Scrisoare pentru copilul meu de 2 ani

 

 

Dragul meu Pui de Om,

 

Am decis să îţi scriu astăzi, când eşti deja pornit pe drumul fără întoarcere către adultul care vei deveni. Acum o vreme, ai împlinit 2 ani, nu mai eşti un bebe, cum spun eu. Eşti deja un copilandru sau un toddler, cum ar spune alţii.

Chiar dacă ai 2 ani, te alini încă la pieptul meu. Ceri în gura mare, oriunde te prinde foamea sau setea sau dragul, laptele bun de mami. Şi DA, nu mi-e ruşine că te alăptez încă, deşi…uite, mergi în picioare şi ai deja toţi dinţii şi toate măselele.

Nu mi-e ruşine când te apropii de mine şi încerci să îmi ridici bluza ca să îţi descarci frustrările de 2 ani, ca să îţi alini durerile sau doar ca să te reconectezi cu mine, după orele multe şi lungi pe care tu le petreci la creşă şi eu la muncă.

Ai 2 ani şi viaţa cu tine nu e tocmai uşoară. Am ajuns, cu teamă şi cu bucurie totuşi, la etapa temută în care te dai cu fundul de pământ. Şi strigi din toţi rărunchii, de îmi închipui că vecinii noştri (oameni de treabă, de altfel!) vor chema cât de curând Protecţia Copilului sau Protecţia Animalelor, sau amândouă. Ai 2 ani şi eşti un maestec de dependenţă de mine şi independenţă faţă de tot şi toate.

Eşti un pui de om care vrea să nu se rupă de mama lui. Şi baţi hotărât din picior de câte ori încerc să te ţin ocupat câteva minute.  Ca să pot face un duş liniştită, să gătesc sau să îmi trag sufletul. Mă cauţi prin casă, tot mai impacientat dacă nu îţi răspund la prima sau a doua strigare. Mă întrebi ude peci,mami Iina? şi chiar e ce eci pat Petu? (De ce eşti supărată pe Petru?).

Ai doar 2 ani şi vrei să faci totul singur. Să mănânci ciorbă cu o lingură mare, cum face mami/tati/Atei (Matei). Să foloseşti crema mea de faţă sau piatra de alăun a tatălui tău. Să conduci motocicleta de poliţie a fratelui tău. Să foloseşti şurubelniţa şi foarfeca şi cuţitul. Să cari pepenele sau să împingi coşul de cumpărături. Ai fi în stare să stai zi şi noapte să observi toate abusele (autobuzele) şi să colecţionezi toate gâzele care îţi ies în cale (deşi te-a înţepat o albină şi ai avut buba la deget!)

Mă uit la tine şi îmi amintesc (vag) că am trecut deja prin acestă etapă cu fratele tău. Vârsta celor 2 ani, terrible twos. Şi totuşi, nu mi-e uşor.

Da, admit că uneori, mi-e tare greu să rămân calmă în faţa luptelor de putere pe care se pare, le purtăm pentru orice lucru, cât de mic. Şi mi-e tare greu să nu mă înfurii.

Să păstrez în minte faptul că ai, totuşi, doar 2 ani!!! Că nu faci lucrurile în aşa fel încât să mă înfurii/superi, dar că încerci să înţelegi care sunt limitele puterii tale. Că ai doar 2 ani şi universul capătă abia acum, dimensiuni pe care le cercetezi.

Sunt zile în care mă rog să vină noaptea mai repede. Şi da, nu e deloc uşor pentru o mamă de doi copii să aibă şi job, şi timp special în parc, şi mâncare în frigider şi unghiile măcar prezentabile şi, eventual, greutatea regulamentară pentru înălţimea ei.

Pentru cei care nu au copii sau au unul singur (eventual, foarte mic sau care nu a ajuns la vârsta hotărâtului NUUUUUUUUUUUUUUUUUU!), cu tot respectul, habar nu aveţi despre ce vorbiţi! 🙂 O să aflaţi, sau poate nu. E ok, nu suntem toţi făcuţi la fel.

Revenind la tine, pui de om! 🙂

Fratele tău m-a făcut să fiu şi MAMĂ, pe lângă toate rolurile pe care le aveam.

Tu m-ai ajutat să mă temperez, să me relaxez, să îmi depăşesc limitele, să îmi dozez puterile şi să reinventez jocuri,poveşti şi cântece.

Minunea mea de 2 ani, eşti dulce când îmi adormi în braţe, transpirat şi încă mirosind a copilărie, a lapte şi a vise. Eşti vesel când te trezeşti şi alergi, cu picioruţele goale şi dolofane prin casă, căutând un culcuş cald unde să mai moţăi câteva clipe. Eşti hotărât şi drept când îmi strigi GATA! şi o zbugheşti la joacă. Eşti plin de surprize când urmăreşti păsările prin parc sau te aproprii, sfios, de un copil sau altul, la creşă.

Viaţa cu tine nu-mi oferă nici o clipă de răgaz.

Mereu e ceva de făcut, mereu ai nevoie de atenţia sau privirea mea, mereu îmi cauţi compania şi, oricât de obositor ar fi, ştiu sigur că nu mi-aş dori sa fie altfel.

Copil de 2 ani, adult captiv într-un trupuşor firav, voinţă cât un munte şi viaţă prin toţi porii, iartă-mi stângăciile şi cruţă-mi nervii, dacă e cu putinţă. Ţine minte că te iubesc adânc şi pentru totdeauna şi niciodată nu se va schimba asta, oricât de departe sau de puţin ascultător ai fi.

PS – Scrisoarea mea vine acum şi o las aici pentru noi. Pentru ca TU să înţelegi cât de mare şi rotundă este dragostea ce ţi-o port. La fel, este pentru MINE, să nu uit aceste etape şi gânduri, să lăcrimez poate când vei fi mare, gata să îţi iei zborul din cuib sau să am termen de comparaţie când o să vină vremuri mai puţin bune.

Drenaj limfatic şi la Piatra Neamţ

Prima dată am auzit despre drenaj limfatic după ce am început partea de detoxifierea a curei mele de slăbire. Timpul trecea, se vedeau ceva rezultate şi am primit recomandarea de a adăuga câteva şedinţe de drenaj limfatic la cocktail-ul de acţiuni benefice sănătăţii.

Întâmplător (sau poate nu 🙂 ) am descoperit  Salonul Gabrielle. O locaţie uşor de găsit, un spaţiu prietenos şi o mână de oameni care zâmbesc, îşi pun cunoaşterea şi priceperea în slujba noastră, a celor care vrem să arătam şi să ne simţim mai bine.

Picture 023Iniţial am ajuns acolo pentru o scurtă şedinţă de epilat, dar am fost îmbiată să încerc şi beneficiile minunatului aparat (după câte am reuşit să aflu, unic în oraş, cel puţin deocamdată).

Concret, acest aparat ajută corpul să elimine toxinele, prin câteva programe de exerciţii persoanlizate nevoilor tale.

Nu doare, nu face mizerie şi nu lasă urme vizibile. 🙂 Sau nu unele care să îţi provoace disconfort, ci, dimpotrivă.

Eu sunt mândră că, printr-un program de 3 şedinţe pe săptămână, alternând programele recomandate de importator, am reuşit să modific în bine aspectul pielii mele.

Mai exact, am redus cu câţiva centimetri circumferinţa taliei. S-a redus cu un număr mărimea la haine. Mă simt mai suplă şi am pierdut o parte din apa reţinută de organism, de-a lungul vieţii.

Poate că rezultatele mele nu sunt miraculoase, dar perioada de timp despre care vorbesc este una foarte scurtă. Subliniez, o dată în plus că eu am urmat şi indicaţiile alimentare ale unui nutriţionist şi tind să cred că este o combinaţie câştigătoare, cel puţin în cazul meu.

Din experienţa mea, vă pot spune că mi-au făcut plăcere şedinţele de drenaj limfatic pentru că durata lor este una medie (eu am folosit sesiuni de câte 10 minute, schimbând uneori partea corpului pe care lucram), reprezintă o investiţie în sănătate şi sunt accesibile ca preţ, ca locaţie şi ca mod de desfăşurare. Pentru o perosoană ocupată, care lucrează mult şi are multe responsabilităţi pe parcursul zilei, mişcarea în formă organizată (mers la sală, alergare, practicarea unui sport,etc.) poate rămâne un deziderat, un vis de neatins, din motivele enumerate.

Din punctul meu de vedere, fiecare ar trebui să încerce să vadă ce fel de activitate i se potriveşte.

Vă las mai jos câteva linii generale privind folosirea aparatului fitnesss/de slăbire care ajută la drenaj limfatic.

  • Este indicat să faceţi câteva exerciţii uşoare, de încălzire înainte de a utiliza aparatul. Intensitatea vitezei şi durata exerciţiilor va creşte progresiv.
  • Contraindicaţii: nu suportă mai multe persoane odată, nu se foloseşte de femeile însărcinate sau în perioada de menstruaţie, nu se foloseşte de către cei care suferă de boli cardiace, tensiune prea mică/mare sau care au probleme ortopedice, decât conform recomandării medicale, nu se foloseşte de persoanele care au leziuni pe sau în interiorul corpului.
  • Există câteva variante de exerciţii:
  1. Masaj în pozitie de flotare – este util pentru umeri, piept, braţe şi partea superioară a corpului
  2. Masaj pentru un singur picior – util pentru mijloc, abdomen şi coapse
  3. Masaj cu genunchii îndoiţi – pentru spate, fesieri şi gambe
  4. Masarea mâinilor şi încheieturilor – pentru picioare, umeri, braţe şi partea superioară a corpului
  5. Masaj în poziţie verticală – ideal pentru antrenarea întregului corp
  6. Masaj picior arcuit -antrenarea taliei, abdomenului şi coapselor
  • Programul de exerciţii, conform manualului  poate fi:

Exerciţiu normal=1-3 ori/zi, 5-20 min/zi, viteză normală

Sau

Exerciţiu pentru scădere în greutate=4-8 ori/zi, 10-20 min/zi, viteză mică

Ca şi număr de programe, există câteva variante – 88,P1,P2,P3 – programe. Timpul alocat fiecărui program este de maxim 10 minute (selectarea făcându-se la minut). Pentru sesiuni mai lungi, se pot repeta programele, se pot intercala exerciţiile sau chiar vitezele.

Programul meu preferat (pentru că le-am încercat pe toate!) este cel care alternează vitezele. Este chiar relaxantă o şedinţă de drenaj limfatic astfel, dar, atenţie!!!, după terminarea programului, este indicat să vă odihniţi 1-2 minute pentru că aveţi senzaţia că vă fuge pământul de sub picioare.

Este important de ştiut că rezultatele sunt mai profunde dacă sunteţi desculţi (vezi beneficiile presopuncturii, afişate şi în cabinet).

Un alt aparat din dotarea salonului este numit VACUUM şi apare în următoarele fotografii. Ajută la reducerea ridurilor, prin întinderea pielii, la tratamentul spondilozei cervicale şi la tonifierea sânilor. Dacă v-am făcut curioşi, sunt sigură că veţi petrece clipe minunate la salon, răsfăţate de mâinile de aur ale doamnelor şi răsfăţate de proceduri noi, eficiente, special concepute pentru a reda încrederea în sine, sănătatea şi buna dispoziţie.

Picture 028 Picture 029

PS : Să vă spun un mic secret 🙂 Periodic, salonul Gabrielle are noi produse şi servicii, aşa că urmăriţi pagina lor de FB, pentru a fi mereu la curent cu tehnologia frumuseţii!

Viaţa Lego sau planuri de vacanţă

A venit vacanţa, cu trenul (de lego!) din Franţa…:) Pentru că e cald şi soare, încercăm să petrecem cât mai mult timp afară. Evident, respectând recomandările Direcţiei de Sănătate.

În perioadele în care arşiţa soarelui ne obligă să stăm în casă, ne ocupăm vremea cu fel de fel de activităţi. Printre ele, marea iubire a lui M. – lego creator.

Pentru că sunt mamă şi îmi place să fiu mereu la curent cu cele mai noi şi interesante metode de parenting, am citit zilele trecute, pe un blog, postarea unei mămici despre cum a renunţat, împreună cu copiii ei, la aproape toate jucăriile, pentru a descoperi bucuriile simple şi conectarea umană.

No, acum ce să zic… Prima dată când am văzut titlul articolului respectiv, mi s-a părut uşor ciudat. Adică cum,mi-am zis. Şi m-am pus pe citit…Şi am înţeles nişte lucruri. Să vă spun şi vouă, poate mai urmează nişte conştientizări, nu?

Cercetătorii britanici (oameni cu timp liber şi unelte, cu siguranţă:) ) au descoperit că dacă ai mai multe posesiuni, nu eşti mai fericit. Ci ,din contră, e posibil să fii mai greu de mulţumit, pe termen lung, să devii mai îngândurat şi mai însingurat, încercând să vă apăraţi avuţiile.

Aşa cred şi eu… Pe de altă parte, e adevărat că poţi da în cap creativităţii (tocmai am citit un material interesant al doamnei Mihaela Ţigănaş, psiholog clinician specialist/psihotarapeut) dacă oferi copilului totul de-a gata.

M-am tot gândit şi nu ştiu dacă aş avea inimă să le iau copiilor toate jucăriile. Deşi, conştientizez că este vorba despre percepţia MEA, despre sentimentele mele vis-a-vis de luatul jucăriilor.

Poate pentru că o parte dintre jucăriile pe care le cumpăr azi copiilor mei sunt, de fapt, pentru copilul din mine. Care a trăit o copilărie mult mai naturală, mai liberă şi mai puţin tehnologică decât trăiesc acum, puiii mei de om.

Să vă spun că nu aveam atâtea posturi de televiziune disponibile şi că primul telefon mobil l-am avut în liceu, puţin înainte de majorat? Nu, chiar nu glumesc, deşi pentru generaţiile de azi pare atât de ciudat că există oameni care au crescut şi, culmea!!!, surpavieţuiesc fără smartphone, tabletă, Wi-Fi sau… lego.

Revenind la vacanţa copilului meu, îmi doresc să îl ajut să înveţe să se bucure de lucruri, să le aprecieze valoarea adevărată, dar să nu fie dependent de ele. Există viaţă dincolo de tehnologie. Există lucruri şi trăiri pe care nici un joc, oricât de performant ar fi şi oricâte ofecte speciale ar avea, nu le va putea recrea, nu aşa cum pot fi percepute în mod natural.

Poate lipsa jucăriilor din copilărie m-a făcut să iubesc lectura, să îmi aleg prietenii în funcţie de jocurile din faţa sau spatele blocului pe care le jucam. Poate am pierdut la capitolul tehnică, dar am câştigat mult timp pentru mine şi sufletul meu. Am câştigat aripi pentru inimă şi creier, cum îmi place mie să spun.

Noile seturi de la Lego Creator pot fi ALT tfel de jucării. De ce? Pentru că îţi oferă posibilitatea de a construi povestea, în jurul personajului creat. Pentru că te învaţă să lucrezi organizat şi apoi să mergi mai departe, pentru a integra mereu şi mereu noi aventuri în viaţa creaţiei tale.

Dacă vă spun că îmi vine şi mie să mă aşez pe covor, cu Matei, să construiesc alături de el, mă credeţi? Şi de multe ori, chiar facem asta. Ne aşezăm turceşte şi intrăm într-o lume magică.

Vacanţa aceasta este prima în care vom avea atât activităţi organizate (sper la un curs de înnot pentru piticul mare). De asemenea, ştiu că aşteaptă cu nerăbdare nunta mătuşicii preferate şi cele câteva zile la mare, aşa cum se anunţă.

Puiul de om mic, proaspăt sărbătorit de 2 ani şi de Sfinţii Petru şi Pavel (mulţumim din suflet tuturor celor care v-aţi gândit la noi şi ne-aţi transmis gândurile voastre pozitive!!!) merge în continuare la creşa de la Start Academy (vă spun un secret: curajoasele prinţese care se joacă şi râd cu piticii de acolo nu vor avea deloc vacanţă vara asta, aşa că vă puteţi lăsa odoarele pe mâna lor oricând, cu maximă încredere!).

Aştept şi eu să descopăr noi activităţi care să merite atenţia noastră şi sper să vă scriu cât de curând despre astfel de lucruri, aşa cum v-am obişnuit.

Până una alta, vă anunţ cu inima deschisă că la finalul acestei săptămâni (1-3 iulie 2016), se desfăşoară Festivalul Medieval la Tg. Neamţ. Printre cavaleri, plăieşi moldoveni şi domniţe de curte, vă invit să trăiţi o parte din poveste 🙂

PS – Ca să rămânem în lumea lego, vă las câteva fotografii de la expoziţia tematică găzduită pe parcursul lunii iunie de Muzeul de Istorie Piatra Neamţ. Fotografiile nu îmi aparţin, eu am făcut câteva cu telefonul, dar nu sunt foarte prezentabile (sper să rezolv şi problema asta cât de curând!).

Exp lego 1 Exp lego 2

Empatia – ce este și ce NU este (note de lectură)

Această postare despre empatie este una dintre cele mai muncite postări. Am pornit la drum încercând să fac un conspect al primei cărţi a minunatei dr. Laura Markham. Odată cu pătrunderea în tainele acestei interesante lumi, empatia şi toate conceptele care o întregesc, mi-au devenit prieteni de cursă lungă.

Glumind puţin, cred că domnul soţ ar fi în stare să vă lase vorbind singuri, dacă îi strecuraţi, în orice conversaţie, empatia. 🙂

Cu toate acestea, pentru cei care habar nu au despre ce vorbesc eu aici, voi încerca să subliniez câteva noţiuni teoretice esenţiale.

Ce este empatia?

  • Ascultare şi acceptare fără presiunea de a rezolva/repara ceva
  • Oglindire, admitere şi reflectare a comportamentului/trărilor şi manifestărilor celor pe care îi avem în faţă
  • Respectarea unor limite sănătoase.

Ce NU ESTE EMPATIA?

Empatia NU ESTE  permisivitate.

Empatia NU ESTE rezolvarea problemei.

Empatia NU ESTE acord asupra unui comportament/mod de acţiune.

Empatia NU ESTE o suită de întrebări pentru a clarifica CE anume provoacă un comportament.

Empatia NU ESTE analiza unui comportament sau a unei relaţii.

Empatia NU ESTE dramatizarea situaţiei.

Empatia NU ESTE, în nici o situaţie, contestarea emoţiei resimţite sau arătate.

Empatie NU ESTE o încercare de înveselire.

 

Poate tocmai acest concept de empatie este (sau poate deveni) un punct de plecare în încercarea de a privi puţin altfel creşterea şi, mai ales, educarea copiilor noştri.

Scriam zilele trecute despre ideile şi curentele de gândire care i-au marcat pe părinţii noştri în vremea când noi, adulţii de azi, ne formam. Sunt convinsă că au făcut cum s-au priceput mai bine pentru a ne scoate oameni frumoşi, buni, corecţi şi că parte din ceea ce am devenit li se datorează. Le sunt recunoscătoare părinţilor mei pentru că ne-au purtat de grijă şi au aşezat în sufletul şi mintea noastră, combustibil util şi dătător de viaţă.

Pe măsură ce creştem, ne putem folosi tot mai abil cuvintele şi poveştile pentru a ne regla sentimentele. Dar până ajungem acolo, e lung drumul. Şi tot greul luptei cu astfel de sentimente este dus de oamenii dragi care ne au în grijă. Fie că vorbim despre părinţi, bunici sau doamnele educatoare/învăţătoare, cred că este important, pentru copiii de acum (croiţi puţin altfel decât noi, la vârsta lor) să fim la curent cu noi modalităţi de a lucra şi creşte.

Dacă  nu era evident încă din scrierile mele pe teme de parenting (dacă sunteţi curioşi, vă invit să daţi o căutare după acest termen pe blog), eu cred foarte tare în ideea de a construi împreună. Am descoperit această aplecare şi la dr. Laura Markham, şi la frumoasa şi blânda Otilia Mantelers (pe care am cunoscut-o la conferinţa susţinută la Piatra Neamţ), dar şi la mai puţin cunoscutele (dar de asemenea apreciatele), Ioana (Prinţesa Urbană) sau la Urania Cremene (ultima dintre conferinţele de parenting la care am participat).

Cred de asemenea, în vorbele lui Harold Hulbert:

Copiii au nevoie de iubirea noastră mai ales atunci când par să o merite cel mai puţin.

Parafrazând-o pe dr.Laura Markham, cele mai profunde nevoi ale copiilor pot fi descoperite într-una dintre următoarele categorii:

  1. Să ştie că părinţii îi adoră, le place să aibă grijă de ei şi se îngrijesc de fericirea lor (nevoia de preţuire, siguranţă, stimă de sine)
  2. Să se simtă cu adevărat văzuţi, cunoscuţi, acceptaţi şi apreciaţi, cu tot cu aspectele lor „ruşinoase” ca furia, gelozia, meschinăria şi lăcomia (nevoia de iubire necondiţionată)
  3. Să rămână conectaţi cu fiecare părinte, prin clipe petrecute frecvent împreună, într-un mod relaxat, jucăuş, nestructurat şi pentru a se afirma pe sine. (nevoia de intimitate şi apartenenţă)
  4. Să îşi proceseze emoţiile dificile din viaţa de zi cu zi (nevoia de plenitate emoţională şi acceptare de sine)
  5. Să deprindă noi abilităţi (nevoia de autonomie, independenţă şi încredere în sine)
  6. Să acţioneze din proprie iniţiativă pentru a avea un impact asupra lumii (nevoia de autodeterminare şi putere)
  7. Să îşi aducă contribuţia (nevoia de valoare, sens).

Mergând mai departe cu raţionamentul acesta, orice comportament inadecvat al copilului este un semnal de alarmă, un SOS că există nevoi nesatisfăcute sau sentimente/situaţii dificile pe care copilul încearcă să le proceseze. Spre exemplu, câteva clipe de atenţie completă a părintelui faţă de copil şi lumea sa, ar putea împlini nevoia de dulce mult mai bine decât o bomboană. De ce? Pentru că puiul de om nu ştie încă să descifreze foarte exact CARE NEVOIE nu este împlinită şi CERE atât cât poate percepe el cu mintea/sufletul lui de 1-2-3-4-X ani. Există cazuri de oameni mari care procedează la fel şi abia târziu în viaţă reuşesc să descopere ce anume stă în spetele poftei/adicţiei respective.

Când oferim unui copil anxios ocazia de a-şi procesa vechile temeri, îl ajutăm să facă pasul către curaj şi libertate, din toate punctele de vedere ale vieţii lui. Interesant cum o adicţie cu care vă luptaţi, poate, de ani de zile, vă apare acum într-o cu totul altă lumină, nu? 🙂

Dacă v-a plăcut această postare, vă invit să vă abonaţi la postările blogului (pe e-mail sau prin urmărire a paginii de Facebook – Blogul Irinei.

De asemenea, dacă vă interesează subiectul/conspectul meu din cărţile dr. Laura Markham, aştept să îmi lăsaţi un mesaj conţinând adresa de e-mail şi veţi primi, bonus, o lucrare de parenting în format .pdf şi/sau o colecţie de poveşti vindecătoare pentru voi şi copilul vostru.

Ştiu că trăim într-o epocă a vitezei, că sunt multe informaţii, care mai de care mai colorate şi o parte dintre ele nu ne sunt necesare, ne agasează şi ne consumă timpul (şi aşa puţin, deci foarte preţios!). Promit să nu vă bombardez căsuţa de e-mail cu reclame sau spam, veţi fi doar la curent cu ceea ce scriu, cu gândurile şi proiectele mele. Vorbele şi semnalele de la voi îmi fac întotdeauna plăcere şi îmi propun să creem o comunitate frumoasă, activă, în jurul ideilor în care credem! 🙂

 

Sursă foto: http://www.batanga.com/curiosidades/7378/que-es-la-empatia

Întreabă-mă

Întreabă-mă de ce mi-s

ochiii triști.

De ce mi-țin gura strâns lipită

și vorbele mi se opresc

în gât.

 

Întreabă-mă de ce

mi-e întuneric.

Și gândul meu îmi zboară

către vise.

 

De nu mă-ntrebi…

Tot am să-ți spun.

Căci trist și greu mi-e să le țin

pe toate-n mine.

Și biata inimă, săraca,

O să îndure… până când?

Și cât să ducă?

Cât să ierte și să cearnă,

iar gândurile toate

cum să se așeze

în coșuri și pe rafturi?

 

Notă: Versuri scrise acum o vreme. Inițial le-am salvat aici, într-o ciornă, unde le-am abandonat. Poate nu le-aș mai fi publicat, dar oameni dragi inimii mele suferă. Și eu, deși la mine-n suflet e deja soare și primăvară, mă fac mică,mică în fața durerii lor. Nu știu decât să îmbrățișez strâns aceste suflete, să le mângâi și să le șoptesc, iar și iar, că va fi bine, că va fi mai bine. Curând. Că eu rămân acolo, alături, să ascult, să șterg lacrimi, să tac sau să înalț speranțe, dacă asta se așteaptă de la mine.

Aproape 3 luni în colectivitate. Impresii

Au trecut deja aproape 3 luni de când puiul mic de om este integrat în colectivitate. Vă scriam la începutul anului cât de mult m-am luptat cu gândurile, cu mine, cu listele pro și contra. Pentru că sunteți prietenii mei și pentru că sunt sigură că există și aici oameni (mămici, în special, dar nu numai!) care se întreabă dacă au luat decizia corectă despre sau cum va reacționa puiul la integrarea (și după) în colectivitate, voi lăsa aici câteva impresii ale mele despre cum a perceput puiul de om noua ordine zilnică – orele în colectivitate.

  • Plânsul la despărțire – A durat mai puțin decât la primul copil, care, fie vorba între noi, a fost integrat (sau am încercat sî facem asta) puțin mai repede: 2 ani și 8 luni la M. versus 2 ani și 6 luni jumate acum, la P. Noi am ales să facem o integrare treptată, adică să îl lăsăm la program scurt în primă fază. Asta înseamnă că ajungea în colectivitate  în jurul orei 8.30 dimineața și îl luam acasă după masa de prânz, în jur de 12.30. Am ascultat sfaturile Alinei de la Start Academy (de fapt, îmi place să cred că am ajuns să fim partenere cu drepturi egale :P) și am început să mergem după ce grupa era deja formată, copiii ceilalți se obișnuiseră deja unii cu ceilalți și de la mijlocul săptămânii (orice părinte de copil preșcolar vă poate spune că lunea – prin extensie lunea de după vacanță – este o zi grea). Mai sunt zile în care despărțirea se face mai greu, dar de cele mai multe ori, lucrurile decurg exact cum ar trebui. E important să aveți răbdare cu puiul de om, să îl observați și ascultați, cu empatie.
  • Masa  Deși P. cel mic este un mâncăcios, mi-am făcut și eu griji în ceea ce privește mâncarea (cât, cum, cu cine, etc.). Pentru că este încă alăptat, știam că existau zile în care refuza să mănânce la măsuță, dar recupera înainte de nani, în momentele noastre de alin(t). Pe de altă parte, eu și familia mea nu consumăm carne și derivate, opțiune pe care ne-o asumăm dar care este o probă de foc pentru intrarea și viața în colectivitate. Am găsit înțelegere și am primit asigurări că nu se va trece peste dorința mea de a gestiona și alege ceea ce primește de mâncare puiul meu. Ca și la creșele de stat, există meniul afișat, se poate comunica deschis și nu am avut nici o problemă de ordin culinar/alimentar, cum am mai auzit și cum, din păcate, se mai întâmplă chiar și la cele mai… căutate creșe/grădinițe.
  • Timp de joacă – Un alt aspect important (pentru mine) care a cântărit mult în alegerea unei creșe private. Pentru că puiul de om este suficient de mic încât să nu poată solicita/comunica de ce anume are nevoie, dar destul de mare și activ pentru a avea nevoie de supraveghere atentă permanent și de parteneri răbdători, activi și implicați de joacă, m-am bucurat că ne-am găsit locul într-o grupă micuță (sub 10 copilași), cu minuni de vârste diferite. Poate că, la prima vedere, ideea de a-ți lăsa odorul pe mâna unor necunoscuți, printre copii mai mari decât el nu este cel mai bun prieten al unei mămici. DAR… am trăit aceeași experiență și cu primul copil, deci am putut observa beneficiile, pe termen lung. Care sunt acestea? Comunicare și mobilitate mult îmbunătățite, socializare naturală, perspectiva unor prietenii cu folos.
  • Viruși și microbi – Una dintre fricile oricărui părinte, odată cu intrarea în colectivitate : îmbolnăvirile dese. Parțial pentru că P. s-a imunizat destul de mult anul trecut, primind cu brațele deschise de bebe toți virușii pe care îi aducea acasă fratele mai mare, parțial datorită moștenirii de anticorpi primite prin laptele matern și parțial prin grija mămicilor de schimb de la creșă (copiii sunt triați ȘI în funcție de starea de sănătate, cei care sunt/par a fi deja bolnăviori își desfășoară activitatea separat, dacă nu pot fi luați în familie sau starea lor s-a modificat simțitor pe parcursul zilei), domnul meu mititel nu a lipsit nici o zi. E adevărat că am trecut prin vreo 2-3 sesiuni cu mucișori (a fost văzut de doctorul nostru, nu exista nici un semn care să recomande retragerea din colectivitate și am apelat la remedii naturale/naturiste, de fiecare dată în câteva zile puiul era ca nou. O mare bilă mare pentru spațiile largi și posibilitatea de utilizare diversă pe care le are locul unde mergem noi – se poate aerisi suficient de des.
  • Socializare în deplasare – Fiind al doilea copil și avându-mă pe mine ca mamă, puiul de om a primit din plin socializare, încă de foarte devreme. Am fost cu el la petreceri de copii, la locuri de joacă, am organizat și participat la play dates și ne petrecem destul de mult timp în aer liber, aproape pe orice vreme. Petru iubește copiii și suferea de lipsa lor odată cu plecarea fratelui mai mare la grădiniță. Deși mă așteptam să dureze mai mult, după primele două săptămâni copilul meu se trezește în fiecare dimineață și aleargă în pijama la ușă, cerând insistent să meargă la „Pupii”=Copii. După alte vreo două săptămâni a început să strige prin casă diverse persoane de acolo 🙂 Au existat perioade în care copilul meu sau ceilalți au trecut prin faze mai războinice (cu împins, mușcat sau lovit copiii), dar prin comunicare, joc și atitudinea potrivită (iar subliniez că educatoarea și părinții trebuie sa lucreze în echipă, da?), acum sunt bucuroasă să descopăr un colectiv frumos, care se joacă zâmbind și învață râzând.
  • Activități și dezvoltare – Sunt convinsă că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, nu e recomandat (în special pentru sănătatea ta mentală, mami!) să faceți comparații între copii, chiar ai aceleași familii. Pe de altă parte, vorba mamei mele „pui bun, iese bun”, cred cu toată ființa mea că investiția (sună mai bine decât sacrificiul, nu?) de atenție, de răbdare, de timp, de iubire necondiționată aduce beneficii pe termen lung. Așa că, da! Sunt mândră că puiul de om vorbește suficient cât să ne înțelegem, se mai joacă și singur, numără până la 10 (după mine, în română și engleză), desenează, împarte jucării, etc. Marea majoritate a acestor activități au început cu mine, acasă, dar s-au îmbinat și continuat firesc, prin activitatea de la creșă. Poate nu toată lumea are timp/chef/energie să facă astfel de exerciții cu puiul de om (fie că e unul, fie că sunt mai mulți) și, cu siguranță, de multe ori, acest timp trebuie rupt de altundeva. Eu am spus și o repet, prefer să petrec timpul cu puiii mei de om și mai puțin cu cârpa de praf, mopul, vasele și cartea de bucate. E o alegere asumată și nu regret deloc :)!

Pe final, aș vrea să vă spun că mi se pare foarte potrivit faptul că cei mici sunt sunt încurajați să se joace ȘI neconvențional, că noi, părinții, putem vedea, aproape în timp real, ce activități fac puiii de om și sunt sigură că sunt câteva argumente care vor cântări greu pentru cei aflați în căutarea soluției potrivite. Nu am mai reluat aici argumentele pentru a alege o creșă, fie ea una de stat sau privată, le găsiți în prima postare, dar mi se pare important să primim ceea ce ni se promite și fiți sigure că voi sancționa orice comportament nepotrivit, așa cum acum am ales să mă laud cu timpul și achizițiile noastre la creșă.

Am aflat (pe surse, că tot se poartă!) că în curând va exista și un loc de joacă exterior ,la creșă și sunt foarte încântată că cei mici vor consuma vitamina D naturală, sub forma razelor de soare.

Momentul în care faceți intrarea în colectivitate a copilului este important, dar nu lăsați stresul să vă răpească emoția unui nou început, alături de puiul de om. Și, mai mult, nu lăsați pe nimeni să vă convingă de faptul că un copil se crește doar cu bani. Alegeți în cunoștință de cauză și, dacă simțiți că lucrurile nu sunt cum v-ați dori, reîncepeți căutările!

O cafea pentru o clipă

Eu nu beau cafea. De obicei. Îmi place mirosul ei, am învăţat să pregătesc pentru musafiri, dacă se impune. Şi totuşi, zilele trecute, într-o situaţie anume, mi-am dorit să beau o gură de cafea. Întâmplarea face că aveam un pachet desfăcut, la muncă şi că unii dintre colegii mei beau cafea frecvent. Aşa că am beneficiat şi eu de licoarea caldă, neagră şi, cum alfel, decât dulce.

Veţi râde, probabil, dar a fost o cafea de poveste. A fost o cafea aburindă, care m-a ţinut trează (mai mult decât ar fi trebuit chiar, dar asta e altă poveste!). A fost plină de poveşti, o cafea ca o îmbrăţişare catifelată.

Acum, aştept un nou prilej special, anume făurit, pentru a mai bea o gură de cafea.

Mă gândesc … aşa suntem noi oamenii… păstrăm mult din ceea ce ne face plăcere, farfuriile bune pentru musafiri. Camera bună pentru ocazii. Parfumul scump pentru prilejuri rare. Şi când ne bucurăm oare?

O simplă cafea mi-a adus gândul copilăriei. Copilărie suficient de îndepărtată ca să îmi fie dor, dar destul de apropiată ca să mă mai bântuie când şi când.

Părinţii mei beau cafea dintotdeauna. De obicei, la ibric. Uneori, la filtru. Mai mare sau mai mică. Cu puţin zahăr. Uneori cu frişcă, dar rar.

Prima cafea mi-a gâdilat nările şi cerul gurii odată cu prima moarte a unei persoane apropiate. Sora bunicii mele sau mamaia, cum îi spuneam noi. Am plâns cât pentru o viaţă atunci. Eram proaspăt intrată la un liceu bun, la profilul uman, pe care mi-l dorisem. Ea era bolnavă şi destul de bătrână, noi departe, la 300 de kilometri. Toată vara i-am promis că venim să o vedem şi nu am mai apucat. Începea şcoala şi ea, draga de ea, nu a mai putut. S-a dus într-o lume mai bună, spuneau atunci toţi. Mi se părea atât de ciudat…Unde să se ducă? Şi de ce?

Şi mamaia bea cafea. Dacă închid ochiii,mi-o amintesc atât de clar…

Revenind la cafeaua mea, recent descoperită. 🙂

Voi aveţi amintiri legate de o cană de cafea? Poate o invitaţie la cafea, poate o poveste frumoasă legată de un om drag care bea cafea… Oricum ar fi, îmi place să cred că avem dreptul şi datoria de a trăi frumos clipele care ne fac plăcere. Să bem o ceaşcă de cafea cu o prietenă bună, să citim o carte frumoasă sau să pierdem vremea, visând…