Iulie şi august în cărţile de pe noptieră

În provocarea anului 2018, de a citi măcar 2 cărţi pe lună, aliatul meu de nădejde este… o noptieră.

Ea, săraca, tăcută şi robustă, suportă cele multe cărţi care poposesc pe lemnul ei tare. Fie că pe noptieră sunt cărţile mele sau ale copiilor, fie că am legislaţie sau crema de noapte, o noptieră ca a mea sunt sigură că aveţi şi voi acasă.

Din respect pentru noptiera mea, azi, îi oferim locul binemeritat pe blog. 🙂

Iulie a trecut repede, cu plimbări de plăcere şi informaţie preţioasă. Iulie a fost fără plastic şi a fost luna în care Petru a fost iarăşi la copii (mulţumim, Petro de la NUME si link gradinita).

Cu copiii acasă, noi la muncă şi tot ce avem de făcut pe lângă casă, parcă timpul trece atât de repede. Nu am citit atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Dar tot e bine. Am reunit însă cărţile citite în cele două luni 🙂

Cecilia Ahern – O sută de nume

  • Cât crezi că o să mai trăiască? o întreba Kitty.
  • N-am întrebat-o, dar cred că e vorba de câteva luni.
  • Cum reuşeşti să faci asta?Nu e uşor, dar bănuiesc că nu mă descurc deloc rău… Mai demult nu credeam deloc în căsătorie. Mama şi tata s-au separat când era mică, a fost urât, aşa că nu am avut un exemplu prea bun, dar am o mulţime dintre prietenele mele care s-au căsătorit. Eu le-am aranjat pentru ceremonie. Fiecare mireasă are motivele ei să fie foarte emoţionată, indiferent dacă e bolnavă sau nu. Trebuie doar să-ţi dai seama dacă vrea să vorbeasca sau nu. Unele nu vor. Singura diferenţă e că de obicei prietenele mele au emoţii în ce priveşte „pentru totdeauna”. Ele trebuie să rămână cu el pentru totdeauna,în vreme ce Diane ştie că nu poate fi vorba de prea mult „totdeauna”. Când o să mă mărit vreau să fiu ca Diane şi să sper din tot sufletul că o să dureze cât mai mult.

Mi-a plăcut ideea aceasta atât de tare şi chiar cred că, dincolo de tragicul situaţiei, de multe ori, încrâncenaţi în vieţile noastre, uităm. Uităm să avem răbdare, să ne bucurăm de oamenii dragi din jur, să râdem. Şi ne rătăcim. asta îmi aminteşte de şocul pe care l-am resimţit eu când am privit, de pe margine, adevărat, oameni dragi care s-au rătăcit.

Alt citat care mi-a plăcut, din aceeaşi carte:

Dacă selectezi la întâmplare o sută de persoane din cartea de telefon, vei găsi nu o poveste, ci o sută de poveşti, pentru că toţi… fiecare persoană are o poveste de spus. Fiecare persoană obişnuită are o poveste neobişnuită. S-ar putea să credem că nu suntem deloc remarcabili, că ducem o viaţă plictisitoare, doar pentru că nu ne ocupăm de chestii neobişnuite, nu ţinem prima pagină a ziarelor şi nu câştigăm premii. Dar adevărul este că fiecare face câte ceva fascinant, curajos – un lucru de care să fie mândru. În fiecare zi oamenii fac lucruri care nu sunt luate în seamă şi nu sunt sărbătorite. Despre care ar trebui scris. Despre aceşti eroi pe care nu îi ia nimeni în seamă, despre oamenii care nu cred deloc că sunt eroi, pentru că ei fac doar ceea ce cred ei că au de făcut în viaţă.

Aici, mi-am amintit cu drag de poveştile veteranilor de război pe care le-am transcris în liceu, pentru o revistă. Cât de emoţionată eram de fiecare dată, cât de mari şi puternici mi se păreau acei oameni, ajunşi acolo doar o mână de oase, uitaţi de toţi. Simţeam cumva că efortul meu – de a petrece timpul cu ei, de a transcrie ceea ce spun, de a aşeza frumos în pagină materialele şi de a face pe detectivul pentru a descoperi unde e adevăr şi unde memoria joacă feste este un mare noroc, de fapt. A trecut atât de multă vreme de atunci, nu m-am mai gândit de mult la anul respectiv, dar cred că este una dintre pietrele de temelie care m-au ajutat să ajung azi aici.

August a venit şi a trecut cu epopeea vieţii fără telefon 🙂 Cu plimbare la Bucureşti şi cu lungile zile la mare 🙂 Avem şi de acolo poveşti, pe rând desaga va arăta tot ce am cules 🙂

Cărţile lui august au fost:

Final (a Fernandei Torres) – o poveste scrisă de o femeie privind viaţa prin ochiii a 5 bărbaţi. Uşurică, amuzantă, perfectă pentru drumuri lungi sau după amieze leneşe de weekend sau vacanţă.

Fără citate, de data asta. Dar vă las imaginaţia să zboare puţin spunându-vă că vieţile celor 5 sunt redate într-o notă foarte dinamică, sărind graţios între poveşti ale celor căsătoriţi, ale celor singuri şi chiar a veşnicului holtei. Eros şi Thanatos sunt teme vechi, dar care prind încă şi nu strică să le privim, măcar din când în când, cu detaşare.

Insula (carte scrisă de Elin Hilderbrand) este, de departe cartea care mi-a înseninat armonios concediul. Vorbeşte despre relaţiile complicate dintre mamă şi fiică, dintre 2 generaţii de surori, despre poveşti de dragoste clasice şi mai puţin. Aş putea să spun că e o carte cu de toate, de la dramă, la relaxare, la certuri între îndrăgostiţi şi momente de maximă tensiune.

Această carte a venit la fix. Pentru că şi eu am o mamă minunată, dar pe care de multe ori nu o înţeleg aşa cum mi-aş dori. Cu siguranţă, reciproca e valabilă. Am o mamă despre care am mai scris, dar care, nu prea citeşte ceea ce scriu… tot ne-am destăinuit noi la întâlnirile de bloggeri despre părinţii care nu consideră scrisul un job serios.

Şi, culmea!, am şi o soră. Cu ea, cu sora mea, a început aici magia scrisului. De fapt, nu chiar aici, dar primul text serios pentru ea l-am scris 😛 Nu mai ştiu dacă îţi aminteşte asta, dar plănuiesc, în curând, să o aduc iarăşi aici, în faţa voastră, într-un nou rol, pe care şi-l asumă, cu graţie şi responsabilitate. 🙂

În iulie şi august am ronţăit, în continuare, o carte care cade greu. la stomac. O să mă apuc să scriu despre ea după ce o termin. Să dea Domnul să nu mai treacă încă o lună! Dar dincolo de cele 2-3 pagini pe care apuc să le citesc din ea în fiecare zi, cred că este o experienţă educativă. 🙂 De AŞA DA şi AŞA NU în materie de relaţii interumane.

Pentru septembrie am în plan mai muuuulte postări pe blog, câteva interviuri cu/şi despre oameni faini. Între timp, am deschis larg porţile unui nou grup de FB unde încercăm să ne respectăm reciproc şi să nu primim hateri/veşnicii cârcotaşi, da’ nu vreau să mă laud că abia suntem la început şi treaba e uşor de gestionat încă.

Cărţile de pe noptieră poposesc aici pentru că merită. Pe noptieră am cărţi frumoase, care mă fac să visez, dar şi să plâng. Tu ce cărţi ai pe noptieră?

O soră pe Pământ

Când am aflat cerința primei teme din cadrul competiției SuperBlog 2015, am ridicat din umeri. Nu mi-am dorit niciodată să devin designer vestimentar, nu consider că am talent la desen și nici nu îmi venea în minte nimic demn de a fi menționat pentru o astfel de competiție.

Apoi însă, pe măsură ce timpul trecea și probele începeau să apară, scriam și visam. Și iar apărea o nouă probă și rotițele începeau să se învârtă și ideile prindeau contur și vorbele curgeau lin. Începea să îmi pară rău că am probe la care nici măcar nu am încercat să scriu ceva. Orice. Măcar câteva idei.

Și mi-am dat seama că îmi doresc să scriu și la această probă. Deși știu că voi fi penalizată pentru că am depășit termenul limită de depunere a articolelor. Deci, iată gândurile mele, pornite către voi, juriul primei probe :), dar, mai ales către voi, cititorii blogului meu.

Așa cum acum câțiva ani, unul dintre primele mele articole a fost dedicat unui om tare drag, astăzi, am un nou prilej de a scrie penttru/despre aceeași persoană. Sora mea. O ființă pe care uneori nu am înțeles-o, pe care am supărat-o deseori, dar pe care am iubit-o profund, necondiționat, întotdeauna.

Deși nu m-am visat niciodată creator de vestimentație, privind la secțiunea oferte de electrocasnice pot descoperi aici ustensilele perfecte pentru a mă îndrăgosti de o … mașină de cusut!

cusut2

Folosind-o,încerc să îmi imaginez ce aș putea crea care să o bucure, să o emoționeze… Poate o cămașă albă, simplă, lungă, cusută ușor, cu fir de borangic, în stilul iei tradiționale. Cu motive specific moldovenești. O cămașă de fericire pe care sora mea să o poarte în ziua nunții ei. Un veșmânt ușor care să îi dea putere și curaj în clipa când, cu o cunună de flori de câmp pe cap, în soarele arzător al verii, pe un delușor plin de rod auriu, printre maci sângerii, va alege să își ofere mâna și inima unui om bun, special.

Aș putea să creez o păturică moale, doar tivită pe margine, pentru primul născut al surorii mele. Atunci când va fi momentul ca ea, frumoasa și deșteapta mea soră, să devină din DOAR femeie/ soție/iubită … ȘI MAMĂ. Când va împleti, într-o singură clipă, cântec, teamă, curaj, speranță, vis, durere. Când cu trudă și sânge, pur și adevărat, va cuprinde în brațe, puiul de om care o va alege să îi fie călăuză și sprijin, pe calea vieții. Când va plânge de drag și dor și pierderea așteptării și necuprinsa, imensa, nemăsurata, rotunda dragoste pe care o va simți când va avea la piept un suflet mic, mirosind a lapte și a viață nouă.

Mi-ar plăcea să cos, cu roșu și verde, o față de masă frumoasă. Pentru casa surorii mele. Pentru cuibul unde își va crește visele, unde își va plămădi pâinea și își va planta copacii. Pentru casa pe care și-a făurit-o, cu truda frunții și graba mâinilor. Casă aflată departe de mine, de noi, pe care nu o știu, dar o intuiesc albă, cochetă, primitoare și atât de curată.

Mi-ar fi drag să cos, pentru prilejuri de sărbătoare și veselie, în casa și sufletul ei, un șorț de gospodină. O mănușa de cuptor sau o cizmuliță în care cadourile să se așeze, în fiecare an, sub bradul verde.

Cu gânduri bune și zâmbind, aș coase un ștergar frumos pe care mândra mea l-ar folosi să acopere vasul de lut în care va pune lapte la prins. De fiecare dată când ea l-ar atinge, s-ar gândi la mine. Ar retrăi, cu nostalgie, jocurile din copilărie, poveștile pe care mama ni le spunea la culcare. Ar avea, o dată în plus, în fața ochilor, liziera unde ne-am rătăcit de atâtea ori, pomiii fructiferi încărcați de mere, parcul cu tobogan lung, de piatră aspră, nevopsită. Caișii și zarzării în floare, zumzăitul albinelor ce trudesc din greu. Imensele crengi de liliac, alunecând greoi, sub povara parfumată a florilor… Toate  i-ar juca în fața ochilor albaștri și, poate, doar poate, ar zâmbi.

Aș crea, desena și apoi coase, cu drag, orice bucățică de material. Mare sau mică. Prețioasă sau comună. Aș așeza în cusăturile simple sau mai complicate, algoritm de pace și iubire, descântec de noroc și sănătate, urare de preaplin și armonie.

Pentru sora mea, dacă ar fi să ne despartă vreodată mări și oceane, aș fi în stare să țes un balon imens sau o pânză de catarg care să îmi poarte, ușor, în zbaterea lor, gândul și cuvântul. Până la ea. Aș croi un curcubeu, o plasă de stele care să îi legene visele, să îi aline durerile și să îi înmulțească fericirea, bucuriile și victoriile.

În prag de furtună sau pe cer senin, gândul meu aleargă spre tine, surioară!

Mă bucur nespus deci, că, într-o zi, deși poate nu vor folosi atât de multe cuvinte, cei doi fii ai mei își vor fi sprijin unul altuia. Pentru toate zilele care vor urma, vor putea împărți binele și mai puțin binele, frumosul și hâdul, zâmbetele și lacrimile, teama și curajul. Sper și îmi doresc, pentru ei, să păstreze legătura pe care astăzi, noi, încercăm să o facem trainică.

Dacă aș putea, aș coase un liant puternic, ca o funie de catarg, prin care atât noi, eu și sora mea, cât și băieții mei, am fi mereu, dincolo de orice distanță și supărare, am fi mereu legați. O funie puternică, dar elastică. O funie roșie, ca sângele care ne curge în vene.

Pentru cei care mai au încă frați și surori pe lume, nu e nimic prea greu! Fiecare gând negru, fiecare nor de furtună poate fi alungat, poate fi înfrânt, dacă vreți… Dacă alegeți să nu dați drumul, niciodată, funiei care vă leagă de cei dragi. Pentru că în lumea cea mare, pe parcursul vieții, multe se pot întâmpla, multe se pot schimba, uneori pierzi, alteori câștigi, sunt zile în care ești mulțumit de tot și toate și altele în care, poate, nimic nu este asa cum ți-ai dori. Dar, mai presus de clipă, de bobul de nisip, trebuie să fie IUBIREA. Iar cea pentru frate/soră, este în stare să treacă orice obstacol!

Cu mult drag, pentru sora mea, de pe pământ 🙂