Joacă după reguli!!!

Tot mai des, în ultima vreme, ca un făcut, au tot apărut diverse situaţii care dau mult de gândit.

Oameni care trădează, cu sau fără voie. Oamenii care mint şi se fac apoi că le pasă.

Minciuni cosmetizate frumos, învelite în hârtie lucioasă, de cadouri, oferite pe tavă celor creduli şi inocenţi.

Lovituri pe la spate.

Scuze târzii, poate sincere. Dar atât de târzii. Publice, protocolare, reci. Seci. Târzii.

Întrebări fără răspuns. Conversaţii devenite monolog.

Sprijin cerut, oferit, aruncat la gunoi. Plin de nepăsare, de praf şi de „atenţia” unui spate întors.

Zgomot de paşi îndepărtându-se. Prea rar (re)venind.

Urmele rămân. Întotdeauna. Şi Adevărul iese la iveală mereu. Trebuie să fie aşa. Trebuie! Am nevoie să cred că este aşa.

Punct şi de la capăt. Că aşa-i în viaţă, nu? Sau aşa cred Peştii că-i în tenis… Vorbele tac, de multe ori. Dezamăgirea doare atât de crunt, încât… aş striga atât: joacă, frate, după reguli!!!

„In fine” nu exista in iubire

Nu am stiu niciodata sa ma „despart” frumos. Nu stiu sa accept, fara  o fluturare trista de gene, cand o iubire moare. Cand iubesc, ard pana la capat. Dau totul si astept la fel. Pierd mult (poate), dar castig traire adevarata. Iubesc infinit (inca) oamenii care mi-au picurat candva in viata fluturi in stomac, nectar de sarutari pe buze sau elixir de iubire in inima. I-am incrustat in suflet, in trecut si-n viitor, pentru toate zilele mele. Si da….azi am simtit ca nu e suficient.

Eu stiu sa pierd, dar nu stiu sa o fac fara lupta. Nu cred ca am iubit vreodata (intr-unul din multele feluri in care se poate iubi) pe cineva pe care sa il abandonez pentru ca eram in sesiune, aveam teza, perioada de contractare sau erori tehnice repetate. Am si eu, ca fiecare, de altfel, singuratatile pe care mi le autoproclam ca sa ma intaresc si sa ma pierd. Am si eu zile cand mi-s departe toti si toate, am ganduri care ma chinuie, amintiri care ma alinta sau vise care ma cearta. Dar nu stiu sa spun „te iubesc, dar…”

Punctele de suspensie mi-au fost mereu fidele prietene si cativa oameni din viata mea au beneficiat de ele din plin. Cred cu tarie ca in iubire e TOTUL sau nimic. Asa trebuie sa fie.Asa simt eu ca vreau sa fie.Pentru mine, asa e.Asa a fost. Asa va fi intotdeauna.

Pot lupta cu un sarut strain, pot face fata unor argumente covarsitoare intr-o dezbatere de idei, pot ierta un „netelefon” sau o „non-declaratie”.Dar nu stiu sa reactionez in fata lui „in fine…”. Multa vreme am crezut ca vorbele, fie ele aratoase sau mai ciunte, mai reci sau mai ponosite, imi sunt prietene. Le-am invatat hatarul si le pot imbuna sa alinte, chiar cand mi-as dori sa loveasca, imi spuneam pana mai ieri. Dar azi….Ei bine, azi, m-am dezechilibrat si-am cazut in praf in fata unui simplu „in fine…”

Cred ca vor fi unii care vor rade.Ce probleme existentiale mi-am descoperit asa din senin!Insa nu-mi pasa, pentru cei care simt, dincolo de vorbele mici, negre, am sa scriu totusi.

In iubire, dau totul.In iubire, ofer si apoi am dreptul sa cer.In iubire, mi-e inima plina si gandul plin de stele. Si iubesc la inifinit chiar ochii care mi-au pleostit azi prietenia cuvintelor. Si-am sa-i iert caci n-au stiut sa spuna altfel. Azi, a murit putin dintr-o poveste.Azi, am plecat genele trist, dar le-am deschis repede si nu mi-ai vazut lacrima strivita in coltul ochiului stang.

Sarutul de pe omoplat e inca acolo.Tot ce mi-ai spus inca vibreaza la mine-n gand, desi ecoul pasilor tai s-a stins de mult. Mi-e drag sa te stiu bine, dar asta seara n-am sa-ti zambesc in vis. Si poate luni, doar poate(trist refugiu, ah!) privirea ta va gasi de cuviinta sa-mi ingaduie cateva minute.Un tic-tac al timpului tau sa stie cum sa stearga „praful” de pe vorbe si sa le dea aripi sa cante.

In iubire, dragul meu, nu exista invingator.Dar tu ai aflat asta abia acum, dupa multa vreme.Si nu-ti mai place asa tare jocul, daca nu-i poti pipai, febril, miza. Nu-i nimic, iubire. E o inca dovada ca-mi vei ramane in suflet sfant. Asa imperfect, asa timid in fata unor vorbe care, fie vorba intre noi, chiar nu stiu sa muste…

Mi-e dor de tine,iti spun.A n-a oara. Si chiar in conditiile date, ma scutur de praf si stiu ca am sa il inving intr-o zi pe „in fine”.Poate ca tocmai asta este lectia pe care destinul simte nevoia sa mi-o dea.

In iubire,dragul meu, sufletul nu se imparte in procente.Tu…dragul meu, nu (mai) intelegi o lume fara cifre si formule. Eu, cuminte, ma lupt, asa, cu mainile goale. Si de-ar fi sa uit vreodata tot ce ne-am spus, sa-mi amintesti doar ziua cand nu stiai sa articulezi . In fine………

Iar daca in imbratisarea gandului tau am sa simt o umbra de ratacire, daca pasii tai nu vor mai aluneca niciodata in directia mea, sa stii ca te-am iertat. Pentru tot ce mi-ai spus, pentru tot ce n-ai facut, pentru „in fine” si pentru cate vor mai fi.

Pana atunci, sper sa se faca lumina in gandul tau.Sper sa te scuturi de iarna, de „n-am timp” si „am obosit”. Sper sa iti aduca noaptea gandul bun si visul sa te faca sa zambesti. Stiu ca astepti primavara. Si ti-am trimis-o.Si ti-o trimit de mii de ori, dar nu-mi ucide bruma de soare. Cu sau fara puncte de suspensie, noapte buna, dragul meu!