețin adevărul absolut și au, de fiecare dată, răspunsul la toate întrebările. Mă visam și eu asemeni lor. Îmi doream să fiu mereu stăpână pe situație, să știu ce să fac, să spun și să am mereu, la îndemână, unelte care să mă facă puternică. Deșteaptă. Mare. 🙂

Anii au trecut și am înteles că lucrurile nu sunt deloc așa. Am înțeles, cu timpul, că oamenii mari nu sunt decât tot niște copii care poartă haine pretențioase, care folosesc, de multe ori, cuvinte lungi (și greu de reprodus). Că oamenii mari NU sunt STĂPÂNI pe situație. Sau nu întotdeauna. Prima dată, m-am speriat. M-am simțit cumva trădată! Pai cum? Eu de-asta vroiam să fiu mare!!!

Dar… Poate nu e rău că este așa. Poate copilăria nu este o etapă de care să vrem să scăpăm mai repede, nu e o căsuța pe care să o bifăm pe harta vieții și apoi să mergem mai departe, ștergând cu buretele tot ce ne-a adus ea. Poate copilăria este mai mult de atât.

Azi, sunt mamă

Sunt mamă și îmi place să învăț. În fiecare zi. Alături de copiii mei. Împreună cu ei. De la ei. Pentru că nu doar cei câțiva centimetri în plus mă fac pe mine OM MARE. Pentru că ei, copiii mei – frumoși, unici, speciali, PERFECȚI – sunt profesori care îmi predau, dacă îmi permit EU MIE să le ofer o clipă de atenție.

De la ei, învăț să mă joc.

Selecting Beads In An Assortment Of Colors For A Beautiful Unique Necklace

Nu râdeți! E frumos să te joci. E util să te joci. E terapeutic să te joci. Și noi, oamenii mari, uităm să ne jucăm frumos. Uităm să inventăm o lume unde personajele cresc în curaj, în adevăr, în dreptate. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple ca o frunză roșie sau un gândăcel care a poposit pe o bordură. Uităm să ne bucurăm de ploaie și de stele.

Sunt mamă și îmi place să învăț! Chiar dacă mă simt vinovată, uneori, că nu șterg praful (la timp) sau că nu fac (mereu) activități (mai multe) serioase cu cei mici. Învăț de la ei să am răbdare, să le dau TIMP să se obișnuiască, ÎN RITMUL LOR, cu schimbări pe care eu le-am decis. Cu venirea dimineții sau cu baia de seară. Cu începerea școlii sau cu vizitele la bunici. Cu meniul sănătos sau cu ghetele de zăpadă. Învăț să le dau posibilitatea de a digera explicațiile pe care le primesc. De a le pune sub semnul întrebării, dacă asta simt EI că trebuie să facă. De a cere explicații, dacă nu le este clar. Chiar de a renegocia termenii unei înțelegeri, dacă este rezonabilă.

Cum învață MAMA din mine?

Învățarea mea, de când sunt mamă, se desfășoară pe mai multe fronturi. Prima și cea mai importantă este cunoașterea care îmi vine de la copiii mei. Dar nu e singura portiță pe unde primesc, dacă am curaj și răbdare, aproape continuu, informații. Învăț, de asemenea, de la părinții mei. De la mama. De la alte femei, mame sau nu, care își varsă cunoașterea către mine. Prin vorbe, prin gesturi. Prin tăceri. Sunt oameni care aleg să păstreze mânia, dincolo de orice explicație rațională. Care aleg să ducă supărarea acolo unde nu credeam că poate fi vorba de așa ceva. Și ce mă învață? Niciodată să nu spui niciodată, vorba cântecului :).

Apoi, învăț citind. Pentru că îmi place să citesc. Iar faptul că sunt mamă, nu ar trebui, TEORETIC, să îmi răpească această plăcere. Da, am o carte la baie, pe care o pitesc pe mașina de spălat și, în rarele momente când ajung fără codiță acolo, citesc câteva rânduri. Poate chiar și o pagină.

Am de asemenea, o carte în bucătărie, pe care o deschid, în timp ce încălzesc mâncarea sau aștept să sune clopoțelul mașinii de făcut pâine. Iau o carte cu mine în portbagajul căruciorului, dacă simt că puiul ar putea adormi la plimbare. Și da, cu toate acestea, reușesc să mai și termin aceste cărți. Mărturie stau o parte dintre postările de pe blog, note de lectură sau referiri la diferite materiale citite.

Sunt mamă și îmi place să învăț, citind articole/postări/impresii de pe site-urile și blogurile pe care le urmăresc. Pentru că sunt abonată la destul de multe. Și aproape în fiecare zi, deschid măcar 2-3 astfel de postări. Nu este mereu vreme să le citesc atunci. Dar revin la ele (de obicei, când sunt certata că IAR am DESCHIS prea multe tab-uri!). Unele sunt închise foarte repede, pe altele le citesc pe îndelete. Câteva vor fi distribuite mai departe, către alții – prieteni sau doar cunoștințe. Fără să am vreun câștig din asta. Pur și simplu, mi se par idei utile. Mi se par idei frumoase, bune de pus în aplicare.

Pentru că sunt mamă, știu că SĂNĂTATEA mea este importantă. Și știu că eu, ca om – ca femeie, ca soție, ca fiică – trebuie să fiu întreagă. Trebuie să funcționez la parametri optimi pentru a putea fi. Pentru a putea învăța. Pentru a putea da mai departe. Copiiilor și Lui. Oamenilor dragi. Vouă, celor care citiți aceste rânduri.

Îmi place să cred despre mine că sunt un om deschis, că primesc provocările vieții cu zâmbetul pe buze și loviturile, inerente de altfel, din când în când, cu maximum de curaj. Tocmai pentru că sunt mamă și aș vrea ca omuleții pe care îi cresc să vadă asta la mine. Să vadă și lacrimi, să vadă și iubire, să vadă și trudă, să vadă și succes.

11986437_1122272961134146_6352355109938928553_nA fi mamă este, de cele mai multe ori, o alegere. Conștientă sau nu, informată sau nu, deplină sau nu. Astăzi, în epoca vitezei, cred că avem resurse pentru a învăța. Cred că suntem datori să învățăm. Pentru noi și pentru copiii noștri. Pentru ca ei, la rândul lor, să ducă mai departe ceea ce noi le transmitem.

Sunt mamă și îmi asum faptul că deciziile pe care le iau AZI pentru copilul meu nu sunt perfecte. Sunt cele mai bune acum, cele mai potrivite, conform a ceea ce știu și sunt. Mâine, poate, copilul meu va alege altceva. Și asta nu va anula experiența mea ca mamă a lui. Nu va însemna, în ochiii mei, că el are dreptate și eu am greșit. Și nici viceversa. Va fi doar o altă alegere. Alegerea lui. Cu datele, informațiile și credințele lui. Pe care eu, ca mamă, o voi accepta. Și o voi susține, cât voi putea.

Revenind…

Concurs/Giveaway

Sunt mamă și îmi place să învăț. Așa că, aș vrea să învăț și de la voi, cititorii mei, câte ceva. Cum altfel, decât savurând vorbele și experiențele voastre. Așa că, vă invit la concurs!!!

Am de dat 3 cărți de parenting.

Carti MMEP1

Cui?

Celor care vor îndeplini, cumulat condițiile:

  1. Vor distribui linkul acestei postări în mod public, pe pagina lor de facebook cu tag către cei interesați de parenting.
  2. Vor posta un comentariu la această postare prin care să menționeze minim 3 lucruri pe care le-au învățat/descoperit de când sunt mame/părinți.
  3. Deși NU este condiție OBLIGATORIE, m-aș bucura să mulțumiti, printr-un simplu  LIKE sponsorilor acestui concurs : Blogul Irinei și Totul despre mame. De asemenea, pentru a fi la curent cu toate noutățile de la noi, vă invit să vă abonați la newsletter!

Concursul se desfășoară în perioada: 28 septembrie – 1 octombrie 2015. Comentariile lăsate după aceasta dată nu vor fi luate în considerare. După terminarea perioadei, se vor verifica toate înscrierile. Dacă nu sunt întrunite CUMULATIV condițiile de participare, nu veți participa la jurizare (criteriile de jurizare sunt simple – trebuie să ne placă lecția/abordarea pe care o susțineți în comentariul vostru). În data de 3 octombrie, voi anunța câștigătorul, pe contul de Facebook al blogului.

Eu sunt mamă și îmi place să învăț. Tu ce ai învățat și ești dispus să împărtățești și altor părinți?

Dintre toate

Printre o noapte nedormită, copii care tușesc, rețete magice de aerosoli, ingrediente pentru un prânz pe fugă, ALEG să fiu puternică și să zâmbesc.

Printre ploaie și vreme urâtă, rețea WI-FI cu o voință proprie, coada de la farmacie și bălțile de pe drum, ALEG să mă bucur de TIMP în plus alături de puiii de om.

Printre postări pe blog neterminate, vase de spălat, pisica dormind și bidonul cu apă plată, ALEG să mă bat cu perne, într-o lenjerie curată, mirosind a sănătate și râs.

Pentru că … dintre toate, mă stresează zilele în care cei dragi sunt bolnavi. Mi-e greu să o iau de la capăt cu medicamente, plâns, păcăleli de aerosoli și texte fără diacritice.

Dintre toate, să iasă soarele. Sau măcar, să zâmbiți și voi. Și eu trec prin de-astea. Și eu am zile grele. Lungi. Cu ploaie. Cu toamnă mohorâtă. Cu răbdare 0 și energie 0. Cu chef de moțăit și de ascuns sub plapumă. Până trece. Până începe o nouă zi.

Și totuși, ploaia s-a oprit. Puiii sunt veseli și țopăie în pat. Uit de toate. Topăi și eu cu ei, printre ei. Desenăm împreună Clipe. Printre toate, va fi o zi bună. O zi frumoasă. O zi pentru noi. O zi de TIMP SPECIAL!

bad day

Cu copilul la locul de joacă – idei pentru o experiență pozitivă

Fie că ai 1, 2 sau mai mulți copii, fie că ești părintele care stă acasă sau lucrezi, la un moment dat, în viața voastră – a ta și a copilului – va apărea subiectul: unde mergem la joacă? cum ne comportăm acolo?

Încă de la început, vreau să știți că aceste câteva reguli de conviețuire pașnică sunt așa cum le-am simțit/trăit noi, din experiența de aproape 4 ani cu unul și apoi cu amândoi ștrumfii. Pentru ca experiența ta cu copilul la locul de joacă să fie una pozitivă este util să iei în considerare câteva aspecte:

  1. Alege haine confortabile – Este valabil atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Da, știu că este foarte atrăgătoare ideea de a oferi copilului rochițele/fustițe/cămășuțe/costumașe frumoase, pretențioase. DAR… decât să stai mereu cu grijă (sau mai rău! CU GURA!!!) că puiul va murdări/strica/rupe „minunea” de outfit, mai bine alegi ținute ușoare, confortabile și neapărat adaptate condițiilor climaterice/ambientale.
  2. Ia schimburi cu tine – Copiii aleargă, transpiră, cad și se murdăresc, scapă uneori mâncarea/apa/sucul pe ei și ar fi păcat să le strici distracția pentru o pată. SFAT: Petele se spală (sau nu!), dar vârsta jocurilor fără griji nu se întoarce niciodată! Nu otrăvi aceste clipe! Ține la îndemână un rucsac aprovizionat cu un rând de hăinuțe curate care să salveze situația. De asemenea, e util să ai mare grijă la hidratare, așa că pune în rucsac și o sticluță cu apă și, eventual, ceva de ronțăit pentru cei mici, dacă le oferi astfel de tratații.
  3. Nu face educație la locul de joacă – Da, nu este frumos să îmbrâncești un copil la locul de joacă și nu e comod pentru părinte când vede că odorul din dotare refuză să mănânce la petrecere altceva decât tort, DAR este cu atât mai URÂT, pentru ceilalți părinți și copii ca TU, OM MARE ȘI (ATOT)PUTERNIC să te apuci să țipi la (sau, și mai rău, să lovești) copilul pentru că nu respectă regulile TALE. Da, îi poți atrage atenția frumos că a greșit, îl poți lua deoparte să încerci să îi explici exact de ce nu ești de acord  cu comportamentul lui. De asemenea, poți să îi spui clar ce aștepți de la el, cum consideri că este potrivit să se comporte la locul de joacă ÎNAINTE de a ajunge acolo.
  4. Ia de acasă măcar o jucărie – Deși copilul tău nu se va juca cu jucăria lui, poate o va oferi unui alt copil, la schimb, pentru a se juca împreună cu o altă jucărie. Noi avem mereu măcar 2-3 mașinuțe la noi și ne-au salvat de la câteva conflicte de delimitare a teritoriului. Da, de obicei, mami/tati le cară și le păzește, dar îmi oferă o soluție salvatoare, de multe ori.
  5. Nu-l obliga să împartă – Oricât de urât ți se pare că sună, copilul tău nu va împărți NICIODATĂ cu dragă inimă dacă îl obligi să facă asta în condițiile tale. Poate nu este pregătit să ofere jucăria sa, poate nu s-a săturat din jumătatea de covrig și poate nu vrea să stea înghesuit în leagăn ca să ofere locul și „fetiței cu fundiță”. Nu cred că lăsând un biet pui de om țipând după jucăria SA îl voi transforma într-o ființă empatică și generoasă. După o anumită vârsta (în jur de 3 ani a fost la noi) devine simplu : jucăria rămâne la cel care o are în mână până se plictisește de ea. Îl poți ajuta pe celălalt copil să aștepte oferindu-i o altă jucărie, o altă activitate sau pur și simplu, urmărind cum se joacă alți copii.
  6. Asumă-ți timpul cu copilul (tău) – Dacă ești în parc alături de copil și acesta CERE atenția ta, oferă-i această atenție! Da, mi se întâmplă și mie să vreau câteva minute de liniște și să sper că în parc, alături de alți copii și alte jucării decât cele de acasă, copiii mei vor fi independenți. Uneori se întâmplă, alteori nu! Și e ok să fie așa. Dar văd în jur mulți părinți (mai multe mămici, dar și bunici sau bone) care, odată ajunse cu copilul la joacă se lipesc de o bancă și par rupte din poveste (eventual, butonând telefonul, socializând cu colegii de bancă sau pufăind la o țigară). Cel mai tare doare când copilul se lovește sau lovește alți copii, iar adultul supraveghetor vine, tunând și fulgerând, TRECI ACASĂ sau NU MĂ LAȘI SĂ IMI TIHNEASCĂ ȘI MIE…
  7. Copilul meu, regulile mele – Da, asta înseamnă că poate copilul meu nu mănâncă chips-uri (DECI, NU ÎI OFERI FĂRĂ SĂ MĂ ÎNTREBI), nu înfuleca ciocolată și nici pufuleți sau sucuri cu acid. Poate nu mi se pare ok să îmi educi copilul MEU după REGULILE TALE. Oricât de bune ar fi. Oricât de bine intenționat ai fi tu. De asemenea, nu apreciez când te adresezi copiilor mei cu replici inteligente de genul CE URÂT EȘTI CÂND PLÂNGI sau COPIII MARI NU PLÂNG. De fapt, sunt profund recunoscătoare celor care își țin minunatele sfaturi pentru ei. O să ascult (poate) zâmbind frânturi din crezul tău în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor, dar, te rog, nu îți lua drepturi care nu îți aparțin în ceea ce privește copiii mei, casa mea, capul meu. 🙂
  8. Evită comparațiile  – Poate te bucuri că ești mai „pricepută” la a-l face pe copil să mănânce mai mult(e), poate că al vecinei vorbește mai bine și al prietenei tale este mai politicos. În afara acumulării unor frustrări, aceste comparații nu aduc nimic bun. Copiii sunt diferiți, au perioade în care se dezvoltă mai mult într-o anumită direcție (ia în greutate, crește în înălțime, are parte de noi achiziții verbale/psihomotorii, etc.). Comparațiile între copiii de aceeași vârstă tind să se transforme în competiții între părinți și nu aduc servicii nici unei părți.
  9. Ai răbdare – Asta poate însemna să aștepți ca puiul să se dea de 37 de ori în tobogan sau să alerge în jurul unei pubele la fiecare 5 minute. Înseamnă să ai înțelegere pentru jocurile copilului tău, fie că le înțelegi sau nu. De asemenea, înseamnă să ai răbdare ca jocul/joaca să se termine. Așa, eviți să pleci din parc purtând în brațe un copil urlând din toată puterea, cu toate privirile ațintite asupra voastră. Eu m-am obișnuit să îi anunț pe copii cu 10 și apoi cu 5 minute înainte de terminarea timpului și, de cele mai multe ori, despărțirea de parc și de partenerii de joacă este mai puțin dureroasă. De asemenea, încerc, pe cât posibil să evit supra-obosirea copilului.

Si dacă tot văd atât de mulți părinți butonând telefonul în parc, iată un eveniment de interes, pentru toți cei care au în grijă destinele copiilor – Conferința Dr. Laura Markham la București (încă se pot obține bilete la preț redus, aici)!

300x250

Cum să NU ȚIPI la COPILUL TĂU – 10 pași simpli

 Sunt părintele pe care copiii mei l-au ales încă dinainte de a ști eu cu ce se mănâncă „părințeala”, dar asta nu înseamnă că nu sunt datoare (lor și mie, ca și părinților mei, de altfel) să devin mai conștientă de ceea ce ALEG să fac, de modul în care acționez și de motivele pentru care o fac. Acestea fiind spuse, voi traduce, așa cum am rezonat eu cu el, un articol de pe site-ul care mă salvează de la plafonare – AHA Parenting! 🙂


Când suntem nervoși din cauza comportamentului copiilor noștri, mulți dintre noi spunem lucruri pe care ulterior le regretăm (vorbe spuse la nervi, supărare) şi pe care nu le-am verbaliza dacă ne-am păstra calmul. Apoi, gândind retrospectiv, ne pare rău că am făcut-o. Ne cerem scuze. Dar copiii reacționează la țipetele noastre așezând o piatră în plus la zidul dintre noi și, din păcate, un astfel de zid e tare greu de dărâmat.

Sau, situația și mai rea, căutăm justificări pentru limbajul nostru agresiv: „Doar așa funcționează cu acest copil” (Abordare care sudează parcă zidul ridicat!!!)

Vrei să ştii cum SĂ NU  ŢIPI la copilul tău, chiar în cele mai agitate perioade? Din fericire, este posibil. Indiferent cât de mult țipi, indiferent de comportamentul copilului tău. Vi se pare o treabă grea? Chiar este. Dar rezultatele sunt neprețuite. Tu și copilul tău veți fi mai apropiați, ceea ce înseamnă că va dori din proprie inițiativă să își schimbe comportamentul. Și, în plus, văzând cum faci tu față pornirilor de moment, va dezvolta aceeași capacitate de (auto)control.

Cheia pentru a obține acest autocontrol este să îți găsești „ajutoarele” potrivite. Iată planul nostru, în zece pași simpli.

1. Fă un jurământ public de NON-AGRESIVITATE VERBALĂ. Construiește un panou cu stickere de recompensă și lipește-l pe frigider. Copilul tău va decide dacă meriți să primești recompensa, în fiecare zi. Evident, țipatul nu se încadrează la comportament potrivit. Poți să îți educi copilul, chiar și să îl cerți, daca e cazul, dar folosind un ton respectuos.

Ești total împotriva panourilor de recompense?  Și eu, în ceea ce privește aplicarea acestei metode pentru copii, tocmai pentru că învață exclusiv pentru recompense. Dar nu am aceleași temeri în privința părinților 🙂 Ești la începutul unei misiuni grele. Vei avea nevoie de un partener de încredere și cine ar putea juca acest rol mai bine decât copilul tău?

2. Asigură-te că exprimi sentimente/trăiri reale/veridice. Nu poți să exprimi decât ceea ce simți, nici mai mult, nici mai puțin. Dacă experiența e trucată, cum poți învăța să îți reglezi emoțiile?  Găsește modalități durabile de a-ți păstra aerul pozitiv, astfel încât copilul tău să se bucure de ceea ce ai mai bun de oferit. Astfel, vei fi gata oricând să faci față situației când copilul te va aduce la limite 🙂 (În plus, ai tot dreptul să privești situația într-un mod pozitiv! Parenting-ul  este un maraton, nu DOAR un sprint.)

3. Stabilește limitele, împreună cu copilul tău, înainte ca lucrurile să scape de sub control (cât încă poți fi empatic și poți privi lucrurile cu umor).  Înainte de a te enerva amintește-ți că un țipăt care nu iese te va face să îți muști limba și senzația va fi asemănătoare unui piercing. Da, ești doar un simplu om, e normal să te enervezi când lucrurile ajung la limită, dar este responsabilitatea ta să stai departe de acea limită!

4. Ține minte faptul că, în toate circumstanțele, copiii rămân copii. Asta este ceea ce trebuie să facă, e scris în fișa postului :). Cum altfel ar putea să descopere unde sunt limitele, dacă nu testându-le? Cum altfel să îți dea de înțeles că au nevoie de ajutorul tău prin „jungla emoțiilor” dacă nu jucând cartea acțiunii pentru ceea ce nu pot exprima în cuvinte?  Este de datoria ta să trasezi limite, cu empatie și bunătate, dar în același timp, să rămâi conectat la modul în care copilul comunică, într-o astfel de manieră încât SĂ ÎȘI  DOREASCĂ să accepte limitele impuse de tine și să le internalizeze, pentru a-și regla comportamentul.

5. Oprește-te din țipat și pornește pe drumul (re)conectării cu copilul tău. Ridici tonul pentru că vrei să modifici comportamentul copilului tău, nu-i așa?  De fapt, pe termen lung, această tehnică nu dă cele mai bune roade. Încearcă, mai degrabă, empatia. Poți impune limite, când și unde este necesar. Dar acordă-ți timpul necesar pentru a vedea lucrurile (și) din perspectiva copilului. Empatizează cu el și ajută-l să descopere moduri de a-și satisface nevoile într-o manieră pozitivă, care denotă:

  • Măiestrie: ” Țipi pentru că vroiai să faci asta singur? Poftim, haide să tragem un scaun pe care să te poți urca și astfel poți face tu asta!
  • Conectare: ” Aud vocea plângăcioasă … Este acea perioadă din zi în care te ajunge oboseala, nu-i așa? Haide, o să te așez în sistemul (ergonomic) de purtare și așa vei putea vedea, din spatele meu, cum pregătesc cina, rămânând, în același timp, foarte aproape de mine.”

Dacă alegi să te adresezi nevoii sau emoției din spatele comportamentului copilului tău, poți schimba acel comportament nedorit. Fără să ridici vocea.

6. Învață (auto)reglarea emoțională.  Copiii învață să își controleze emoțiile prin modul în care noi facem față, cu calm și empatie, modificărilor stării lor de spirit. Când îi spuneți „Ești atât de nervos/supărat! Spune-mi în cuvinte! Nu lovi …”  preșcolarului din fața voastră, acesta învață că este în regulă să fie nervos/supărat, că există un cuvânt care descrie ceea ce el simte și că tu, părintele lui, înțelegi adevărata lui trăire. Acest lucru îșl poate ajuta să își controleze impulsul de a lovi. Dacă, din contră, i se spune că este un copil rău, este posibil să își ascundă furia, dar va fi doar temporar, astfel furia se va acumula și va țâșni, necontrolată, într-o altă ocazie.

7. Alege să te joci.  Copiii  oglindesc starea de spirit pe care o simt în noi. Când simt un ton de superioritate în vocea noastră, se tem de noi și intră, aproape automat în starea „luptă sau fugi”  ceea ce înseamnă că vor ridica tonul, vor răspunde răstit/certăreț sau vor ceda, retrăgându-se. Pe de ală parte, dacă alegi să răspunzi micilor boacăne cu umor și spirit ludic, copiii tind să se relaxeze și să coopereze. Așa că, în loc de  „Ți-am spus să mergi să faci baie acum!”  încearcă ” Sunt robotul băii… Am venit să te transport în culcușul meu”  folosind o voce metalică și mișcându-ți  membrele sacadat, poate astfel îl vei auzi pe puiul tău chicotind, râzând și fugind din calea ta, spre baie.

8. Observă ce „combustibil” te aprinde.  Când țipi, este pentru că ai fost provocată. Cea mai bună modalitate de a evita clipele respective, este să vorbești despre propria copilărie cu o persoană de încredere. Cum reacționau părinții tăi când erai furios sau supărat? Se ridica tonul la tine? Cum te simțeai în acele clipe? Lasă trăirile de atunci să revină, permiteți să le depășești și lasă-le să rămână în trecut. Astfel, vei dezactiva detonatorul.

9. Când realizezi că țipi sau ești pe punctul de a-ți pierde cumpătul, OPREȘTE-TE. Chiar dacă ești la mijlocul propoziției. Când realizezi că țipi, închide gura. Pleacă. Respiră. Nu înseamnă că ești laș/dai bir cu fugiții. Înseamnă că ești responsabil de modelarea propriei furii.

10. Învață-ți copiii DOAR despre/cu iubire.  Dacă ești nervos, nu e momentul potrivit să îi dai copilului o lecție. Nu vei fi cel mai bun profesor în acele clipe. În loc de asta, oprește-te. Respiră adânc.  Spune o mantra ca   „Copiii au cea mai mare nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puțin.”  Așteaptă până ești calm. Atunci, vei fi mult mai eficient în demersul tău de a modela un comportament.

Ce-ar fi să înveţi cum să nu ţipi la copilul tău? Încearcă timp de o săptămână. Sunt sigură că vei observa o schimbare pozitivă în familia ta, în asemenea măsură încât vei merge mai departe cu respectarea lui, mult după ce experimentul se va fi terminat. După un an, vei uita cu câtă vreme a trecut de când nu ai mai țipat. Miraculos? Da. Dar este perfect realizabil. Ceea ce nu înseamnă că este mai puțin miraculos.

Alege dragostea!

Acest articol reprezintă o traducere după articolul original (în limba engleză aici) scris de Dr. Laura Markham, fondator al  AhaParenting.com și autor a cărților : Peaceful Parent, Happy Kids: How To Stop Yelling and Start Connecting și Peaceful Parent, Happy Siblings: How to Stop the Fighting and Raise Friends for Life.

 

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!