Rawdia – mix de iubire şi (alte) ingrediente sănătoase

Săptămâna trecută am evadat (singură!) o zi jumate la Bucureşti. Printre altele, am poposit pentru o vreme, la Rawdia. Pentru că este un loc mai mult decât interesant, vă las mai jos câteva impresii şi poze 🙂

Atmosferă intimă şi o muzică faină, în surdină. Oameni zâmbitori şi energie vie. O vitrină frumoasă şi un spaţiu plin cu detalii atent alese.

rawdia 1

Pentru mine, cuvintele şi atmosfera, fac totul. Sau aproape totul. 🙂 Aş fi gustat din toate bunătăţile şi am luat câte ceva şi pentru cei mici, de acasă.

Alegeri inspirate. De la micul dejun sănătos şi variat, până la gustări săţioase şi masa de prânz mereu proaspătă, Rawdia vine în întâmpinarea clienţilor fideli sau doar curioşi cu fel de fel de oferte. Abonamentele generoase te lasă să îţi alegi exact ce anume îţi place şi gustul delicat, bine punctat de ingredientele de calitate te lasă dorind mai mult.

Am îmbrăţişat cu privirea vitrina deschisă. Am simţit „pulsul” zâmbitorilor bucureşteni care au intrat, au cumpărat şi au plecat. M-am încărcat şi eu, la rândul meu, de tihna locului şi m-am înfruptat din energia oamenilor.

rawdia 2 img_20161111_112920 img_20161111_114457 img_20161111_114514

O echipa mică, aşa cum am văzut eu, dar veselă. O bucătărie profi, unde poţi trage cu ochiul cum anume se face „magia” Rawdia.

Ştiu despre ei că fac livrări la domiciliu, dar am descoperit, cu încântare că au chiar 3 pui (franşize) deja – Braşov, Corbeanca, Sibiu.

 

Ca o concluzie

Se pare că vă puteţi bucura de meniul lor special de DETOXIFIERE şi puteţi să vă delectaţi cu produsele celor de la Rawdia chiar şi la petrecerile de la muncă sau private, în regim de catering. Deocamdată, doar în locaţiile specificate. De mine sunt departe, dar… mă gândesc serios să îmi caut un rost mai aproape şi apoi să mă răsfăţ mai des cu bunătăţi de la ei.

PS – Am gustat un  tort minunat, astă vară, la nunta din pădure a prinţesei Adelina, iar acum am descoperit batoanele cu cocos şi ciocolată, tortul de ciocolată cu vişine, diferitele tipuri de „pâine” fără gluten şi o super supă de roşii.

Cam asta a fost experienţa mea la Rawdia. Am simţit din plin respectul lor pentru om şi natură, mi-a plăcut aerul degajat al celor care lucrează acolo şi voi reveni cu drag, de fiecare dată când voi fi prin preajmă.

Draga mea mireasă

Draga mea miresă,

Mă gândesc azi, cu emoţii, la tine. Şi la mine acum 6 ani. Zâambesc amintindu-mi cât de frumos îmi suna în urechi un „domnişoara mireasă ” şi îmi râd ochiii încercând să înţeleg tot ce simţi tu acum.

Pentru că blogul meu a început, acum mulţi ani, din dor şi drag de tine…îţi aminteşti, surior drag? Azi, când tu, draga mea, te pregăteşti să te îmbraci mireasă, simt nevoia să îţi scriu.

Îmi şi îţi doresc o viaţă plină. O viaţă colorată de oameni speciali, apăruţi în viaţa ta la momentul potrivit. Îţi doresc iubire şi aventură şi lacrimi de recunoştinţă. Îţi doresc încercări întăritoare şi îţi doresc zâmbet. Îmi doresc să îţi pot fi alături, poate de la distanţă sau poate mai aproape. Îmi doresc să te aud/văd plângând de fericire, să te strâng în braţe şi să ne bucurăm, o dată în plus, că ne suntem sprijin.

Iartă-mă pentru zilele în care ţi-am greşit. Zile în care poate, m-am rochie mireasagrăbit sau nu te-am înţeles, aşa cum aveai nevoie. Te iert şi eu, la rândul meu, pentru lacrimile vărsate, pentru vorbe şi fapte.

Viaţa mea este legată şi de experienţa mea de acum. Sunt mamă şi te privesc pe tine, draga mea mireasă, puţin ca pe propriul meu copil. Te văd încă gingaşă şi firavă, deşi te ştiu puternică şi luptătoare.

Mă emoţionez gândindu-mă la viitor, te văd peste ani şi aş vrea să rămâi la fel de nebunatică. Să dărâmi munţii de fiecare dată când crezi în ceva. Să faci lucrurile altfel pentru că aşa simţi. Să fii mereu liberă şi curajoasă. Ştii, aşa te văd eu pe tine….Domnişoară mireasă Curaj 🙂

Te îmbrăţişez lung, abia aştept să te văd şi să lăcrimez, poate, când vei fi puţin mai mare 🙂 Nu e prilej de tristeţe, vreau doar să ştii că te iubesc mult, că sunt aici, oricând ai nevoie de sor’ta şi că sper să câştig un frate cu ocazia asta, nu să pierd o soră.

Hai că am dres-o din condei şi de data asta, zuza mea frumoasă, domnişoara mireasă Curaj!

PS – Nu mă baţi tare tare că am scris, aşa-i? 🙂 Casă de piatră, dragii mei! Ne vedem curând!

Părinţi liniştiţi, copii fericiţi (conspect I)

Aceste idei provin din cartea Părinţi liniştiţi, copii fericiţi   scrisă de Dr. Laura MarkhamPentru că este una dintre cele mai bune cărţi de parenting (din cele citite de mine) şi pentru că mi se pare important mesajul transmis, voi realiza o serie de conspecte/mici rezumate, pe care le voi publica aici, pe blog.

Trei idei colosale

Cele 3 idei colosale pe care le găsim enunţate de multe ori în carte (de fapt, baza stilului de parenting pe care îl susţine dr. Laura Markham) sunt:

  1. Reglarea emoţiilor
  2. Conectarea
  3. Îndrumare, nu control. Ce presupune acest lucru?

+ îndrumare emoţională

+ îndrumare iubitoare

+ încurajarea măiestriei

Această carte este concepută pentru a vă ajuta să aveţi o relaţie parentală excepţională, crescând, în acelaşi timp, persoane fericite, autodisciplinate şi sănătoase din punct de vedere emoţional.

De fiecare dată când decideţi să manifestaţi compasiune în modul în care vă trataţi pe voi, ca persoane, sau pe copiii voştri, faceţi un pas în plus către pacea interioară şi fericirea durabilă. Vestea bună este că viaţa ne oferă multe ocazii de a schimba direcţia.

Nu există părinţi perfecţi şi nu există copii perfecţi. Dar există multe familii care trăiesc în sânul unei mari iubiri. Ţine de noi să înţelegem şi să încurajăm această iubire să se exprime, prin noi.

Şi totuşi…

 

Furia şi anxietatea care ne aruncă în lupte de putere cu copilul nostru provin din propriile temeri şi îndoieli. Traumele timpurii, toate experienţele din propria copilărie sunt parte integrantă din personalitatea noastră şi, în plus, reprezintă acea parte care se activează când ne supărăm. Este extrem de  important să recunoaştem (şi să acceptăm!) faptul că momentele de furie sau cele în care suntem speriaţi au ÎNTOTDEAUNA, în spate, o experienţă  timpurie neplăcută. Modul în care alegi să interacţionezi sau nu cu copilul tău, îi va da acestuia posibilitatea de a avea o viaţă împlinită.

Una dintre cele mai mari provocări, când devii părinte, este să îţi stăpâneşti emoţiile – să le remarci, dar să nu le dai curs. E absolut în regulă să simţi furie sau tristeţe, de exemplu, dar să îţi permiţi să simţi fără a acţiona tocmai pentru că eşti, pentru copilul tău, primul exemplu de reglare emoţională.

Avem tendinţa înnăscută de a reacţiona la toate emoţiile negative (e vorba despre toate becurile de avertizare care se aprind pe parcursul unei zile) în 3 moduri: luptăm, fugim sau îngheţăm (fight, flight or freeze).

Nu realizăm întotdeauna, dar, o mare parte din activitatea de creştere a copiilor se petrece în afara atenţiei noastre conştiente. Rănile tale nevindecate te pot împiedica să creşti proprii copii, aşa cum îţi doreşti cu adevărat. Din fericire, propria transformare din adult în părinte ne creează, aproape imediat, o adevărată hartă a acestor răni, oferindu-ţi şansa de a te analiza, cu adevărat, dincolo de suprafaţă şi de a te vindeca. Sună bine, nu?

Cum SĂ fac (şi) eu

 

Nimeni nu îţi poate promite că va fi cel mai uşor lucru pe care va trebui să îl faci, dar este posibil. Cum?

  1. Fiţi părinţi conştienţi (asta înseamnă să conştientizezi rolul pe care îl ai şi să te manifeşti ca atare)
  2. Ieşi din cercul vicios. Apasă butonul de PAUZĂ (cu toţii îl avem, doar trebuie să ne antrenăm pentru a-l folosi eficient). Nu e uşor, mereu vor exista diferite alerte care îi vor panica pe părinţi, dar este un exerciţiu util care capătă greutate, în timp.
  3. Înţelege ce sunt şi cum funcţionează emoţiile. Este important pentru părinţi şi pentru copii. Dacă le înţelegi, le poţi gestiona. Dacă le cunoşti, le poţi deoasebi şi recunoaşte. Dacă le recunoşti, emoţiile nu te mai sperie şi poţi gestiona comportamentul din spatele emoţiei.
  4. Apasă butonul de reiniţializare a propriei poveşti. Este foarte simplu. Poţi lua totul de la început, poţi să îţi păstrezi calmul, poţi să respiri uşurat şi să aplici ceea ce ai învăţat. 🙂
  5. Relaxează-te (Da, vorbesc exact cu voi! Părinţi de unul sau mai mulţi copii. Voi trebuie să învăţaţi să vă relaxaţi. De multe ori, ne încrânecenăm pe teme de nimic, ne cramponăm de lucruri mărunte şi pierdem din vedere esenţialul).
  6. Caută sprijin în rezolvarea vechilor probleme.

În loc de concluzie

 

Închei această primă parte, cu speranţa că noi suntem o nouă generaţie de părinţi. Că efortul noastru se va vedea în timp şi, în consecinţă, este dreptul şi obligaţia noastră să fim cea mai bună versiune a noastră. Pentru copiii pe care îi aducem pe lume şi pe care îi primim în grijă, este vital să primească de la părinţi atât libertatea de a face alegeri, cât şi noţiunile de bază pentru a distinge negru de alb. Nu putem alege în locul lor decât o perioadă mică de timp. Cred cu toată fiinţa că rolul nostru, ca părinţi ai zilei de azi, este să îi învăţăm CUM să aleagă şi nu CE ANUME.

În fiecare zi, cunosc părinţi care se luptă pentru copiii lor. Fiecare face atât cât poate, pe cât se pricepe, folosind informaţia de care dispune. Eu, la rândul meu, caut să învăţ de la fiecare câte ceva. Iubesc oamenii tocmai pentru că sunt atât de diferiţi. Pentru mine, creşterea, cât mai ales educarea unui pui de om este un efort de echipă. Un sat întreg poate contribui, dacă vrea, la sădirea unor seminţe roditoare în puiul de om. Cum facem asta, este frumuseţea trudei, este povestea în care alegem sau nu să avem un rol decisiv. 🙂

 

Empatia – ce este și ce NU este (note de lectură)

Această postare despre empatie este una dintre cele mai muncite postări. Am pornit la drum încercând să fac un conspect al primei cărţi a minunatei dr. Laura Markham. Odată cu pătrunderea în tainele acestei interesante lumi, empatia şi toate conceptele care o întregesc, mi-au devenit prieteni de cursă lungă.

Glumind puţin, cred că domnul soţ ar fi în stare să vă lase vorbind singuri, dacă îi strecuraţi, în orice conversaţie, empatia. 🙂

Cu toate acestea, pentru cei care habar nu au despre ce vorbesc eu aici, voi încerca să subliniez câteva noţiuni teoretice esenţiale.

Ce este empatia?

  • Ascultare şi acceptare fără presiunea de a rezolva/repara ceva
  • Oglindire, admitere şi reflectare a comportamentului/trărilor şi manifestărilor celor pe care îi avem în faţă
  • Respectarea unor limite sănătoase.

Ce NU ESTE EMPATIA?

Empatia NU ESTE  permisivitate.

Empatia NU ESTE rezolvarea problemei.

Empatia NU ESTE acord asupra unui comportament/mod de acţiune.

Empatia NU ESTE o suită de întrebări pentru a clarifica CE anume provoacă un comportament.

Empatia NU ESTE analiza unui comportament sau a unei relaţii.

Empatia NU ESTE dramatizarea situaţiei.

Empatia NU ESTE, în nici o situaţie, contestarea emoţiei resimţite sau arătate.

Empatie NU ESTE o încercare de înveselire.

 

Poate tocmai acest concept de empatie este (sau poate deveni) un punct de plecare în încercarea de a privi puţin altfel creşterea şi, mai ales, educarea copiilor noştri.

Scriam zilele trecute despre ideile şi curentele de gândire care i-au marcat pe părinţii noştri în vremea când noi, adulţii de azi, ne formam. Sunt convinsă că au făcut cum s-au priceput mai bine pentru a ne scoate oameni frumoşi, buni, corecţi şi că parte din ceea ce am devenit li se datorează. Le sunt recunoscătoare părinţilor mei pentru că ne-au purtat de grijă şi au aşezat în sufletul şi mintea noastră, combustibil util şi dătător de viaţă.

Pe măsură ce creştem, ne putem folosi tot mai abil cuvintele şi poveştile pentru a ne regla sentimentele. Dar până ajungem acolo, e lung drumul. Şi tot greul luptei cu astfel de sentimente este dus de oamenii dragi care ne au în grijă. Fie că vorbim despre părinţi, bunici sau doamnele educatoare/învăţătoare, cred că este important, pentru copiii de acum (croiţi puţin altfel decât noi, la vârsta lor) să fim la curent cu noi modalităţi de a lucra şi creşte.

Dacă  nu era evident încă din scrierile mele pe teme de parenting (dacă sunteţi curioşi, vă invit să daţi o căutare după acest termen pe blog), eu cred foarte tare în ideea de a construi împreună. Am descoperit această aplecare şi la dr. Laura Markham, şi la frumoasa şi blânda Otilia Mantelers (pe care am cunoscut-o la conferinţa susţinută la Piatra Neamţ), dar şi la mai puţin cunoscutele (dar de asemenea apreciatele), Ioana (Prinţesa Urbană) sau la Urania Cremene (ultima dintre conferinţele de parenting la care am participat).

Cred de asemenea, în vorbele lui Harold Hulbert:

Copiii au nevoie de iubirea noastră mai ales atunci când par să o merite cel mai puţin.

Parafrazând-o pe dr.Laura Markham, cele mai profunde nevoi ale copiilor pot fi descoperite într-una dintre următoarele categorii:

  1. Să ştie că părinţii îi adoră, le place să aibă grijă de ei şi se îngrijesc de fericirea lor (nevoia de preţuire, siguranţă, stimă de sine)
  2. Să se simtă cu adevărat văzuţi, cunoscuţi, acceptaţi şi apreciaţi, cu tot cu aspectele lor „ruşinoase” ca furia, gelozia, meschinăria şi lăcomia (nevoia de iubire necondiţionată)
  3. Să rămână conectaţi cu fiecare părinte, prin clipe petrecute frecvent împreună, într-un mod relaxat, jucăuş, nestructurat şi pentru a se afirma pe sine. (nevoia de intimitate şi apartenenţă)
  4. Să îşi proceseze emoţiile dificile din viaţa de zi cu zi (nevoia de plenitate emoţională şi acceptare de sine)
  5. Să deprindă noi abilităţi (nevoia de autonomie, independenţă şi încredere în sine)
  6. Să acţioneze din proprie iniţiativă pentru a avea un impact asupra lumii (nevoia de autodeterminare şi putere)
  7. Să îşi aducă contribuţia (nevoia de valoare, sens).

Mergând mai departe cu raţionamentul acesta, orice comportament inadecvat al copilului este un semnal de alarmă, un SOS că există nevoi nesatisfăcute sau sentimente/situaţii dificile pe care copilul încearcă să le proceseze. Spre exemplu, câteva clipe de atenţie completă a părintelui faţă de copil şi lumea sa, ar putea împlini nevoia de dulce mult mai bine decât o bomboană. De ce? Pentru că puiul de om nu ştie încă să descifreze foarte exact CARE NEVOIE nu este împlinită şi CERE atât cât poate percepe el cu mintea/sufletul lui de 1-2-3-4-X ani. Există cazuri de oameni mari care procedează la fel şi abia târziu în viaţă reuşesc să descopere ce anume stă în spetele poftei/adicţiei respective.

Când oferim unui copil anxios ocazia de a-şi procesa vechile temeri, îl ajutăm să facă pasul către curaj şi libertate, din toate punctele de vedere ale vieţii lui. Interesant cum o adicţie cu care vă luptaţi, poate, de ani de zile, vă apare acum într-o cu totul altă lumină, nu? 🙂

Dacă v-a plăcut această postare, vă invit să vă abonaţi la postările blogului (pe e-mail sau prin urmărire a paginii de Facebook – Blogul Irinei.

De asemenea, dacă vă interesează subiectul/conspectul meu din cărţile dr. Laura Markham, aştept să îmi lăsaţi un mesaj conţinând adresa de e-mail şi veţi primi, bonus, o lucrare de parenting în format .pdf şi/sau o colecţie de poveşti vindecătoare pentru voi şi copilul vostru.

Ştiu că trăim într-o epocă a vitezei, că sunt multe informaţii, care mai de care mai colorate şi o parte dintre ele nu ne sunt necesare, ne agasează şi ne consumă timpul (şi aşa puţin, deci foarte preţios!). Promit să nu vă bombardez căsuţa de e-mail cu reclame sau spam, veţi fi doar la curent cu ceea ce scriu, cu gândurile şi proiectele mele. Vorbele şi semnalele de la voi îmi fac întotdeauna plăcere şi îmi propun să creem o comunitate frumoasă, activă, în jurul ideilor în care credem! 🙂

 

Sursă foto: http://www.batanga.com/curiosidades/7378/que-es-la-empatia

Cum alegi încălţările potrivite pentru copii?

Iată/Sper că vine (în sfârşit!) vremea frumoasă şi ne bucurăm cu toţii. Nu ştiu cum o fi la voi, dar la mine acasă e vremea de scos,curăţat,sortat, evaluat şi eventual cumpărat adidaşi pentru copii. De ce? Pentru că vremea caldă înseamnă multe activităţi afară. Iar alergatul (da, la 2 şi la 4 ani, alergatul este o activitate în sine) pe afară, fotbalul, plimbările cu rolele/tricicleta şi/sau excursiile pe deal/munte sunt parte integrantă a vieţii.

Trecând peste faptul cî, după o zi lungă de muncă, plină de legături  telefonice, de încărcat/descărcat adrese în cele X conturi din programul Y, după mape de întâlniri, după cafeaua de dimineaţă şi cea de la 13.15 (nu ale mele, că eu nu beau cafea decât rar, aşa cum mă lăudam acum o vreme), mami bloggeriţa este numai bună de alergat după păţări (=păsări), de bătut migea (=mingea) sau participat la întreceri (unu, do, ci, tat!=unu, doi, şi start!). Să purcedem deci la joacă în aer liber, că doar e sănătate curată, nu?

Dar, înainte, cum facem cu adidaşii pentru copii? Sunt tare curioasă voi, cititorii mei, cum alegeţi, de unde, în funcţie de ce criterii şi eventual, sfaturi privind acest subiect pentru cei care nu se confruntă ÎNCĂ, la momentul azi, cu aceste probleme.

Cum spuneam, cei doi pitici din dotare aleargă. Fiecare după putinţă, dorinţă şi pricepere. Cel mare are deja preferinţe – „eu vreau încălţările cu Spider, cravata roşie şi fără căciula! – în vreme ce puiul de om numărul 2 este mult mai vocal şi mai puţin explicit – „Nu bun ata!!!” . Bun, deci, prin urmare este musai să am la dispoziţie măcar câte 2 perechi de încălţări pentru fiecare pereche de picioare. Asta este ideea de la care am pornit la capitolul adidaşi copii. În plus, fiecare dintre cei 2 ştrumfi alergători are o pereche de „încălţări de bălţi”= cizme de ploaie care trebuie musai să fie uşoare, colorate şi impermeabile.

Dacă ne aruncăm privirile în magazinele care comercializează încălţări pentru copii, descoperim o gamă variată de modele, forme, materiale şi texturi. Subliniez faptul că oferta pentru fete mi se pare mult mai generoasă, iar eu, ca mamă de băieţi, îmi cam bag unghia în gât, dar trecem peste acest detaliu.

Ce alegem? Luăm încălţări de o bună calitate (pe care, de fapt, o cam bănuim/ghicim/sperăm, că nu prea ştim sigur ce noroc vom avea), la un preţ care ne cam descurajează să avem schimburi la încălţări. Sau… luăm încălţari mai ieftine, sperând că vor rezista măcar un sezon, dar luând în calcul şi varianta de a le înlocui dacă nu rezistă.

Personal, am optat, pe rând, în funcţie de disponibilităţile financiare de la momentul respectiv şi de răbdarea copilului implicat, pentru fiecare dintre cele două opţiuni. Astfel, am avut încălţări rezistente, frumoase şi mult plimbate pe care le-am cumpărat fără eforturi financiare colosale. Am avut, de asemenea, adidaşi de copii mai scumpi, mai de fiţe/firmă, care nu numai că nu şi-au scos banii, dar m-au dezamăgit din n motive.

Copiii au mai primit încălţări în stare bună de la prieteni/cunoscuţi, pe care le-am folosit preponderent la joacă. Despre unele dintre ele am doar cuvinte de laudă. Unele sunt, într-adevăr, produse foarte bune, care arată foarte bine şi încă îşi fac treabă, după 2 copii. Despre acestea, nu ştiu cât au costat şi de unde au fost achiziţionate, deci nu pot exprima o părere clară despre calitatea, raportată la preţul de achiziţie şi rezistenţă în timp.

Probabil că undeva, în copilăria mea, mi-a fost indusă această idee conform căreia un lucru/obiect este BUN/PREFERABIL/VALOROS dacă şi numai dacă există un raport corect între preţul plătit la achiziţie şi durata de viaţă/folosinţă a bunului respectiv.

Copiii mei sunt încă mici, aşa că schimbăm încalţările odată cu schimbarea sezonului. Încerc, pe cât posibil, să am câte 2 perechi pentru fiecare sezon şi, recunosc, am mare noroc pentru faptul că, pentru cel mic, am putut refolosi o parte din încălţările celui mare. Exista un întreg traseu prin care hăinuţe, jucării şi încălţări sunt transmise între 2-3 generaţii de copii. Mi-e drag să dau mai departe lucruri pe care noi nu le mai folosim şi am primit, de multe ori, cu bucurie, de la alţii astfel de lucruri. Pe de altă parte, sunt recunoscătoare copiilor mei că nu am ajuns ÎNCĂ la timpul în care copiii să se încalţe exclusiv cu ce vor ei.

Da, este foarte adevărat că am început să îl consult pe cel mare în legătura cu ceea ce cumpăr pentru el. Vorbesc aici despre haine, încălţări, jucării, activităţi, etc. Încerc să îi explic, pe înţelesul lui, cât pot de clar şi simplu, care sunt CRITERIILE după care ar trebui să aleagă o variantă sau alta. Mai mult, pentru a nu isca lupte de putere la acest capitol, sondez iniţial piaţa singură, ochesc 2-3 variante care pe mine mă mulţumesc şi i le prezint pe acelea, oferindu-i posibilitatea de a decide el.

Veţi râde, poate, sau veţi ridica din sprânceană, aşa cum mi se întâmplă uneori, în magazin. Dar, pentru noi, funcţionează această metodă. Nu prea se întâmplă să ies din magazin cu copilul urlând din tot sufletul şi nici să ajungem acasă cu o pereche de încălţări care rămân nepurtate. DAR asta înseamnă, de multe ori, negociere de câte 10-20-30 de minute în magazin, răbdare şi explicaţii şi empatie şi un zâmbet mare. Înseamnă, de asemenea, că îmi fac timp să văd ce anume doreşte copilul meu, DE CE e musai să fie X şi nu Y şi, în plus, timp/energie să caut şi să găsesc varianta care este cel mai aproape de suma dorinţelor lui şi nevoilor mele, raportate la persoana lui.

Luând în considerare faptul că picioruşele mici cresc atât de repede, câteodată mi se pare că mai mare e daraua decât ocaua şi că soluţia cea mai bună ar fi să cumpăr încălţări cu preţ modic, de o calitate acceptabilă, pentru că oricum le voi schimba foarte repede.
Am descoperit, cu timpul, că pe termen lung, există bunuri pentru care merită să plăteşti un preţ mai ridicat, în vreme ce pentru altele, diferenţa de preţ între produsul cotat DE TOP şi unul mediu nu are susţinere în realitate, respectiv diferenţa de calitate nu este una pe măsură. O vorbă destul de cunoscută spune „suntem prea săraci ca să cumpăram lucruri ieftine”. Aşa o fi?

Voi cum alegeţi încălţările pentru copii? Câte perechi de adidaşi au copiii voştri şi cât de des le cumpăraţi încălţări noi? Acceptaţi să trasmiteţi încălţări de la un copil la următorul, dacă sunt încă în stare bună sau achiziţionaţi altele noi, pentru fiecare copil în parte?

Tu știi cât de multă RISIPĂ faci?

Pentru că recent au existat ceva probleme cu apa de la robinete, în orașul meu, mi-am dat seama câtă risipă facem, majoritatea dintre noi, fie că știm sau nu.

La ce fel de risipă mă refer, veți întreba… Ei bine, să începem cu RISIPA de APĂ. În două zile fără apă curentă la robinet, dar cu provizii atent dozate, în bidoane dinainte pregătite, mi-am dat seama cât de mult pierdem din vedere importanța acestei resurse. Câtă apă consumăm spălând vasele sau clătind cada, de exemplu. Un exercițiu simplu pe care îl putem face fiecare, în încercarea de a conștientiza cât anume pierdem din neștiință/neputință/nebăgare de seamă? Privește cadranul apometrului de la baie înainte și după ce te-ai spălat pe dinți. Cât timp durează, în medie, această activitate și de câte ori pe zi? Oprești apa cât timp speli dinți sau o lași să curgă, din inerție? Acesta este doar un exemplu de risipă.

Pe de altă parte, câtă mâncare cumperi în fiecare săptămână și cât din ea arunci apoi pentru că se strică, nu se mai consumă, nu îți mai place sau din alte motive? Cât din pâinea cea de toate zilele devine firmituri sau se usucă/mucegăiește? Cât din fructele din casă sunt consumate și cât se strică? Alte cazuri de risipă!

Dacă ducem discuția la un alt nivel, putem vorbi și despre… risipa emoțională, dacă vreți. Lucruri pe care le simțim, dar nu le arătăm. Din n motive. Cuvinte și idei care ne vin în minte (poate nu întâmplător!) și pe care le pierdem pentru că suntem prea atenți la TV, la telefonul mobil sau la feed-ul de FB. Gesturi pe care le primim și/sau le facem care rămân fără finalitate. Pentru că suntem mereu grăbiți, pentru că avem de spălat, pentru că vine dimineața, pentru că sună soacra, pentru că…

Cât din ceea ce ai de oferit lumii constați, într-o zi în care se aliniază altfel planetele, că ai risipit pe oamenii sau relațiile nepotrivite? Cât timp risipim, de-a lungul vieții, făcând ceva care nu ne pasionează sau care ne consumă prea mult/repede resursele de energie/răbdare/creativitate?

Tot risipă și aici…

Ar trebui să fim mai atenți puțin. Să trăim mai conștient. Să ne implicăm mai mult. Să avem curajul de a ALEGE să eliminăm risipa. Sau măcar să micșorăm ponderea ei în viața noastră. Pentru că nimic, pe lume sau în inimă, nu este veșnic. Și toate resursele noastre sunt limitate.

Tu știi câtă risipă faci? Te provoc să ridici mâna și să te opui risipei. Să consumi inteligent, dacă tot ai dreptul de a alege ce cumperi/mănânci/iubești/citești/asculți. Te provoc să găsești modalități noi de a salva, de a da forme noi și de a modela frumos tot ceea ce merită păstrat.

Sunt sigură că nimic nu este întâmplător pe lume. Cu siguranță, fiecare dintre noi, ajunge la acel moment AHA când și dacă este pregătit. Pe unii îi lovește mai des și mai tare, pe alții mai puțin sau mai tandru de nu-și dau săracii seama. Cu toate acestea, cred, cu toată ființa mea că noi, împreună, putem și trebuie să devenim, să creștem, să evoluăm. De-asta poate, scriu câteodată aici. Ca să realizez cât de important e mesajul care mă trezește. Și dacă el ajunge ȘI la voi, dacă vă ajută să faceți un anume pas, să luați o decizie, să continuați o luptă sau să alegeți un drum, e ok. E puțin poate, dar e un început. Un pas mic, dar cred că va fi urmat de alții.

 

Aproape 3 luni în colectivitate. Impresii

Au trecut deja aproape 3 luni de când puiul mic de om este integrat în colectivitate. Vă scriam la începutul anului cât de mult m-am luptat cu gândurile, cu mine, cu listele pro și contra. Pentru că sunteți prietenii mei și pentru că sunt sigură că există și aici oameni (mămici, în special, dar nu numai!) care se întreabă dacă au luat decizia corectă despre sau cum va reacționa puiul la integrarea (și după) în colectivitate, voi lăsa aici câteva impresii ale mele despre cum a perceput puiul de om noua ordine zilnică – orele în colectivitate.

  • Plânsul la despărțire – A durat mai puțin decât la primul copil, care, fie vorba între noi, a fost integrat (sau am încercat sî facem asta) puțin mai repede: 2 ani și 8 luni la M. versus 2 ani și 6 luni jumate acum, la P. Noi am ales să facem o integrare treptată, adică să îl lăsăm la program scurt în primă fază. Asta înseamnă că ajungea în colectivitate  în jurul orei 8.30 dimineața și îl luam acasă după masa de prânz, în jur de 12.30. Am ascultat sfaturile Alinei de la Start Academy (de fapt, îmi place să cred că am ajuns să fim partenere cu drepturi egale :P) și am început să mergem după ce grupa era deja formată, copiii ceilalți se obișnuiseră deja unii cu ceilalți și de la mijlocul săptămânii (orice părinte de copil preșcolar vă poate spune că lunea – prin extensie lunea de după vacanță – este o zi grea). Mai sunt zile în care despărțirea se face mai greu, dar de cele mai multe ori, lucrurile decurg exact cum ar trebui. E important să aveți răbdare cu puiul de om, să îl observați și ascultați, cu empatie.
  • Masa  Deși P. cel mic este un mâncăcios, mi-am făcut și eu griji în ceea ce privește mâncarea (cât, cum, cu cine, etc.). Pentru că este încă alăptat, știam că existau zile în care refuza să mănânce la măsuță, dar recupera înainte de nani, în momentele noastre de alin(t). Pe de altă parte, eu și familia mea nu consumăm carne și derivate, opțiune pe care ne-o asumăm dar care este o probă de foc pentru intrarea și viața în colectivitate. Am găsit înțelegere și am primit asigurări că nu se va trece peste dorința mea de a gestiona și alege ceea ce primește de mâncare puiul meu. Ca și la creșele de stat, există meniul afișat, se poate comunica deschis și nu am avut nici o problemă de ordin culinar/alimentar, cum am mai auzit și cum, din păcate, se mai întâmplă chiar și la cele mai… căutate creșe/grădinițe.
  • Timp de joacă – Un alt aspect important (pentru mine) care a cântărit mult în alegerea unei creșe private. Pentru că puiul de om este suficient de mic încât să nu poată solicita/comunica de ce anume are nevoie, dar destul de mare și activ pentru a avea nevoie de supraveghere atentă permanent și de parteneri răbdători, activi și implicați de joacă, m-am bucurat că ne-am găsit locul într-o grupă micuță (sub 10 copilași), cu minuni de vârste diferite. Poate că, la prima vedere, ideea de a-ți lăsa odorul pe mâna unor necunoscuți, printre copii mai mari decât el nu este cel mai bun prieten al unei mămici. DAR… am trăit aceeași experiență și cu primul copil, deci am putut observa beneficiile, pe termen lung. Care sunt acestea? Comunicare și mobilitate mult îmbunătățite, socializare naturală, perspectiva unor prietenii cu folos.
  • Viruși și microbi – Una dintre fricile oricărui părinte, odată cu intrarea în colectivitate : îmbolnăvirile dese. Parțial pentru că P. s-a imunizat destul de mult anul trecut, primind cu brațele deschise de bebe toți virușii pe care îi aducea acasă fratele mai mare, parțial datorită moștenirii de anticorpi primite prin laptele matern și parțial prin grija mămicilor de schimb de la creșă (copiii sunt triați ȘI în funcție de starea de sănătate, cei care sunt/par a fi deja bolnăviori își desfășoară activitatea separat, dacă nu pot fi luați în familie sau starea lor s-a modificat simțitor pe parcursul zilei), domnul meu mititel nu a lipsit nici o zi. E adevărat că am trecut prin vreo 2-3 sesiuni cu mucișori (a fost văzut de doctorul nostru, nu exista nici un semn care să recomande retragerea din colectivitate și am apelat la remedii naturale/naturiste, de fiecare dată în câteva zile puiul era ca nou. O mare bilă mare pentru spațiile largi și posibilitatea de utilizare diversă pe care le are locul unde mergem noi – se poate aerisi suficient de des.
  • Socializare în deplasare – Fiind al doilea copil și avându-mă pe mine ca mamă, puiul de om a primit din plin socializare, încă de foarte devreme. Am fost cu el la petreceri de copii, la locuri de joacă, am organizat și participat la play dates și ne petrecem destul de mult timp în aer liber, aproape pe orice vreme. Petru iubește copiii și suferea de lipsa lor odată cu plecarea fratelui mai mare la grădiniță. Deși mă așteptam să dureze mai mult, după primele două săptămâni copilul meu se trezește în fiecare dimineață și aleargă în pijama la ușă, cerând insistent să meargă la „Pupii”=Copii. După alte vreo două săptămâni a început să strige prin casă diverse persoane de acolo 🙂 Au existat perioade în care copilul meu sau ceilalți au trecut prin faze mai războinice (cu împins, mușcat sau lovit copiii), dar prin comunicare, joc și atitudinea potrivită (iar subliniez că educatoarea și părinții trebuie sa lucreze în echipă, da?), acum sunt bucuroasă să descopăr un colectiv frumos, care se joacă zâmbind și învață râzând.
  • Activități și dezvoltare – Sunt convinsă că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, nu e recomandat (în special pentru sănătatea ta mentală, mami!) să faceți comparații între copii, chiar ai aceleași familii. Pe de altă parte, vorba mamei mele „pui bun, iese bun”, cred cu toată ființa mea că investiția (sună mai bine decât sacrificiul, nu?) de atenție, de răbdare, de timp, de iubire necondiționată aduce beneficii pe termen lung. Așa că, da! Sunt mândră că puiul de om vorbește suficient cât să ne înțelegem, se mai joacă și singur, numără până la 10 (după mine, în română și engleză), desenează, împarte jucării, etc. Marea majoritate a acestor activități au început cu mine, acasă, dar s-au îmbinat și continuat firesc, prin activitatea de la creșă. Poate nu toată lumea are timp/chef/energie să facă astfel de exerciții cu puiul de om (fie că e unul, fie că sunt mai mulți) și, cu siguranță, de multe ori, acest timp trebuie rupt de altundeva. Eu am spus și o repet, prefer să petrec timpul cu puiii mei de om și mai puțin cu cârpa de praf, mopul, vasele și cartea de bucate. E o alegere asumată și nu regret deloc :)!

Pe final, aș vrea să vă spun că mi se pare foarte potrivit faptul că cei mici sunt sunt încurajați să se joace ȘI neconvențional, că noi, părinții, putem vedea, aproape în timp real, ce activități fac puiii de om și sunt sigură că sunt câteva argumente care vor cântări greu pentru cei aflați în căutarea soluției potrivite. Nu am mai reluat aici argumentele pentru a alege o creșă, fie ea una de stat sau privată, le găsiți în prima postare, dar mi se pare important să primim ceea ce ni se promite și fiți sigure că voi sancționa orice comportament nepotrivit, așa cum acum am ales să mă laud cu timpul și achizițiile noastre la creșă.

Am aflat (pe surse, că tot se poartă!) că în curând va exista și un loc de joacă exterior ,la creșă și sunt foarte încântată că cei mici vor consuma vitamina D naturală, sub forma razelor de soare.

Momentul în care faceți intrarea în colectivitate a copilului este important, dar nu lăsați stresul să vă răpească emoția unui nou început, alături de puiul de om. Și, mai mult, nu lăsați pe nimeni să vă convingă de faptul că un copil se crește doar cu bani. Alegeți în cunoștință de cauză și, dacă simțiți că lucrurile nu sunt cum v-ați dori, reîncepeți căutările!