Garderobă la detox. Un webinar by Gabi Urdă

Pentru că unul dintre obiectivele mele de anul acesta are legatură cu garderobă şi stilul personal, mi-am luat pe acest drum câţiva parteneri 🙂

În primul rând, am participat la câteva webinarii organizate de Gabi Urdă. Ultimul la care am participat – Detox de garderobă – mi s-a părut WOW şi am vrut să vă povestesc şi vouă, aici, câte ceva despre ce anume ne-a povestit Gabi.

Voi nota, schematic şi simplist, câteva idei generale:

  • Înainte de a merge la cumpărături, conştientizează ce îţi place şi de ce (care sunt legăturile tale emoţionale cu respectiva piesă vestimentară).
  • Fă o listă cu ce anume îţi trebuie/îţi stă bine/ţi se potriveşte – nevoi reale ale garderobei tale şi verifică lista înainte de a merge la cumpărături.
  • Triază hainele pe categorii – ce rămâne sau nu în dulap, de ce rămâne sau nu.
  • Scoate tot (inclusiv accesorii) şi verifică pe rând, încadrând în fiecare categorie – editare conştientă.

Categoriile pe care Gabi Urdă le-a recomandat pentru a clasifica piesele vestimentare:

  1. nepurtate de 1-2 ani- dacă nu le porţi în următoarele 6 luni, out!
  2. nu îţi mai vin (poţi păstra haine cu 1 număr mai mici sau mai mari, ATÂT)
  3. sunt prea purtate (verifică periodic – pete, scămoşare, haine albe, flecuri ale pantofilor, etc.)
  4. au nevoie de reparaţii – programează repararea lor!!!
  5. avem prea multe asemănătoare – evită rutină vestimentară
  6. haine cu care nu te simţi bine, ai legături emoţionale cu ele care te blochează – vezi ce poţi dona/vinde

Reevaluează spaţiile de depozitare – Priveşti casa şi modul de depozitare dintr-o perspectivă nouă:

  • rularea unor articole pentru a fi vizibile mai uşor
  • sisteme noi de depozitare – cutii,saci de vidare,etc.
  • nu mai fura din spaţiile altora de depozitare 😛

Informează-te despre sisteme/soluţii de depozitare

Implementează!

Fă cumpărături la tine în dulap – dacă priveşti cu atenţie, vei descoperi noi modalităţi de a accesoriza/alătura hainele pe care deja le ai.

Porţi ceea ce vezi – lasă la îndemână, pe rând, lucrurile pe care vrei să le porţi (inclusiv la accesorii – curele, bijuterii)

Fă un pariu cu tine – 2 zile pe săptămână port fustă sau o culoare puternică, etc.

După ce faci curat în dulap, vei obţine un Spaţiu gol – lasă-l să te inspire, nu îl acoperi cu nimic.

Ia-ţi modelele potrivite în vestimentaţie – modă nu are vârstă, dar o femeie conectată la sine va simţi când e cazul să schimbe ceva 🙂

O pereche de pantaloni ar trebui să poată accesoriza măcar 4 ţinute

La cererea doamnelor prezente la întâlnire, Gabi a dat câteva sugestii privind locurile din care putem să adaugăm în garderobă câteva piese noi şi calitative: dresuri bune- Calzedonia, Tezenis, Penti (unii dintre ei), tricouri bune – Mango, H&M -bio, Collins.

Discuţia referitoare la blugi, Gabi Urdă susţine că o pereche de blugi buni este preferabil să fie indigo, nu rupţi, au talie medie şi buzunare intermediare, fiind puţin evazaţi jos (2 cm deasupra pantofului).

Despre pantalonii de stofă – Zara, H&M, Massimo Dutti, am reţinut că este foarte bine să faci un peeling (descămoşare) şi astfel le poţi prelungi viaţa.

Pot să vă spun că am început să aplic o parte dintre aceste sfaturi şi îmi dau seama că privesc astfel garderoba mea acum, mă raportez altfel la ceea ce am şi port. Mă bucur că am descoperit-o pe Gabi şi mă simt recunoscătoare pentru tot ce primesc din interacţiunea cu ea. De fapt, urmează un nou webinar la care abia aştept să particip la următoarea întâlnire care va avea loc peste mâine, 14 martie 2018.

Cel de-al doilea ajutor în călătoria mea privind garderoba este Otilia. Frumoasa şi talentata Otilia este o mamă care lucrează de acasă (uneori, având chiar mânuţe mici de ajutor), membru de bază în comunitatea WAHM Piatra Neamţ şi proaspătă posesoare de blog 🙂

De-a lungul timpului, viaţa ne-a adus împreună de câteva ori. O vedeam mereu atât de feminină, atât de sigură pe alegerile ei vestimentare şi a fost acolo, în preajmă, când mi-am propus să lucrez la stilul meu şi să las noua EU să se vadă şi în garderobă.

Otilia m-a ajutat cu idei, cu puţin curaj şi mi-am asumat apoi propunerile ei. Ea nu ştie încă, dar mi-e tare dragă şi mă bucur mult când văd cât a crescut ea şi afacerea ei.

Voi aveţi ajutoare în ceea ce priveşte garderoba? Oameni care vă inspiră şi vă sfătuiesc privind ceea ce vi se potriveşte? De unde vă cumpăraţi haine/accesorii/încălţări?

Experimentez privind culorile şi combinaţiile din dulapul meu. De câteva zile aplic un machiaj uşor, nu uit de parfum şi am redescoperit cât de bine mă simt când zâmbesc oamenilor dragi.

Excursie de parenting la Bacău

Sâmbătă, 24 februarie 2018, pe o vreme specifică iernii (frig, zăpadă, urâţel) am participat la Bacău, în calitate de reprezentant al Work at Home Moms Romania la seminarul Cum îşi găsesc copiii drumul, susţinut de Oana Moraru.

Dacă nu ştiţi cine este Oana Moraru (recunosc, nici eu nu eram foarte familiarizată cu activitatea ei, dar ceea ce am aflat m-a făcut să aştept cu nerăbdare să vad ce are de spus despre copii şi drumurile lor), vă las eu, pe scurt, câteva repere despre ea 🙂

Oana Moraru este mamă de adolescentă, cadru didactic  cu 20 de ani experienţa în învăţământul public şi privat, fondator și manager Școala Helikon, consultant educațional.  La o simplă căutare în vasta lume online, veţi găsi multe articole scrise de Oana, puteţi afla mai multe detalii despre ceea ce este şi face.

Din perspectiva mea, evenimentul de sâmbătă, de la Bacău este genul de întâlnire din care avem cu toţii de învăţat, fie că suntem cadre didactice, părinţi, bunici, sau persoane care lucrăm, într-un fel sau altul, folosind concepte educaţionale pentru copii, adolescenţi, adulţi.

Da, îmi asum ceea ce am spus/scris şi am să vă explic exact de ce susţin cu toată convingerea aceste lucruri. Cred că ne aflăm într-o criză a învăţământului şi asta se datorează, printre altele, schimbării de gândire şi percepţie prin care trecem.

Modul în care vedem lucrurile şi felul în care acţionăm este foarte diferit faţă de cel la care am asistat, privindu-ne părinţii. Dacă părinţii noştri au trăit vremuri pline de lipsuri, dacă ei s-au luptat efectiv pentru a avea ce să pună pe masă, noi, părinţii de astăzi, avem tendinţa de a oferi puilor de om tot ce avem şi suntem. Orice îşi doresc, capătă, ACUM. Ne dorim să îi ferim de orice fel de durere, să fim pavază în faţa oricărei frustrări.

Mă distram acum o vreme spunând că parenting-ul e un fel de bioinginerie spaţială. Între timp, am devenit mamă de 2, dintre unul pare că trece prin toate etapele mult mai repede decât mi-e mie comod să recunosc şi să înghit.

M-am bucurat să observ la întâlnire persoane de toate vârstele, părinţi şi cadre didactice deopotrivă, femei şi bărbaţi. De asemenea, partenerii acestui eveniment sunt persoane care pun accent pe cultură, am văzut bloggeri care şi-au alăturat numele aici, editura Cartemma care este wow din punctul nostru de vedere (mari devoratori de lectură la vârsta de 3-6 ani), Itsy Bitsy este un post de radio care cucereşte teren şi mă bucur să văd numele lor la astfel de evenimente.

Au început să se miște bine lucrurile în țară: din ce în ce mai mulți dascăli interesați să schimbe ceva la clasă!…

Posted by Oana Moraru on 25 Februarie 2018

Aceasta a fost logica prin care şi WAHM a preluat şi distribuit acest mesaj. Am mai spus şi voi continua să o fac, schimbarea e bună, iar cei care sunt parte din acest demers (de multe ori, greoi) e bine să se susţină reciproc, e important să afli, să cunoşti şi să decizi în consecinţa, indiferent ce anume te determină să alegi un drum sau altul.

Pentru că Matei va deveni şcolar din toamnă recunosc deschis faptul că încep să îmi pun întrebări în legătura cu şcoala unde e bine să meargă, după ce criterii să aleg cadrul didactic pe mâinile căruia va creşte copilul meu în următoarea perioadă şi DA, caut răspunsuri.

Ascultând-o pe Oana Moraru m-am bucurat să văd că lucrurile pot fi îmbunătăţite. Ascultând întrebările şi opiniile venite din sală m-am bucurat să observ că începe să se coaguleze o mişcare de înnoire a gândirii celor care lucrează cu copiii.

Mi-am notat câteva idei generale în timpul întâlnirii, pe care le voi lăsa aici, doar pe post de TEASER şi vă recomand călduros să mergeţi (când/dacă aveţi ocazia) la o conferinţă/întâlnire/seminar cu Oana Moraru.

  • Lasă-l pe copil să îşi formeze şi recunoască VOCEA INTERIOARĂ. Mare atenţie aici la modul în care LAUZI şi CERŢI.
  • Observă cu atenţie preferinţele de joc ale copilului tău. (Oana spune că acestea pot fi semne privind misiunea în viaţa a copilului – încă mai caut aici în trecut să văd cât şi cum se potriveşte, la noi :P)
  • Este important să ştii care este tipul de intelect cel mai bine dezvoltat la copilul tău şi să îl încurajezi să se apropie şi de celelalte folosind „porţile” potrivite.
  • Dă-te 3 paşi în spate şi acceptă (ÎNŢELEGE) cine este copilul tău – aici este vorba atât despre tipul de inteligenţă, cât şi despre viaţa emoţională a copilului (sau a ta, la o adică)
  • Crează-ţi o viziune proprie de educaţie şi ţine-te de ea! Copiii apreciază şi pot aplica uşor rutina, regulile îndelung repetate.
  • Integrează toate „componentele” – intelect+inima+corp.
  • Dezvolta REZILIENŢA, ATENŢIA şi AUTOCONTROLUL.
  • Educaţia nonformală ar trebui făcută natural, prin prezentarea unor modele de oameni excepţionali care au încercat, au dat greş uneori, dar nu s-au lăsat şi au muncit până au reuşit.
  • Exista câteva chei ale succesului pe care Oana ni le-a oferit şi despre care aş vrea să scriu mai pe larg, cu o altă ocazie: conectarea emoţională a părintelui cu sine, jocuri pentru autocontrol, sport şi gimnastică, yoga pentru copii, exerciţii de respiraţie conştientă, jocuri de canalizare a energiei către fiecare dintre cele 5 simţuri, rutină previzibilă şi program structurat, reguli şi limite clare, program echilibrat pentru somn şi alimentaţie sănătoasă, sprijin necondiţionat şi absenţa judecăţii.
  • Copilul merge la şcoală pentru a-şi defini sinele, nu pentru a învăţa.

Dacă aflaţi despre evenimente interesante despre care merită să scriu sau despre locuri faine, chiar m-aş bucura să îmi daţi de ştire. 🙂

 

Copiii noştri dorm în camera lor. În sfârşit!!!

Povesteam acum ceva timp (au trecut deja 2 ani!!!) despre felul în care dormim noi şi copiii noştri- cu căţel (sau pisică), copii şi n jucării, pe lângă care încearcă să îşi facă loc şi cei doi adulţi.

Copiii noştri dorm de câteva luni singuri, în camera lor. În patul supraetajat. Deocamdată, amândoi jos, cu lupta de picioare şi „mami să stea prima dată lângă mine”.

Cum am reuşit performanţa asta?

Well, a trecut timpul şi ei au devenit mult mai independenţi faţă de mine. Petru (3 ani şi 7 luni) a cooperat şi a acceptat să nu mai ceară sân noaptea (o discuţie/negociere pe care am avut-o împreună, după 3 ani). Matei a acceptat că există o cameră a băieţilor, un fel de regat al libertăţii unde copiii NU SUNT EXILAŢI , ci AU PRIVILEGIUL de a se bucura de timpul şi lucrurile lor.

Matei este genul de copil care trebuie să înţeleagă de ce facem ceva, să vadă explicaţia logică sau măcar emoţională din spate şi dacă aceasta este în acord cu ceea ce simte el, va accepta, deşi poate nu ar fi prima sa alegere.

În 2016, când scriam prima postare despre acest subiect, eram obosită să dorm îngrămădită, să mă întorc rar şi să amorţesc într-o anume poziţie, doar ca să nu deranjez minunile. Mi-s dragi, mă usuc de dorul lor când nu sunt lângă mine, dar sunt încă om şi am nevoie de spaţiul şi confortul meu, chiar dacă asta înseamnă lucruri simple ca somn de voie în patul meu sau câteva minute singură, pe tron. Nu ridicaţi din sprâncene, dacă vi se pare SF 🙂 Parinţii, sau unii dintre ei, vor înţelege exact despre ce vorbesc!

Până să ajungem să dormim iarăşi doi câte doi, cu cele 5-15 minute ale unui adult în patul copiilor până vine Moş Ene, am trecut prin multe etape.

Am ales ÎMPREUNĂ un pat de copii mari. Am folosit somnul de prânz, mai scurt, ca tehnica de ÎMPRIETENIRE cu patul/camera/ideea 🙂 Am amenajat camera aşa cum şi-au dorit copiii. 🙂 Am folosit câteva variante de lumină de veghe… Am cumpărat lenjerii/saltea/pernă pentru camera copiilor şi am permis fel de fel de jocuri/poveşti/scenarii.

Poate că au contribuit toate la reuşita de acum. Sau poate, pur şi simplu, faptul că am manifestat atâta răbdare până acum, a fost exact lucrul de care au avut nevoie ca să capete încredere. I-am asigurat şi reasigurat că îi iubesc, că pot veni sau striga oricând au nevoie de ajutor/mine/tati. I-am asigurat şi reasigurat că nu este o pedeapsă şi că nu voi folosi camera lor ca un loc de detenţie, deci nu au absolut nici un motiv pentru care să o vadă aşa.

Cred foarte tare că mi-am construit o relaţie de încredere cu puiii mei de om. Şi că ei apreciază şi înţeleg faptul că le respect alegerile, că le preţuiesc emoţiile şi le accept refuzurile. Cred că aceste lucruri ar trebui să fie fundamente în orice relaţie, inclusiv între părinţi şi copii.

Mă bucur când descopăr oameni cu aceleaşi principii de viaţă ca mine şi cred că e important să ne găsim, prin lume, să ne sprijinim unii pe alţii şi să ne ajutăm, când/dacă e cazul. Acesta este unul dintre motivele pentru care veţi citi destul de des aici despre femei frumoase, deştepte şi harnice, care fac parte din comunitatea mamelor care lucrează de acasă.

Azi, în directă legătură cu dormitul în 2 sau mai mulţi, voi scrie câteva cuvinte despre 2 astfel de doamne, pe care le-am cunoscut în parc, zilele trecute.

Incă dinainte de această întâlnire live, le-am „cântărit” pasiunea şi le-am apreciat îndelung respectul pentru client, pentru detalii şi profesionalismul cu care au tratat orice „nebunie” de-a mea 🙂 Concret, tocmai în ideea de a le face copiilor mei o bucurie, am hotărât să caut lenjerii noi de pat, vesele şi rezistente. Aşa am ajuns la Gavriloni.

În spatele acestui nume stau două perechi de mâini harnicuţe, două mame care şi-au descoperit pasiunea pentru cusut, lângă puiii de om pe care îi cresc. Pe Rodica şi Alexandra le uneşte o prietenie frumoasă, perioada de mămicie – Alexandra este mamă de 3!!! şi sper să o conving să ne povestească într-o ocazie următoare cum e viaţa ei – şi mica „afacere handmade” pe care au demarat-o.

Aici sunt câteva exemple cu minunile care ies din mâinile lor 🙂





Pentru că mi-era dor să vorbesc despre copiii noştri, să nu pierd etape importante din viaţa lor şi etapele prin care trecem împreună, sper să vă bucuraţi să citiţi aceste rânduri. Cred cu toată inima că este foarte important să le oferim timpul şi răbdarea noastră, iar avandu-ne alături, copiii noştri îşi vor împlini misiunea şi totul va funcţiona uşor, lin.

Nu vreau să strângem bradul!

În fiecare an, abia aștept să vină perioada Sărbătorilor de iarnă. Cu tot ceea ce implică ea. La începutul lunii decembrie, când împodobim bradul de Crăciun, îmi spun că mai este o grămadă de timp până va trebui strâns.

De când ne-am mutat la casa noastră, am reuşit să îl conving pe soţul meu că bradul este un membru de bază al familiei, aşa că trebuie invitat cât mai curând la noi în casă.

E drept, am renunţat la bradul „adevărat” cum îi spunem noi, înlocuindu-l cu unul micuţ, de plastic. Decoraţiuni avem destul de puţine, dar fiecare are o poveste şi am păstrat tradiţia de a cumpăra câte ceva nou (cât de mic!) pentru hainele bradului din fiecare an.

Dacă ar fi după mine, deşi simt cumva că iarna e gata după trecerea în anul cel nou, aş vrea să pot păstra bradul împodobit până spre final de ianuarie. Aşa drag îmi este să aprind luminiţele, să stau pe lângă el cu o carte şi o cană de ceai. Să ascult colinde sau doar muzică pentru suflet…

Anul acesta, i-am dat târcoale de multe ori înainte să decid că ar fi cazul să îl strângem. De vreo 2 ori, m-am dus spre camera băieţilor, dar m-am răzgândit pe traseu. Şi totuşi…bradul trebuia strâns.

Am anunţat familia. Fiecare şi-a găsit o altă treabă, prefăcându-se prea ocupaţi să ajute. Am oftat şi m-am îndreptat singură spre sarcina ingrată. Între timp, a venit şi minunea numărul 1 să ajute, mai mult din dorinţa de a „reglementa” cum anume se strânge bradul „corect”. Când treaba era pe 3 sferturi gata, ajunge, ţopăind şi chiuind, Petru.

Şi aici începe distracţia.

A plâns cu lacrimi de crocodil, s-a dat cu fundul de pământ, mi-a zis că nu mă mai iubeşte şi că nu poate sta fără bradul lui. A durat o grămadă de vreme să îl liniştesc. Mi-a fost a naibii de greu să rămân calmă, cu atât mai mult cu cât şi eu eram tristă pentru că… nu vroiam să strâng(em) bradul!

Cu această ocazie însă, mi-am dat seama că uneori, deşi e posibil să avem acelaşi comportament (plâns isteric, dat cu pumnii/fundul de pământ, furie, etc.), alegem să ne comportăm altfel. Să fim reprezentarea fidelă a unui comportament de adult responsabil. Pentru că ştim, raţional vorbind, că bradul trebuie strâns, în cazul de faţă. Că perioada sărbătorilor a trecut. Că vacanţa/concediul e gata şi trebuie să ne întoarcem la noi sarcini, la noi activităţi, la tot ce este la ordinea zilei pentru fiecare dintre noi.

Încercând să îi explic lui Petru DE CE trebuie să strângem bradul, mi-am dat seama că, pe de o parte el exprima (real, cu adevărat şi pe de-a întregul) exact ceea ce simţeam eu. Ceea ce simt referitor la alţi oameni şi contexte din viaţa mea. Pe care, aleg, conştient, să le verbalizez (uneori) sau să mi le asum, în tăcere, rumegând nemulţumirile.

Voi aveţi astfel de situaţii  în care aţi vrea cu tot dinadinsul să daţi afară toată furia, dar nu o faceţi pentru că X şi Y şi Z?

Am tot învârtit pe toate părţile această poveste. M-am tot răzgândit dacă e ok să scriu, să spun, să îmi dau voie să simt toate lucrurile acestea aici, deschis. Pentru că a vorbi despre tine şi nevoile/durerile tale este un act de curaj. Este un pas spre vindecare, cred eu.

Poate fi un exerciţiu util, mai ales pentru cei care ştiu/îşi dau seama că o anume perioadă s-au negat pe sine, în toate felurile posibile. Este un exerciţiu de independenţă. Şi, din fericire, după astfel de furtuni de sentimente îmi dau seama că soluţiile apar, că ochiii mei le pot vedea şi inima mea le poate cântări, pe îndelete.

Pentru mine, asta este cel mai bun lucru care mi se întâmplă de când am devenit mamă. Crescând cei doi pui de om, alegând pentru ei şi împreună cu ei, îmi dau posibilitatea să devin conştientă de alegerile mele. Parenting este, din punctul meu de vedere, un alt nume pentru devenire, pentru vindecare, pentru transformare.

Să aveţi un ianuarie aşa cum vi-l doriţi. Fie că aţi strâns bradul pe 2 ianuarie, pe 22 ianuarie sau că îl veţi strânge când veţi simţi că perioada este potrivită 🙂

Cărți citite în 2017. O nouă provocare pentru mine

Anul 2017 a fost, pentru mine, un fel de reîndrăgostire de marea mea pasiune din liceu – cărțile. Mi-a plăcut mereu să citesc, dar parcă în liceu, mai ales după ce ne-am mutat și mi-am lăsat prietenele dragi în urmă :(, m-am refugiat în lectură și mi-am „rumegat” între pagini de cărți o grămadă de trăiri.

Cărțile îți pot fi prieteni de nădejde, te pot purta într-o lume la care nu ai acces altfel sau îți pot da curaj să faci alegeri pe care încă nu le poți vizualiza.

În casa părinților mei a existat mereu o bibliotecă. Pe măsură ce eu și sora mea am crescut, ei au încetat să cumpere cărți, dar pe mine, mă afectase deja „virusul” și fără să vreau, în liceu și facultate am început să investesc în lecturile mele. Inițial, am cumpărat dicționare și cărți pentru școală, apoi am „colecționat” diferite cărți care erau oferite cadou la achiziția unui ziar. O parte dintre ele erau citite pe nerăsuflate, cum ajungeam acasă cu ele. Așa am ajuns, când m-am măritat și am ajuns la casa mea, să am în „lada de zestre” muuuuulte cărți.

Îmi amintesc zâmbind că mobila de sufragerie pe care am ales-o, împreună cu soțul meu, avea un loc minuscul pentru cărți și a trebuit să comandăm, suplimentar, alte două corpuri de mobilă pentru a putea depozita frumos multele volume pe care le-am adus cu mine, în acestă căsnicie.

Poate faptul că am scris, la rândul meu, m-a făcut să respect mereu atât de mult cărțile. Poate faptul că mi-am închipuit mereu cum ar fi să existe o carte scrisă de mine m-a făcut să prefer mereu cartea scrisă, tipărită, pe care o poți mângâia și mirosi, în detrimentul cărților în format pdf.

Am citit și astfel de cărți, dar parcă plăcerea lecturii nu a fost deplină. Încă nu am găsit o soluție care să împace bucuria atingerii unei file de carte și tristețea conștiinței că paginile care mă bucură înseamnă moartea unui copac. Poate un kindle în dar de ziua mea ar rezolva problema?

Pentru că e an nou și peste câteva zile voi face primul meu panou al viselor pentru 2018, am scris azi despre cărți. Pentru mine, cărțile sunt portițe magice spre țara viselor.

2017 m-a făcut să mă reîndrăgostesc de lectură. Despre o parte dintre cărțile citite am scris aici, pe blog – impresiile mele de lectură sunt menite să vă trezească apetitul și să le citiți și voi. Despre altele, am amintiri în suflet și citate adunate într-o agendă. Am citit mult și online, bloguri, interviuri, diferite informații care mi-au fost necesare la un moment dat.

Pentru 2018, îmi propun să citesc măcar 2 cărți pe lună. Asta înseamnă 24 de cărți citite la final de 2018. Nu e foarte mult, dar e un obiectiv conștient. Vreți să vă alăturați acestui obiectiv? Dacă răspunsul este afirmativ, vă invit să îmi lăsați un semn aici sau pe pagina de FB a blogului, ca să pornim alături în această călătorie minunată.

Am învățat, anul acesta, că este foarte important să ai alături oameni care au obiective asemănătoare și că asumarea unui obiectiv devine cu adevărat serioasă când declari public unde vrei să ajungi.

Deci…:) Minim 24 de cărți citite pentru anul acesta!

Iată cărțile despre care am scris în 2017:

Rememorând postările anului trecut, îmi spun că aș fi putut scrie mai des. Dar, pe de altă parte, îmi dau seama că fiecare nou pas făcut m-a adus unde sunt astăzi.

Am cunoscut oameni uimitori, în realitate sau doar virtual – interviurile dragi de pe blog stau mărturie. Am pierdut și am câștigat, deopotrivă. Nu m-am dat bătută. M-am ridicat, de fiecare dată, după ce viața m-a pus la pământ.

Azi, îmi propun să nu mai uit DE CE îmi place lectura. Să nu mai abandonez cărțile și să îmi fac timp pentru ele, chiar și (doar!) 30 de minute pe zi. E vital. Pentru sănătatea mea mintală și pentru fericire.

Atenție! Iubirea pentru lectură dă dependență. Odată ce te-a prins „flama” aceasta, cărțile îți devin atât de utile, atât de aproape.

La mulți ani 2018! Să fii un an bun, cu lecturi minunate și oameni pe măsură!

Sunt. Pastila de motivaţie şi culoare din decembrie

Eu sunt conştientă că Viaţa ne oferă multe provocări. Eu am ales să le primesc zâmbind, cu braţele deschise. Aşa cum eu am învăţat să mă bucur de toţi oamenii din viaţa mea, vă invit ca acum, în decembrie, să conştientizaţi LECŢIA pe care v-o oferă fiecare relaţie în care sunteţi parte.

Un mic exerciţiu pentru ziua de azi…

Eu sunt importantă și curajoasă. Eu merit să mă bucur de reuşitele mele. Eu sunt frumoasă pe interior şi zâmbetul meu este cald. Eu sunt aici pentru că misiunea mea este importantă pentru dezvoltarea mea, ca persoană. Eu sunt un om bun şi am voie să mă iert pentru ceea ce greşesc. Eu sunt Acum, Aici şi merit să atrag în jurul meu oameni buni, frumoşi care să mă înveţe/ajut să cresc.

Eu sunt cel mai bun prieten, dar eu sunt şi cel mai mare duşman pe care viaţa mi-l va oferi. Eu trebuie să îmi permit să mă ridic, de fiecare dată, după ce am căzut. Eu sunt obligată să îmi permit să îmi repar rănile, să îmi vindec durerile şi să merg înainte, cu putere reînnoită.

Eu sunt pregatită să îmi ofer mie cele mai bune prilejuri de creştere şi devenire. Eu sunt dispusă să iubesc, să cred, să râd, să trăiesc exact aşa cum îmi doresc. Şi momentele în care aleg să mă îngrijesc doar pe mine nu sunt clipe de egoism. Sunt clipe în care sufletul meu se pregăteşte pentru celelalte clipe în care ALEG, CONŞTIENT, să ofer din preaplinul inimii mele.

Eu sunt mândră de mine. Eu sunt datoare să încerc, să lupt pentru visele mele, să îmi depăşesc propriile aşteptări şi să devin cea mai bună variantă a mea.

Aş vrea să văd mai multe persoane care se respectă şi se iubesc suficient. Aş vrea să fim, fiecare dintre noi, mai conştienţi de valoarea noastră ca oameni, ca femei.

Aş vrea tare mult să ştiu cum vedeţi voi aceste aspecte. E important să te valorizezi? Cum faceţi asta şi ce anume vă ajută să rămâneţi conectate la propria voastră valoare, demnitate, încredere?

Takeda Club Piatra Neamt – o familie la antrenament

Sâmbătă trecută, pe 25 noiembrie 2017, am asistat, cu mic şi mare, la cea de-a doua competiţie de kumite pentru Matei – Cupa „Ştefan cel Mare”, ediţia a V-a.

Invitaţia oficială, pe pagina de FB a evenimentului sună aşa:

Clubul Musashi Piatra Neamț , Renshi Gabriel Mares, 6 DAN KYUSHOSHIN JU JUTSU, invită toți iubitorii sportului din Piatra Neamț la competiția anuală de interes național Cupa „Ștefan cel Mare” Ju Jutsu . Competiția, aflată la a V-a ediție, va avea loc sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 9.

Competiția propriu-zisă se desfășoară în stilul JU JUTSU TRADIŢIONAL JAPONEZ și cuprinde următoarele probe: KUMITE (luptă), KATA (exercițiu de luptă imaginar cu unul sau mai mulți adversari), KOBUDO ( exercițiu de luptă cu arma tradiționale japoneze) și AUTOAPĂRARE (tehnici reale de luptă între doi sportivi).

În pauză, cluburile participante vor prezenta exerciții și tehnici demonstrative specifice fiecărui stil. Intrarea pentru public este liberă.

Matei face karate (kumite) cu shihan Ionel Ioniţă, într-un minunat club – Takeda – şi fiecare dintre „tigrişorii albi” cum sunt numiţi a lucrat mult şi a depus eforturi serioase pentru a se prezenta cât mai bine la această competiţie.

Spun zâmbind că Takeda Club este o mare familie şi mă bucur mult pentru că puiul meu de om are parte de aceste experienţe.

Cum aşa, vor întreba unii dintre voi, poate…Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, voi începe cu începutul.

Copii fiind nici eu, nici soţul meu nu am făcut sporturi. De nici un fel. Aşa au fost vremurile atunci, atât s-a putut face în condiţiile respective şi sunt convinsă că ne-ar fi prins bine sau, măcar, ne-ar fi ajutat ca astăzi să vedem viaţa puţin altfel.

Când domnul soţ a prins „gustul” fotbalului, m-am bucurat pentru el, dar nu am înţeles pe deplin cât de mult contează o astfel de activitate. 🙂 Până când nu m-a prins şi pe mine „virusul” sportului. Mă duc zâmbind la orele de pilates şi sunt mândra că, mai nou, vine şi mama cu mine 🙂

Când Matei l-a cunoscut pe sensei (nu ştiu dacă dânsul îşi mai aminteşte, dar era 1 iunie şi rawissanta Cristina  a găzduit în spaţiul ei frumos ateliere „meşterite” împreună cu câteva membre ale comunităţii Work at Home Moms – filiala Piatra Neamţ, al cărui coordonator local sunt). Atunci, Matei şi Ionel Ioniţă au interacţionat pentru prima dată. Din partea vărsătorului meu sensibil şi extrem de prezent a fost un fel de… coup de foudre, adică potrivire perfectă. Pentru că şi-a dorit să facă parte din trupa tigrişorilor.

De atunci, am trecut deja prin muuuulte antrenamente. Ne-am cumpărat kimono, am început să deprindem, cu paşi mici, rigorile acestui sport şi am descoperit Takeda Club – o familie care creşte, se antrenează şi râde împreună.

La prima competiţie, cea de la Bucureşti, am avut îngrozitor de multe emoţii. Dovada stă şi vocea mult schimbată din înregistrarea luptei. Acum, m-am bucurat să descopăr că puiul de om ce va avea 6 ani peste mai puţin de 3 luni s-a maturizat mult. Este mai stăpân pe el, pe ceea ce simte şi este. Deşi a fost înfrânt, a reuşit să se bucure de luptă şi a privit cu ochi critic evoluţia lui, după meci.

Marea bucurie pe care am trăit-o este sentimentul apartenenţei la clanul Takeda. Fiecare luptă a fost urmărită cu sufletul la gură de marea de părinţi şi copii. Fiecare victorie sau înfrângere a fost resimţită ca într-o familie şi cred că acesta este un super dar pentru fiecare dintre noi.

Ca în fiecare familie, mai există discuţii în contradictoriu. În condiţii de stres, se mai ridică tonul şi e posibil ca unele orgolii să iasă uşor ciufulite. Dar… ca în toate familiile smart, totul e bine când se termină cu bine. 🙂

Fiecare nou antrenament este un nou prilej de socializare, de a îmbunătăţi tehnicile de lucru şi de a „lucra” la relaţiile cu prietenii de la karate, cum le zice Matei.

Ştiu că luna cadourilor nu a început încă, dar să spui MULŢUMESC, sunt recunoscător şi eşti important pentru mine nu are nevoie de o lună anume.

Aşa că… Mulţumim frumos, shihan, pentru toată implicarea şi sufletul depuse în marea familie Takeda! Eşti „tată” nu doar pentru copiii care îţi poartă numele, ci şi pentru cei care, de-a lungul timpului, ţi-au trecut prin mâini. Sunt sigură că, peste ani, îşi vor aminti cu drag de clipele acestea, indiferent de drumul pe care îl vor alege!