De ce se rătăcesc Oamenii?

A fost un sfârşit de săptămână ciudat. Pe de-o parte, bucuria vieţii unui om mic. Zâmbet, curaj, răbdare, vis şi paşi mici, care se leagă într-un parcurs frumos. Să fie viaţa mereu ca acum, să aibă mereu în jur oameni frumoşi, buni care să manifeste iubirea, în toate formele ei.

Şi ieri…o veste tristă. Care pe mine m-a răscolit, m-a atins mai tare decât aş fi crezut vreodată. Şi totuşi… oamenii se mai rătăcesc. Unii de alţii… Se pierd. Uneori, voit, alteori, poate doar din neştiinţă, din neputinţa de a face un pas, un gest.

Eram încă adolescentă când am simţit gustul metalic al rătăcirii unor alţi oameni. Atunci, erau cei care mi-au fost părinţi spirituali. Ce ciudat să vorbesc despre ei la timpul trecut! Ei există încă, slavă Domnului! Dar cumva, în capete diferite de lume. Cu gânduri, poveşti şi vise pe care nu le mai împart. Viaţa a curs firesc pentru fiecare dintre ei, poate au îmbătrânit puţin mai repede. Poate mai poartă încă rana cu numele celuilalt. Sau poate nu. Nu am întrebat niciodată. Şi ce ar fi de întrebat… De ce se rătăcesc Oamenii? Cum apucă pe drumuri diferite?

Acum, rătăcirea a lovit altundeva. A lovit de mult. Acum doar ajunge zvonul ei la mine. Încerc  să înţeleg, încerc să ghicesc unde au fost ascunse cioburile de inimă. Mi-e greu să percep că e adevărat.

Cine e cel curajos şi puternic? Acela din doi care pleacă primul? Care deschide ochiii mai repede şi înţelege că lucrurile s-au schimbat şi e cazul să aleagă? Cel care mai speră, mai crede, mai luptă, mai încearcă, mai vrea? Oare ce doare mai tare, să fii lăsat pe afară. cu bagajele la uşă şi câteva cuvinte aruncate în suflet? Să pleci gândindu-te o vreme că poate ai greşit, că te-ai grăbit?

De ce se rătăcesc Oamenii? Unii de alţii şi împreună de Iubirea mare, frumoasă şi rotundă care i-a unit cândva?

Oare unde este punctul din care nu mai este întoarcere? Care e semnalul unde ar trebui să pornească alarma şi beculeţele roşii să se aprindă frenetic, a pericol?

Aceasta va fi o postare tristă. Aceste gânduri vin din suflet… Un om drag a trecut prin multe clipe de gânduri şi poate, lacrimi amare. Un om aflat departe, dar pe care îl port în suflet.

Ştiu că nu îţi pot lua durerea, draga mea.Ştiu că sunt, probabil, multe detalii pe care nici nu le bănuiesc… Aş vrea doar să simţi că mă gândesc la tine. Aşa cum nu am vorbit despre rătăcirea părinţilor mei spirituali atunci, de mult, acum simt nevoia să primesc răspunsuri.

Pentru că rătăcirea ne loveşte pe toţi, câteodată. În doze diferite şi cu intensităţi mai mari sau mai mici. Cu toţii avem parte de clipe în care pare că nu mai este nici o scăpare, nici un colţ de cer senin pentru noi.

Şi totuşi… de ce se rătăcesc oamenii? Şi, mai ales, care sunt acele gesturi, cuvinte sau fapte care te ajută să mergi mai departe după o astfel de rătăcire?

De ce se rătăcesc Oamenii?

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.

Imi doresc sa stiu…

…de ce ma sperii si fug ori de cate ori esti aproape de mine….Imi doresc sa stiu de ce simt nevoia sa devin rautacioasa si sa te alung dupa ce sunt pe punctul de  a-ti datotul.As vrea sa stiu de ce ma ratacesc uneori si nu-mi mai gasesc adevarul, si lumea, si iubirea.Si ma tem.

Am sa caut mereu raspunsuri.Am sa sarut mereu cu ochii inchisi. Am sa zambesc mereu total.Am sa iubesc intotdeauna copiii si frunzele.Dar voi afla vreodata oare care mi-e adevarata menire?Care e drumul meu?

Ma disec in ganduri seci, ma impart in fasii de rationalism si poate gresesc.Exista oare vreo constanta in viata mea?In afara de oamenii dragi fara de care nu as putea fi, in afara de scris si de IUBIRE….

Ma intreb.Inca ma intreb.Si stiu ca voi afla, intr-o zi, curand.Ma rog sa regasesc drumul spre mine, spre NOI…

Cred in clipele „inventate”

A trecut atata vreme de atunci…de la inceputuri.Era un nou drum pentru mine, o noua varsta pentru tine.Eram straini si ne-au legat cuvinte.La inceput.Jumatati de adevaruri.Imi spuneai multe, imi era frica sa te cred.Pareai asa de aproape de ceea ce credeam eu, de tot ceea ce visam in noptile cand ma rugam fierbinte sa iubesc.

Iti aduci aminte?Asteptam cu infrigurare sa vad cat de mult din seriozitatea ta va purta semnul de la tine. Aveam un loc al nostru, aveam poeziile, cuvintele, sunetele, amintirile.Au trecut atatia ani de atunci si inca esti aici. Inca astept, cu sufletul la gura, semne de la tine. Inca te descopar, uneori aproape si drag, alteori strain si trist.

Si-atunci ca si-acum, inventam clipe pentru noi.Rupem secunde din viata si ni le daruim unul altuia, ne alintam crezand ca asta este totul. Ne spunem multe, asa de multe ca nu le pot tine minte mereu. Avem un limbaj presarat cu puncte de suspensie, cu adjective si cu pronume.Mereu discutia se intoarce, implacabil la NOI. Este tot ce exista, tot ce ne intereseaza.Poate ca e tot ce conteaza.

Mai mult te ghicesc decat te stiu.Mai mult ma visezi decat ma vezi. Si-n tumultul vietilor nebune, inca suntem „pe aceeasi lungime de unda”.Ma crezi cand spun ca imi lipsesti?As vrea sa nu ma uiti….as vrea sa nu poti sterge din sufletul tau numele meu, glasul meu, atingerea calda, tremuranda a soaptelor mele.Am incercat de multe ori sa te sterg cu buretele, sa te anulez ca pe-o intamplare.Insa tu stii.Tu ai stiut mereu ca nu a fost o intamplare. Si deci, n-am reusit niciodata sa ma rup din poveste.Nu am putut sa stau departe.In timp, in secunde, hotararea mea s-a muiat si-am revenit.

Nu m-ai certat niciodata pentru ratacirile mele.Nu ai inchis niciodata usa in urma mea.Intotdeauna ai stiut ca ma voi intoarce acasa.Ca acasa ma astepti si, eu, mai devreme sau mai tarziu, am sa ma intorc.

Cred ca nu a fost o intamplare.Cred ca ne e dat sa fim asa, dincolo de spatiu si timp, impreuna in ganduri. Sa ascultam aceeasi muzica, sa simtim aceleasi anotimpuri. Sutem norocosi ca ne-am gasit.Suntem norocosi ca am ajuns pana aici si am stiut sa nu pierdem minunea. Zambesc.Asa imi spui tu, „minune”. Ce alt compliment as putea sa-mi mai doresc?Cu toate astea, te chinui uneori cu intrebari sublim de caracteristice .Si iti las urme pe piele. Si plang apoi, si tu ma ierti. Intotdeauna ma ierti.

Cred in vietile paralele pe care le inchipuim una singura. Cred ca diminetile „noastre” sunt averi pentru care avem titlu de proprietate in infinit. Cred ca iti bei mai linistit, mai cuminte si mai senin, cafeaua de dimineata cand ochiii mei te sorb dintre cuvinte moi si calde. Cred ca ai zambi dulce, cand m-ai descoperi luptandu-ma cu tehnica si bombanind ciufulita „mama ei…!”. Cred ca ar fi o viata ca-n povesti….nu ne-ar trebui mancare sau apa, am uita sa platim facturile , iar sefii ar auzi destul de des placa cu „azi nu ma simt in stare sa lucrez.cred ca e contagios”.

Chiar si-acum, cand scriu, chicotesc asemeni unui copil in fata jucariei preferate. Dupa atata vreme de cand te stiu, dupa atatia ani de cand ma cauti, inca avem puterea sa „inventam” clipe. Mi-e drag de tine cand visezi frumos, cand ma saruti inainte de a-mi spune „Buna dimineata!”, cand ma imbratisezi cu toata fiinta ta inainte de a pleca la culcare. Ti-s draga si eu cand scriu „copilarii” care te fac sa zambesti, ti-s draga de cate ori imi intind gatul alb dupa un sarut…ti-s draga cand iti ofer tampla stanga sa-ti infigi iubirea dulce-amaruie. Ti-s draga daca impart cu tine dulciurile copilariei mele, copilariei tale….Ti-s draga insa si cand, ca o felina feroce, te inchid intr-o imbratisare si te tin prizonier al iubirii mele, pana se face dimineata.

Mi-e draga lumea pe care o inventez ca sa-ti fac pe plac si sa te aduc mai aproape. Mi-e drag sa te stiu zambind cand tehnica iti aduce, in fiecare dimineata, o „bucatica” de mine. Mi-e drag sa te cred, sa te cert, sa te chem, sa te aud….

Cred in clipele inventate pe care le impartim frateste, ascunsi, intre 4 ochi si 2 guri. Cred in punctele de suspensie pe care le umplem de sensuri.Cred in adjectivele umflate care sterg duritatea verbelor. Cred ca te-as putea iubi o viata. Cred ca m-ai adora o vesnicie, pana la sfarsitul vietii. Sau al iubirii. Sau al muzicii.

Cred ca da, ai dreptate. Restul e muzica.Si tu ….stii…..

Cred ca NOI va ramane mereu singura arma non-letala pe care o putem folosi. Cred in clipele inventate, fie ca se vor implini sau nu. Pentru ca, vezi tu, visand si traind cu tine o eternitate voi fi mai bogata in fiecare zi. Iar tu, dragul meu, sa nu inchizi usa in urma mea…Din orice ratacire, ma intorc acasa. Pentru ca ACASA, pentru mine, esti TU.