Fantoma unei biciclete

Deși poate părea tare greu de crezut, îmi amintesc prima mea bicicletă. Am primit-o cadou de la bunicul meu matern când eram un bebeluș. Era o bicicletă de oameni mari pe care tata o folosea pentru a parcurge cei 2-3 km până la văcuța cu lapte de unde ne aprovizionam.

Bicicleta verde, frumoasa și elegantă, supla și sprintenă, a rămas, încă din acele timpuri, un fel de fantomă a gândurilor mele. Să vă explic exact ce vreau să spun. Nu vă temeți, nu e o poveste de groază, ci una chiar… drăguță, aș spune!

Când vorbim despre  biciclete copii, fiecare dintre noi își închipuie ceva anume. Unii își amintesc zâmbind de prima lecție de … condus, alții, poate, cu durere, îți pot spune despre prima julitură. Eu, îmi amintesc despre bicicleta verde. Care, deși a fost a mea, nu a mai ajuns niciodată la mine. Acum, nu vă închipuiți că am avut o copilărie nefericită, în care am fost tiranizată de niște monștri de părinți care nu au vrut sau nu au putut să îmi ofere o bicicletă.

Nu, Doamne ferește! De fapt, la vârsta pe care o are acum băiatul meu cel mare, Matei, îmi amintesc foarte clar că aveam o frumoasă bicicletă roșie. Cu claxon și șa albă, de plastic. Eram un fel de vedetă în micul cartier de la Ianca, ori de câte ori mă plimbam, țanțoșă cu bicicleta mea cea strălucitoare. Îmi aduc aminte cu infinit drag de toți prietenii din vremurile acelea – azi, răsfirați prin toată  lumea, dar mulți dintre ei purtând încă în suflet colțișorul nostru de lume tihnit.

Apoi, mai mare fiind, să fi fost prin clasa a VII-a, am primit un Pegas. Albastru și zvelt. Era toamnă și primele lecții de conducere le-am primit de la unchiul meu drag. Am aterizat într-un munte de frunze uscate, mi-am agățat cracul pantalonilor și am avut vreo câteva zile febră musculară de la pedalat. Dar nu m-am lăsat! Am descoperit viteza (care nu m-a atras multă vreme) și îmi plăcea să alerg singură, cu bicicleta mea și câte o carte, într-un loc doar de mine știut. Ce timpuri senine. Vorba cuiva… atunci, timpul avea răbdare… Cu mine, cu noi, copiii, care parcă trăiam mai colorat, mai tihnit, mai pe îndelete aniii aceștia atât de importanți 🙂

Acum, privind la imensa ofertă de biciclete, mă apucă râsul! Ce vremuri frumoase…. Acum, copiii își doresc biciclete cu personaje din desenele animate favorite, biciclete în care își pot transporta jucăriile, biciclete cu care pot face întreceri cu prietenii sau excursii în jurul lumii. Copil fiind, mi-am imaginat mereu că tot farmecul unei biciclete stă în libertatea pe care o oferă. În liniștea vântului ce-ți suflă prin plete când zbori cu bicicleta ta. Zâmbesc azi, dar pentru noi, copiii de altă dată, schimburile între noi, negocierile dure se lăsau cu… „ȘI merg și eu o tură cu bicicleta ta?”

Chiar și dragostea adolescentină era mai plină dacă avea… o bicicletă! Eh, ce vremuri… Probabil că EL de atunci nu își mai amintește, are și el, la rândul său, acum proprii copii… dar câteodată, rememorez pupicul primit ca MULȚUMESC pentru plimbarea cu bicicleta.

Pentru că, dincolo de culoare și model, sunt sigură că există mai multe criterii importante care să ajute la alegerea unei biciclete, vă rog pe voi, cititorii mei, să mă luminați! Care sunt criteriile alegerii unei  biciclete potrivite? Ce e important la o bicicletă pentru copii și ce e must have la una pentru adulți? Mai mult, care e vârsta cea mai potrivită pentru prima bicicletă?

Mă gândesc serios să investesc într-o astfel de bicicletă pentru aniversarea de 4 ani, dar poate că și cea de … 30 merită una…. :)Nu?

După cum vedeți, cumva, fantoma unei biciclete verzi m-a urmărit de-a lungul vieții. Sunt sigură că absolut nimic nu e întâmplător. Zâmbesc și acum, la gândul și amintirea vântului din plete, la gustul libertății. Alergând cu bicicleta mea, TOTUL părea posibil! Orice vis era aproape! De aceea, îmi doresc să le dau și fiilor mei acest minunat dar… sub forma unei biciclete.

 

Daruri de sărbatori – 0-12/18 luni

Din punctul meu de vedere, la acestă vârstă (0-12/18 luni) alegerea lucrurilor care pot deveni daruri de sărbători poate ține cont de câteva criterii simple: nevoi, buget, interese.

Pentru că am trecut deja de două ori prin acestă perioadă, am făcut un efort și am pus pe hârtie câteva sugestii pentru cei care nu au cumpărat deja daruri de sărbători pentru cei mici. Sau, de ce nu, puteți da mai departe această listuță celor care vă întreabă ce anume să le cumpere puilor de om din dotare. Evident, aștept cu interes, în comentarii orice alte sugestii aveți pentru acestă categorie de vârstă – ce jucării/jocuri/obiecte le plac puilor, pe care le-ați dăruit și au avut succes sau pe care vi le-ați fi dorit în copilărie.

Veți râde probabil, dar cred că, dacă privim în suflet cu sinceritate și încredere, cu toții vom găsi măcar un ceva (mai mic sau mai mare) pe care, speram în secret, să îl regăsim pe lista cu daruri de sărbători. Nu e cazul să discutăm acum dacă e îndreptățită sau nu o astfel de rememorare…

Pentru mine, luna decembrie este un duios prilej de a regăsi magia copilăriei, o dată în plus, prin darurile făcute minunilor mele.

Iată deci, o parte dintre jucăriile care la noi au avut mare succes și care se pot regăsi printre surprizele denumite generic DARURI DE SĂRBĂTORI (unde este posibil, am încercat să vă ofer și foto sau măcar link-ul unde puteți vorbi despre ce vorbesc)

  1. Cuburi moi – Noi avem (folosite de primul copil inițial) o găletușă de la Clementoni, cu 20 de cuburi colorate (roșii, galbene,verzi, albastre). Nu mai rețin exact cât am dat pe ele, dar au fost un dar tare apreciat. Le-am folosit la ronțăit (în perioadele de erupții dentare), la învățarea și numirea culorilor, dar și la primele aruncări (nimeni nu a fost rănit, din fericire) sau construcții.    
  2. Cărți – Se spune că plăcerea lecturii e molipsitoare și microbul se împrăștie… citind! Așa se face că mi-am expus copiii foarte repede cărților (sau să spun invers???). Da, inițial a fost vorba despre câteva reviste/pagini colorate pe care le-au putut rupe și smotoci fără ca mami să vocifereze. Cu timpul, din explicație în explicație, au ajuns să aprecieze cărțile adevărate, cum le spune acum Matei.                                                                                                                   La acest capitol, recomandările și experiențele noastre sunt multe.  De la minunatele cărți de descoperit,fără text, dar cu imagini pline de culoare și diverse obiecte/animale/personaje de descoperit – noi am avut un set de 3 cărți cumpărate de la Lidl parcă, ilustrate de Anne Suess. Mica mea cutie cu de toate (Anne Suess) Dincolo de formatul micuț al cărții (potrivit mâinilor piticilor) și paginile groase, ne-au salvat de multe ori în clipe în care nici o altă jucărie sau activitate nu părea să atragă. Acum, Petru nu se mai bucură de toate cele 3 cărți (una dintre ele a devenit un set de cartoane dispersate), dar  îi place în continuare să îi arăt și explic diferite imagini din ele. Tot la acest capitol, ne-au plăcut cărțile cartonate/groase ca E timpul pentru picnic de la Ed. Prichindel sau Animale domestice – ed. Gama Educațional , interactive – mare succes a avut  La plăcinte înainte de la Editura Crișan (nu am cumpărat-o eu, am primit-o și noi de la niște prieteni dragi, cărora le mulțumim încă o dată! ), Motanul încălțat – format mic și cam sclipicios pentru gustul meu (dar Matei mi-a cerut-o într-o vreme, în fiecare zi). De asemenea, cărțile ce au ca subiect viața practică – noi am luat tot de la Lidl ceva cu 4 titluri, format mic, având titluri ca Lena merge la doctor/Ziua lui Iacob/Lena are voie să doarmă la Paula/Iacob și fratele lui mai mic/Să învățăm ceasul .
  3. Plușuri – Poate pentru că am avut băieți, la capitolul acesta nu am foarte multe de spus. De-a lungul vremii, copiii mei au venit în contact cu mai multe soiuri, dimensiuni și culori de plușuri. Fiecare dintre copii a avut/are propriile preferințe. În vreme ce Matei are un urs de pluș maro-cafeniu pe care îl ducem și aducem de la grădiniță, în vreme ce Petru iubește o găinușă mică și un cal de pluș care se încăpățânează să nu … pornească. Tot aici, jucării iubite, dar uitate acum, când scriu această postare sunt un elefant care luminează și cântă (folosit încă de când M. era micuț, pe post de ambianță de nani) și o floare colorată, agățată de clanța ușii, care cântă (folosită pe post de distragere a atenției la schimbarea scutecului, în perioadele când această activitate era una … cu cântec).
  4. Jucăriile de exterior sunt o altă variantă de daruri de sărbători potrivite, mai ales dacă sunteți genul de părinți care doriți să încurajați activitățile în aer liber. O tricicleta, o minge, un tobogan, un leagăn sau chiar o căsuță sunt doar câteva sugestii. Evident, pot fi folosite și în interior, dacă vă permite spațiul. Noi am folosit cu succes un leagăn de plastic dur, pe suport metalic.  foto leagan
  5. O altă categorie de daruri de sărbători (sau de ce nu, pentru zilele de naștere) sunt jucăriile de tras/împins . Există multe variante, de plastic sau lemn, cu șnur sau un suport liniar acționat manual. Părerea mea sinceră este să nu plătiți sume astronomice pentru astfel de jucării pentru că sunt genul de jucării care au o viață destul de scurtă în lista scurtă a preferatelor. Cel puțin, la noi așa a fost. Eu am cumpărat câteva jucării drăguțe și complet funcționale de la alte mămici ai căror copilași depășiseră perioada respectivă.
  6. Despre cuburile de activități există destul de multe informații, dacă sunteți interesați de acest aspect. Mai mari sau mai mici, din lemn sau plastic, ba chiar și din material textil, cu roți sau fără, sub formă de sortator sau chiar cu funcție de antemergător, oferta este largă și se pare că limita este dată doar de creativitate și, evident, buget. La noi în casă, această jucărie este una dintre cele mai apreciate, de ambii copii și, recunosc, am cumpărat-o inițial pentru că mi-a plăcut mie (probabil pentru că eu nu am avut așa ceva, copil fiind).
  7. Jucării muzicale/luminoase avem câteva, iar când nu mai rezistăm noi (sau bunicii 🙂 ), scoatem bateriile și luăm o pauză de la muzica ce răsună iar și iar. Matei prefera jucăriile luminoase, în vreme ce Petru este profund legat de cele muzicale, spre deliciul nostru, care ne bucurăm de dansul bebelușesc, implicit, la auzul acordurilor. De la cartea muzicală Vtech, la pianul sau la autobuzul cu litere, de la mașina de pompieri cântătoare sau la diferitele instrumente muzicale, toate ne-au distrat, le-am suportat, ne-au exasperat, le-am ascuns și le-am regăsit, peste timp, cu bucurie și încântare. Un sfat: aprovizionați-vă, din timp, cu un stoc serios de baterii, de diferite tipuri și mărimi. Niciodată nu se știe când este MUSAI NEVOIE să le folosești.:)
  8. Pentru că jucăriile senzoriale au fost ajutoare de nădejde în dezvoltarea copiilor mei, era neapărat să vorbesc și despre ele. De la cărțile senzoriale, numai bune de molfăit, cu oglindă și chiț-chiț, la cărțile în limba engleză, de la editura Usborne sau la cele cu ferastră în spatele căreia descoperim o întreagă lume, până la borcanul cu boabe de basole/porumb/orez, trecând prin joaca în făină, spumă de ras sau zăpadă – au fost și sunt delicioase, mai ales pentru sinzațiile noi și ALTFEL pe care le oferă celor mici. Atenție!!! Astfel de jocuri vor crea, aproape întotdeauna, mizerie și poate, vor necesita ca puiul să fie schimbat cu alte hăinuțe după, DAR… dacă plecați de la premisa că acesta este un mic preț pentru o dezvoltare armonioasă, completă, a copilului, tind să cred că merită. Am tot citit poveștile mămicilor care apelează la cutii senzoriale de câte ori vor să îi țină ocupați pe micuții lor, dar nu am reușit să fac asta încă. Am mai apelat la tăvița cu mălai/făină și am avut succes (și am reușit să strâng repede apoi, cu puțină organizare înainte).
  9. Nou intrat în repertoriul jocurilor noastre, secțiunea animale domestice/sălbatice  au constituit idei bune de la care am inițiat episoade fructuoase de joc de rol și timp special. Fie că vorbim despre mănușile sub formă de animal (noi avem Văcuța Mu și Cocoșul Cucurigu) sau despre figurine simple, de plastic (eu am cumpărat un set no-name de la o librărie de cartier cu doar câțiva lei), folosindu-ne de ele, închipuim povești, vindecăm răni, descătușăm frustrări și creăm amintiri frumoase, cu râs, uneori plâns și multă conectare. E nevoie de răbdare, de puțin timp să îți asculți copilul și de regula NU EXISTĂ REGULI. 🙂

PS – Această postare nu este una publicitară, ci se dorește a fi un instrument util cuprinzând sugestii de daruri de sărbători sau alte ocazii. Link-urile și fotografiile utilizate sunt doar cu titlu de exemplu, nu pățiți nimic dacă le vizionați și eu nu mă îmbogățesc dacă voi alegeți să le cumpărați. Evident, copiii sunt diferiți, bugetul alocat cadourilor este mai mare sau mai mic, dar cred că rămâne general valabilă idee conform căreia un cadou pentru un copil (al tău sau al altuia) e musai să producă bucurie, să fie sigur și să aibă posibilități cât mai variate de întrebuințare. Sunteți de acord? Voi cum alegeți finalistele pentru lista de daruri de sărbători?

Timp pentru mine

Azi a fost o zi leneșă. Am profitat de vremea rece de afară. Am pus aparatul de pâine la treabă, am umplut o mașină de rufe și am așteptat să adoarmă piticul. M-am bucurat de liniște. Și am citit. Mult. Fără să mă uit la ceas. Fără să fac și altceva pe lângă asta. Am trăit odată cu eroii poveștilor scrise. Am râs și am plâns cu ei. Așa cum nu am mai făcut-o de multă vreme, cu o carte în mână.

Cu alte cuvinte, timp pentru mine.

Pentru că zilele trecute, după câteva peripeții, au ajuns la mine cele două cărți pe care le așteptam, fără să visez că mă vor devora ușor-ușor. Sau eu pe ele. Sau reciproc.

Te iubesc, Filip!

Dana, dragostea mea

Ambele scrise de Antonia Bogdana Bălan. Un om puternic și frumos, pe care l-am descoperit cândva, nu de mult, pe un blog cu un nume care te face (măcar!) să ridici o sprânceana a mirare: lamargineacasniciei.

Atât lectura, cât și blogurile pe care le urmăresc sunt clipe furate, sunt mici plăceri pe care le îngrămedesc, avidă, de fiecare dată când se poate, în căsuța pe care scrie timp pentru mine.

Și cum spuneam, nu mă așteptam la un taifun de momente, la o colecție de suflete și povești, rupte din realitate, atât de frumos desenate, atât de crunt lovite, atât de adânc analizate, atât de… vii și atât de aproape. Am trăit, pe parcursul celor două cărți, cu fiecare dintre eroi, cot la cot aproape, intens, alert, dulce și tihnit totuși. Am iubit odată cu ei, mi-am pus întrebări și am plâns la gustul trădării lor, la mirosul pierderii lor. Am citit pe nerăsuflate, recitind de câteva ori pasaje întregi, care păreau să îmi scape trăirii, la prima lectură.

Am fost ca în transă.

Timp pentru mine, așa ca acum, nu am mai avut de mult. Și, fără să mint, abia așteptam să adoarmă toată lumea, ca eu sa fug repede la Dorin (Doru), la Calina, la Dana (pe care în prima carte am urât-o maxim, dar am simpatiza-o în cea de-a doua carte).

Nu am spus Antoniei că voi face aceste precizări pe blog, despre cărțile ei, dar m-aș bucura să vă fac și pe voi curioși să citiți măcar una dintre cele două cărți.

Dincolo de firul curgător al emoțiilor scrise, la care autoarea se pricepe atât de bine, mi-a plăcut în mod special maniera în care capitolele au final de maximă încordare sufletească, cu un paragraf esență. De asemenea, pentru a reînnoda firul poveștii, același paragraf esență devine început pentru un capitol pe care îl regăsim după expunerea unui alt plan al poveștii. M-a impresionat mult jocul pe mai multe scene, acest du-te-vino între apartamente/povești/familii/trăiri prin care autoarea înțelege să mențină viu interesul pentru poveste. Te face să mai citești, cu sete, încă un capitol. Te face să alergi mereu cu gândul la următoarea surpriză.

M-a marcat profund caracterul de puzzle al realității descrise. Nimic nu este întâmplător pe lume, totul se plătește și roata se întoarce întotdeauna. Tristețea, deprimarea și capătul prăpastiei nu te lasă să aluneci. Te balansezi, te uiți la hău, respiri adânc și exact atunci, în clipa decisivă, descoperi o nouă cărare. Un nou drum. Ce pleacă undeva, nici tu nu știi unde. Dar pentru că noul drum începe undeva exact lângă picioarele tale, e semn că pe acolo te va purta soarta.

Am descoperit, odată cu Antonia, o sete de poveste frumoasă, o sete de iubire care să împlinească omul, care să facă viața să aibă sens… Am gustat din acest pahar și apoi, paradoxal pentru ceilalți poate, multe alte experiențe au început să se alinieze. Atmosfera și anturajul s-au curățat de falsitate și dual. Pentru că eu am ales să vreau mai mult.

Da, o carte (de fapt 2) au pornit un tăvălug de sentimente și emoții care a prăvălit, cu el, multe construcții.

A fost și este timp pentru mine. Am vrut să fie și aici, pe blog, o mică urmă a ceea ce am simțit/trăit/gustat, odată cu cele 2 frumoase, adevărate povești.

Spor la lectură, dragii mei!

5 minute de singurătate, cât un veac

Cum ar fi să am 5 minute de singurătate? Să nu mă urmărească nimeni la baie? Să nu îmi strige 1, 2 sau mai mulți „MAaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”. Să stau undeva, în liniște și să nu fac nimic.

Să mă bucur că exist, să respir adânc, simțindu-mi plămânii umplându-se cu aer. Să mă uit în oglindă (și să îmi pieptăn părul îndelung, poate să mă răsfăț cu puțin parfum sau o mască hidratantă). Singură. În liniște.

Să am casa doar pentru mine. Fie și doar pentru 5 minute de singurătate.

Apoi, lucrurile vor reveni la normal. O știu și eu, o știi și tu, mamă frumoasă și puternică și caldă și iubitoare.

Sunt zile în care nu vrei decât atât: 5 minute de singurătate.

Să îți bei ceva-ul preferat din cana (curată) și să visezi cu ochiii deschiși la momente care au trecut sau la altele, mai minunate și mai multe, care or să vină. Curând. La zilele când vei fi iar coafată, machiată, îmbrăcată frumos, vei mirosi a parfumul tău preferat, vei vorbi despre altceva decât diversificare, alăptare, oferte la scutece sau jucării.

Oricât de mult ți-ai iubi pruncii (și știu că îi iubești și că i-ai dorit și că i-ai așteptat și că ești mândră de ei) există zile în care i-ai vrea departe. Măcar pentru 5 minute. Sunt zile în care ai nevoie (disperată, urgentă, ACUM!) de 5 minute de singurătate.

Doar pentru tine și pentru sufletul tău.

Eu te înțeleg. Și te cred. Am fost și eu în aceeași situație. Și mă bucur pentru tine când ai, în sfârșit, acele 5 minute de singurătate. Și aș vrea, mamă frumoasă și bună, să trăiești aceste clipe zâmbind. Nu te învinovăți niciodată pentru ele!

Sunt clipele tale. Zâmbește-le lor și zâmbește-ți ție! Pentru 5 minute de singurătate, dă regatul tău de mamă. Altcuiva. Doar pentru 5 minute. Apoi… dulcea nebunie poate porni iarași!

Dar acum, pentru 5 minute ale tale, bucură-te!

  • Acest post este pentru toate acele minunate ființe care se întreabă, care caută, care aleargă, care decupează și lipesc, acele puternice femei care gătesc, alină, spală, calcă, freacă, șterg, desenează și citesc. Vă îmbrățișez, cu infinită dragoste și vă zâmbesc, la rândul meu, din cele 5 minute de singurătate!

Cuplul devine MAMA și TATA (primul an)

Fiecare dintre noi are nevoie să știe. Să primească informație despre ceea ce i se întâmplă. Să se obișnuiască cu gândul, cu ideea. Să nu fie luat pe nepregătite. Să nu fie lăsat în ceață. Să fie mai puțin temător în privința viitorului pentru că îl poate vizualiza cumva. Chiar și parțial. Pentru că știe deja ce s-ar putea întâmpla. Sau cel puțin, unii dintre noi așa funcționează.

Odată cu venirea pe lume a unui copil, cuplul devine MAMA și TATA. Nu mai sunt doar EL și EA. NOI crește și are roade. Unul sau mai mulți copii. Bun. Toate bune până aici, vom spune. Ce alt lucru pe lume ar putea fi mai minunat decât venirea pe lume a unui noi vieți? De fapt, sunt mai multe persoane care vor prinde viață acum. EA devine, pe lângă tot ce reprezenta până acum, în plus față de acestea, și MAMĂ. EL devine, în aceeași manieră, TATĂ. Fiecare dintre ei are nevoie de un timp (mai lung sau mai scurt) pentru a înțelege cum (și de ce) s-au schimbat lucrurile.

Cuplul devine MAMA și TATA și toate regulile jocului se resetează. Pentru a face loc unei noi ordini a lucrurilor.

De aceea, această postare este pentru aceea dintre voi care vă pregătiți de MAREA SCHIMBARE. Și, în aceeași măsură, pentru cei care sunteți deja în postura în care cuplul devine MAMA și TATA și căutați răspunsuri. Vreți să știți încotro să mergeți, aveți fel de fel de gânduri și vă temeți (încă) să vorbiți despre ele. Sau vă e rușine. Sau vă e lehamite. Sau nici măcar nu înțelegeți ce anume v-a lovit.

Postarea este pentru și despre voi, dragii mei. Am fost și eu acolo. Au mai fost și alții. Cred că, într-o anumită măsură, aproape fiecare pereche trece, la un moment dat prin momentul X, când cuplul devine MAMA și TATA.

Nu sunt specialistă, nu am să vin să mă bat cu pumnul în piept că eu am ieșit neșifonată din tot taifunul respectiv. Dar, pentru că am trecut, de două ori chiar prin acest proces, mi-am adunat gândurile și vreau să vă spun că există viață, pentru cuplu, dincolo de momentul X.

Iată câteva ancore de care vă puteți ajuta. Recunosc, mi-ar fi plăcut să fi primit aceste sfaturi înainte să ajung acolo!

  • Rolurile se schimbă. E normal să vă temeți. De ce? Pentru că omul are în gene teama de necunoscut (pe care, totuși, o poate învinge, dacă vrea!), pentru că EL nu mai este pe primul loc în gândurile și preocupările EI, pentru că EA e mereu obosită, stresată și temătoare pentru viața și bunăstarea puiului). Pentru că există o rutină nouă, cu atribuții noi și informații pe care, poate, nici măcar nu ai apucat să le procesezi.
  • Certurile NU ÎNSEAMNĂ LIPSA IUBIRII – E normal să aveți diferențe de opinii. Sunteți diferiți și, cu siguranță, asta este parte din farmecul vostru ca indivizi. Important este cum treceți peste ele. Obiectivul vostru trebuie să fie să găsiți un echilibru care să vă mulțumească pe amândoi, un echilibru de forțe din care să câștigați ca și cuplu.
  • Diferențele de opinie NU înseamnă divorț!!! Da, în acompaniament de baby-blues sau colici, totul capătă proporții astronomice. Dar omul cu care te cerți azi este cel pe care l-ai ales să îți fie aproape. Mai ții minte de ce l-ai ales pe acesta și nu pe altul?
  • Ai răbdare cu EL/EA! Și EL/EA învață cum să fie MAMĂ/TATĂ! Și EL/EA este în același punct de cotitură în care realizează că, de azi înainte, cuplul devine MAMA și TATA. E înfricoșător? E nou? E altfel? E greu? Poate, dar sunteți DOI și forța lui ÎMPREUNĂ poate fi cheia succesului.
  • Vorbește despre ceea ce simți. Cu EL/EA. Cu prieteni în care ai încredere. Cu oameni care au trecut deja prin aceste clipe. Vorbește clar, spune ce simți, spune ce îți dorești și caută soluții. E primul pas.
  • Relația e importantă. Hrănește-o ca să râmână în viață! – Dacă ești de părere că merită, că omul de lângă tine merită și tu meriți o relație solidă, lucrează pentru ca trăinicia să dureze. Pune pietre noi, caută liant. Investește materiale de calitate, ia-ți un arhitect deștept și caută soluția potrivită.
  • Timp pentru cuplu – Da, știu că e greu. Cu doi copii, e la fel. Cu mai mulți, doar îmi pot închipui. Dar câteva minute pe zi (în fiecare zi!) în care să fiți doar voi e un exercițiu ce trebuie să devină o rutină. Poate dimineața la cafea, poate în pauza de prânz, poate după ce adorm copiii. Câteva cuvinte și clipe pentru și despre voi. În fiecare zi.
  • Mici atenții, mari beneficii – O dată în plus, dacă un cuplu devine MAMA și TATA nu înseamnă că nu îi poți cumpăra omului drag o floare, un ceva bun, că nu îi poți scrie un bilețel sau spune câteva  cuvinte frumoase. Se va simți bine, se va simți prețuit, apreciat și va adăuga savoare zilei.
  • 5-10 minute pentru pasiunea ta (TIMP PENTRU TINE) – Așa cum iubirea/relația are nevoie de timp și energie pentru a supraviețui și a crește, la fel stau lucrurile și pentru tine, parte a cuplului. Orice lucru făcut cu pasiune te întinerește, te ajută să crești, să fii puternic, îți dă energie și te împlinește. O pasiune lăsată să moară este o bucățică din tine pe care o retezi. Nu neglija nici o bucățică din ceea ce ești tu, ca om!
  • Respiră adânc! În frenezia clipelor, uităm să respirăm. Uităm să ne privim în oglindă, uităm să ne bucurăm de AICI și ACUM. E adevărat, primul an după ce cuplul devine MAMA și TATA este unul plin de încercări, este unul plin de teste și începuturi. Dar este, de asemenea, o călătorie minunată. Este un parcurs în care ai toate instrumentele pentru a face ca puiul de om să fie fericit. Poți sădi în sufletul lui tot ce este mai frumos și bun pe lume, poți să te joci cu el așa cum nu te-ai putut juca în propria copilărie. Poți să te bucuri de răgazul pe care inocența unui copil îl oferă simplu, curat și total unui om mare – timp să admiri frunzele, să observi furnicile și să numeri stelele.

Vestea bună este că există mai multe căi prin care poți trece mai lin peste hopurile unui astfel de moment, clipa când cuplul devine MAMA și TATA. E frumos, e unic, e greu pe alocuri. Dar, dacă ar fi prea ușor, nu am ști să apreciem valoarea unor astfel de clipe, nu-i așa?

Eu sunt mamă și îmi place să învăț + CONCURS

Cum a început totul

Mereu mi-a plăcut la școală. Mi-a plăcut să iau notițe, să fac fișe, să subliniez (cu mai multe culori), să aflu lucruri noi. Dar nu mi-am închipuit că voi ajunge, într-o zi, să scriu asta: „sunt mamă și îmi place să învăț!”.

Când eram copil, îmi închipuiam că oamenii MARI sunt persoane puternice, că ei dețin adevărul absolut și au, de fiecare dată, răspunsul la toate întrebările. Mă visam și eu asemeni lor. Îmi doream să fiu mereu stăpână pe situație, să știu ce să fac, să spun și să am mereu, la îndemână, unelte care să mă facă puternică. Deșteaptă. Mare. 🙂

Anii au trecut și am înteles că lucrurile nu sunt deloc așa. Am înțeles, cu timpul, că oamenii mari nu sunt decât tot niște copii care poartă haine pretențioase, care folosesc, de multe ori, cuvinte lungi (și greu de reprodus). Că oamenii mari NU sunt STĂPÂNI pe situație. Sau nu întotdeauna. Prima dată, m-am speriat. M-am simțit cumva trădată! Pai cum? Eu de-asta vroiam să fiu mare!!!

Dar… Poate nu e rău că este așa. Poate copilăria nu este o etapă de care să vrem să scăpăm mai repede, nu e o căsuța pe care să o bifăm pe harta vieții și apoi să mergem mai departe, ștergând cu buretele tot ce ne-a adus ea. Poate copilăria este mai mult de atât.

Azi, sunt mamă

Sunt mamă și îmi place să învăț. În fiecare zi. Alături de copiii mei. Împreună cu ei. De la ei. Pentru că nu doar cei câțiva centimetri în plus mă fac pe mine OM MARE. Pentru că ei, copiii mei – frumoși, unici, speciali, PERFECȚI – sunt profesori care îmi predau, dacă îmi permit EU MIE să le ofer o clipă de atenție.

De la ei, învăț să mă joc.

Selecting Beads In An Assortment Of Colors For A Beautiful Unique Necklace

Nu râdeți! E frumos să te joci. E util să te joci. E terapeutic să te joci. Și noi, oamenii mari, uităm să ne jucăm frumos. Uităm să inventăm o lume unde personajele cresc în curaj, în adevăr, în dreptate. Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple ca o frunză roșie sau un gândăcel care a poposit pe o bordură. Uităm să ne bucurăm de ploaie și de stele.

Sunt mamă și îmi place să învăț! Chiar dacă mă simt vinovată, uneori, că nu șterg praful (la timp) sau că nu fac (mereu) activități (mai multe) serioase cu cei mici. Învăț de la ei să am răbdare, să le dau TIMP să se obișnuiască, ÎN RITMUL LOR, cu schimbări pe care eu le-am decis. Cu venirea dimineții sau cu baia de seară. Cu începerea școlii sau cu vizitele la bunici. Cu meniul sănătos sau cu ghetele de zăpadă. Învăț să le dau posibilitatea de a digera explicațiile pe care le primesc. De a le pune sub semnul întrebării, dacă asta simt EI că trebuie să facă. De a cere explicații, dacă nu le este clar. Chiar de a renegocia termenii unei înțelegeri, dacă este rezonabilă.

Cum învață MAMA din mine?

Învățarea mea, de când sunt mamă, se desfășoară pe mai multe fronturi. Prima și cea mai importantă este cunoașterea care îmi vine de la copiii mei. Dar nu e singura portiță pe unde primesc, dacă am curaj și răbdare, aproape continuu, informații. Învăț, de asemenea, de la părinții mei. De la mama. De la alte femei, mame sau nu, care își varsă cunoașterea către mine. Prin vorbe, prin gesturi. Prin tăceri. Sunt oameni care aleg să păstreze mânia, dincolo de orice explicație rațională. Care aleg să ducă supărarea acolo unde nu credeam că poate fi vorba de așa ceva. Și ce mă învață? Niciodată să nu spui niciodată, vorba cântecului :).

Apoi, învăț citind. Pentru că îmi place să citesc. Iar faptul că sunt mamă, nu ar trebui, TEORETIC, să îmi răpească această plăcere. Da, am o carte la baie, pe care o pitesc pe mașina de spălat și, în rarele momente când ajung fără codiță acolo, citesc câteva rânduri. Poate chiar și o pagină.

Am de asemenea, o carte în bucătărie, pe care o deschid, în timp ce încălzesc mâncarea sau aștept să sune clopoțelul mașinii de făcut pâine. Iau o carte cu mine în portbagajul căruciorului, dacă simt că puiul ar putea adormi la plimbare. Și da, cu toate acestea, reușesc să mai și termin aceste cărți. Mărturie stau o parte dintre postările de pe blog, note de lectură sau referiri la diferite materiale citite.

Sunt mamă și îmi place să învăț, citind articole/postări/impresii de pe site-urile și blogurile pe care le urmăresc. Pentru că sunt abonată la destul de multe. Și aproape în fiecare zi, deschid măcar 2-3 astfel de postări. Nu este mereu vreme să le citesc atunci. Dar revin la ele (de obicei, când sunt certata că IAR am DESCHIS prea multe tab-uri!). Unele sunt închise foarte repede, pe altele le citesc pe îndelete. Câteva vor fi distribuite mai departe, către alții – prieteni sau doar cunoștințe. Fără să am vreun câștig din asta. Pur și simplu, mi se par idei utile. Mi se par idei frumoase, bune de pus în aplicare.

Pentru că sunt mamă, știu că SĂNĂTATEA mea este importantă. Și știu că eu, ca om – ca femeie, ca soție, ca fiică – trebuie să fiu întreagă. Trebuie să funcționez la parametri optimi pentru a putea fi. Pentru a putea învăța. Pentru a putea da mai departe. Copiiilor și Lui. Oamenilor dragi. Vouă, celor care citiți aceste rânduri.

Îmi place să cred despre mine că sunt un om deschis, că primesc provocările vieții cu zâmbetul pe buze și loviturile, inerente de altfel, din când în când, cu maximum de curaj. Tocmai pentru că sunt mamă și aș vrea ca omuleții pe care îi cresc să vadă asta la mine. Să vadă și lacrimi, să vadă și iubire, să vadă și trudă, să vadă și succes.

11986437_1122272961134146_6352355109938928553_nA fi mamă este, de cele mai multe ori, o alegere. Conștientă sau nu, informată sau nu, deplină sau nu. Astăzi, în epoca vitezei, cred că avem resurse pentru a învăța. Cred că suntem datori să învățăm. Pentru noi și pentru copiii noștri. Pentru ca ei, la rândul lor, să ducă mai departe ceea ce noi le transmitem.

Sunt mamă și îmi asum faptul că deciziile pe care le iau AZI pentru copilul meu nu sunt perfecte. Sunt cele mai bune acum, cele mai potrivite, conform a ceea ce știu și sunt. Mâine, poate, copilul meu va alege altceva. Și asta nu va anula experiența mea ca mamă a lui. Nu va însemna, în ochiii mei, că el are dreptate și eu am greșit. Și nici viceversa. Va fi doar o altă alegere. Alegerea lui. Cu datele, informațiile și credințele lui. Pe care eu, ca mamă, o voi accepta. Și o voi susține, cât voi putea.

Revenind…

Concurs/Giveaway

Sunt mamă și îmi place să învăț. Așa că, aș vrea să învăț și de la voi, cititorii mei, câte ceva. Cum altfel, decât savurând vorbele și experiențele voastre. Așa că, vă invit la concurs!!!

Am de dat 3 cărți de parenting.

Carti MMEP1

Cui?

Celor care vor îndeplini, cumulat condițiile:

  1. Vor distribui linkul acestei postări în mod public, pe pagina lor de facebook cu tag către cei interesați de parenting.
  2. Vor posta un comentariu la această postare prin care să menționeze minim 3 lucruri pe care le-au învățat/descoperit de când sunt mame/părinți.
  3. Deși NU este condiție OBLIGATORIE, m-aș bucura să mulțumiti, printr-un simplu  LIKE sponsorilor acestui concurs : Blogul Irinei și Totul despre mame. De asemenea, pentru a fi la curent cu toate noutățile de la noi, vă invit să vă abonați la newsletter!

Concursul se desfășoară în perioada: 28 septembrie – 1 octombrie 2015. Comentariile lăsate după aceasta dată nu vor fi luate în considerare. După terminarea perioadei, se vor verifica toate înscrierile. Dacă nu sunt întrunite CUMULATIV condițiile de participare, nu veți participa la jurizare (criteriile de jurizare sunt simple – trebuie să ne placă lecția/abordarea pe care o susțineți în comentariul vostru). În data de 3 octombrie, voi anunța câștigătorul, pe contul de Facebook al blogului.

Eu sunt mamă și îmi place să învăț. Tu ce ai învățat și ești dispus să împărtățești și altor părinți?

10 ani cu Acelaşi

Da, va fi o postare cu şi despre dragoste. Fără legătură neapărat cu inimioare roşii, petale de trandafir şi Sfântul Valentin!Sâc!:P
Spuneam că februarie e plin de aniversări pentru noi, iată ca prima dintre ele a venit!

Au trecut (deja?) 10 ani de când te-am cunoscut. De când ai devenit parte a vieţii mele… Privesc în urmă şi îmi apar în gând atât de multe clipe! Frumoase, pline de umor, dar şi triste, care ne-au marcat pe amândoi. Toate le sărbătoresc azi, pentru că făra ele nu aş putea să spun: da, suntem împreuna de 10 ani!!! Da, iubirea s-a transformat poate, dar e încă acolo. Dacă ţi-ar fi spus cineva, atunci, ai fi crezut? :))

Ai devenit mai mult decât erai, eu m-am schimbat poate, dar îmi place să cred că nu a trecut degeaba timpul peste noi. Îmi place să cred că ne-am împlinit, fiecare dintre noi şi că împreună, suntem familia unde regăsim mereu liniştea, pacea, echilibrul. Că am îmbătrânit frumos (mai mult tu!) şi ne-am maturizat deştept (mai mult eu)!

Sunt pe lume multe cuvinte pe care mi-aş dori (uneori) să mi le spui, dar mai presus de ele, e liniştea cu care mă faci să mă adun când speranţele mele sunt ţăndări, e umorul care mă scoate (din sărite!) din furtunile de-o clipă, e încrederea că împreună vom trece ŞI pe asta, şi peste ORICE ar mai veni.

La multi ani, deci, nouă, iubitul meu!