Joacă după reguli!!!

Tot mai des, în ultima vreme, ca un făcut, au tot apărut diverse situaţii care dau mult de gândit.

Oameni care trădează, cu sau fără voie. Oamenii care mint şi se fac apoi că le pasă.

Minciuni cosmetizate frumos, învelite în hârtie lucioasă, de cadouri, oferite pe tavă celor creduli şi inocenţi.

Lovituri pe la spate.

Scuze târzii, poate sincere. Dar atât de târzii. Publice, protocolare, reci. Seci. Târzii.

Întrebări fără răspuns. Conversaţii devenite monolog.

Sprijin cerut, oferit, aruncat la gunoi. Plin de nepăsare, de praf şi de „atenţia” unui spate întors.

Zgomot de paşi îndepărtându-se. Prea rar (re)venind.

Urmele rămân. Întotdeauna. Şi Adevărul iese la iveală mereu. Trebuie să fie aşa. Trebuie! Am nevoie să cred că este aşa.

Punct şi de la capăt. Că aşa-i în viaţă, nu? Sau aşa cred Peştii că-i în tenis… Vorbele tac, de multe ori. Dezamăgirea doare atât de crunt, încât… aş striga atât: joacă, frate, după reguli!!!

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai „rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin „rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca „Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine „la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că „virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există „reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate „perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să „lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!

Note de lectura: Supă de pui pentru suflet

Cea mai mare putere este iubirea şi, culmea!, cu cât dăm celor din jur mai multă iubire, cu atât rezervele noastre cresc. Fiecare fiinţă va reacţiona la zâmbet şi îmbrăţişare. Pentru unele persoane, micul tău dar de iubire va însemna linguriţa sau praful de sare în bucate, pentru alţii, chiar apa nesperată în deşertul arzător. Ce te costă să zâmbeşti, să fii amabil, să foloseşti frecvent sintagme ca „Mulţumesc”, „Îmi pare rău” şi „te rog frumos”?

Orice lucru mic, făcut din toată inima, poate însemna totul pentru cineva. Nu te opri, nu fii descurajat şi nu face economie niciodată la gesturile făcute din inimă şi cu toată inima! Ar fi atât de bine dacă ne-am folosi puterea interioară, pe care fiecare o avem, dacă am folosi-o pentru lucruri bune: pentru a da speranţă, pentru a construi şi pentru a vindeca.

Iubirea are nevoie de sol fertil ca să crească, dar ceea ce este minunat este că fiecare dintre noi poate fi acest sol.

Bucură-te, în fiecare zi, de lucrurile bune şi frumoase din viaţa ta; trăieşte fiecare zi ca pe o clipă specială, unică şi aşteaptă (şi crede că vor veni) zile (şi mai) bune! Gândul are o extraordinară putere creatoare!!!

„[…] numai cu inima poţi vedea ce este drept, pentru că esenţialul este ascuns privirii”- Antoine de Saint-Exupery

Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine. E primul pas… cel mai important şi, de multe ori, cel mai greu de făcut.

În viaţă, nu există greşeli sau întâmplări, ci doar lecţii pe care trebuie să ţi le însuşeşti pentru a putea trece mai departe, la următoarea lecţie. Deci, întotdeauna ceea ce alegi să faci, te reprezintă. Ţi se dau toate răspunsurile, uneltele şi variantele posibile: priveşte, ascultă şi ai încredere.

Copiii învaţă din felul în care trăiesc, îi tratează pe alţii aşa cum sunt ei trataţi, folosesc limbajul (şi apelativele) care le este adresat. Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi, unde să arate celorlalţi ceea ce au învăţat.

Despre meseria de părinte – Kahlil Gibran

Copiii tăi nu sunt copiii tăi./ Ei sunt fiii şi fiicele Vieţii care tânjeşte după ea însăşi./ Ei vin prin tine, dar nu de la tine,/ Şi deşi ei sunt cu tine, totuşi ei nu-ţi aparţin./ Poţi să le dai dragostea ta, dar nu şi gândurile tale,/ Pentru că ei au propriile lor gânduri./ Poţi să le adăposteşti trupurile, dar nu şi sufletele,/ Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului,/ Pe care tu n-o poţi vizita, nici măcar în visele tale./ Te poţi lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine,/ Pentru că viaţa nu zăboveşte în ziua de ieri.

Tu eşti ca arcul din care copiii tăi pleacă ca nişte săgeţi vii./ Arcaşul vede ţinta de pe calea către infinit,/ Şi-ţi dă şi ţie puterea să vezi cât de departe poţi ajunge./ Se încordează cu tine, cu puterea Lui, aşa încât săgeţile să zboare iute şi departe;/ Lasă ca încordarea ta în mâinile arcaşului să fie spre bucurie,/ Căci aşa cum îşi iubeşte arcaşul săgeata care zboară, tot astfel El iubeşte arcul care este stabil.

Cei care spun că nu se poate, ar trebui să nu îi întrerupă pe cei care dovedesc faptul că se poate. Când ai un scop, nimic nu pare prea greu, dacă îţi doreşti cu adevărat să reuşeşti.

Fiecare om are (cel puţin!) un vis; uneori, este nevoie doar de un mic imbold pentru a reveni la drumul ce duce la împlinirea sa. Dacă vrei să mergi mai departe, înlătură obstacolele care stau între tine şi visul tău.

„Nu criticul contează, nu omul care scoate în evidenţă cum se împiedică cel puternic sau cum ar fi trebuit să facă mai bine ceva cel care a făcut. Încrederea aparţine celui care este cu adevărat în arenă, a cărui faţă este plină de praf, sudoare şi sânge, care se bate curajos, care pleacă şi vine neîntrerupt, care ştie ce înseamnă să fii devotat, care-şi dăruieşte timpul pentru o cauză nobilă, care în cel mai bun caz ştie în final ce înseamnă să triumfezi, care în cel mai rău caz dă greş în timp ce luptă îndrăzneţ, a celui care ştie că locul lui nu va fi niciodată lângă sufletele acelea timide şi reci, care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea.” (Theodore Roosevelt)

Aceia dintre noi care nu riscă nimic, niciodată, ci doar aşteaptă, au toate şansele să fie înghiţiţi de viaţă, fără a-i simţi gustul măcar.

Obstacolele sunt lucrurile acelea îngrozitoare pe care le vedeţi când vă luaţi ochii de pe visul vostru. – Henry Ford

Când nu poţi face totul pentru cauza în care crezi, nu te descuraja şi nu îţi plânge de milă. Pur şi simplu, alege să faci CÂT MAI BINE ceea ce poate fi făcut, în situaţia dată!!!

De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

De ce susțin mămicile purtătoare

Acesta nu va fi un alt articol despre beneficiile purtării sănătoase a bebelușilor și copiilor, în general. E plin internetul de ele, sunt multe grupuri de susținere a acestui curent și sunt mândră că fac parte dintr-un astfel de grup local – Babywearing Piatra Neamt ( ne găsiți pe Facebook!). Poate nu suntem foarte multe încă, dar îmi place să cred că implicarea noastră contează!!!

Ce vreau să scriu aici este motivația pentru care aleg să susțin părinții care își poartă copiii…

Totul a început cu fiul meu cel mare, care a crescut repede și am fost obligată de împrejurări să găsesc o modalitate prin care să mă deplasez, cu el alături. Așa am descoperit wrapul elastic, mare dragoste mare! A urmat apoi manduca olive ( care deja și-a găsit un nou copilaș de iubit și purtat, undeva în București).

Atât wrapul elastic Born free, cât și prima manducă au cunoscut, iubit și plimbat copilași diferiți. Da, am ales să împrumut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, sistemele de purtare pe care le avem noi. Fără să cer nimic în schimb, fără să cunosc foarte bine unele mămici și fără să am vreun câștig sau vreo pretenție de la ele, ulterior.

O parte dintre mămici îmi sunt rude sau prietene, altele doar fete tinere care au auzit despre purtarea sănătoasă, ergonomică și sunt dispuse să afle mai multe, să probeze și să aleagă apoi, în cunoștință de cauză.

Sistemele noastre de purtare plimbărețe au iubit fetițe și băieți deopotrivă. Au fost alături de pui și mamele lor iarna sau vara. Au participat la multe momente importante din viețile noastre. Una dintre mămici locuiește acum departe, tocmai la Londra,  dar scurta întâlnire pe care ea și băiețelul ei au avut-o cu manduca, a făcut ca plecarea lor acolo să fie ușoară și confortabilă pentru duo-ul mami-bebe.

Am ales să împărtășesc emoția, bucuria, libertatea pe care le simt eu purtând copilul. Am ales să dau mai departe curajul de a face parte activ din viața ta, chiar după ce ai devenit proaspătă mămică. Chiar dacă, poate, ai trecut printr-o operație de cezariană. Chiar dacă ai sau nu ajutor în primele 40 de zile după naștere. Am ales, voit, fără teamă și cu fruntea sus, să îmi port copiii atât cât va fi confortabil pentru noi. Indiferent de greutatea lor,  de constituția mea sau de starea vremii.

Pentru că sunt convinsă că locul unui pui este la pieptul mamei sale. Pentru că mi-e drag să sărut creștetul copilului meu când simt priviri iscoditoare căutând să ghicească forma și genul mogâldeței ascunse la piept.

Am ales să împart toată această bucurie, la care se adaugă minunea celor două mâini libere ( binecuvântare cerească la primul copil, acum, când deja sunt doi, minune nemaipomenită) cu toate acele mămici care au avut nevoie de o mână de ajutor. Am preferat uneori să dau mai departe, pentru câteva zile, „purtătorul” nostru și eu am rămas cu puiul în brațe.

De ce? Pentru că m-am simțit norocoasă că am descoperit toate aceste informații cât încă eram însărcinată cu Matei. Mie mi-a prins tare bine, m-a ajutat maxim în multe momente cheie ale experiențelor de mămică de până acum. Și am considerat că e de datoria mea să ” duc povestea mai departe”. Mi-ar face mare plăcere să știu că fiecare mămică beneficiară a ajutorului meu a întors favoarea măcar pentru încă o mămică. Ar exista mai mulți copilași purtați și, poate, mai multe prietenii, chiar și temporare, între mame.

Fiul meu cel mare nu mai e purtat de mult, dar ocazional, privind cu jind la cel mic, mai cere și el sus, în manduca cea nouă, limited edition, a lui Petru. Și îl iau, zâmbind, chiar dacă are aproape 16 kilograme. Știu că va veni o zi în care îmi voi dori să îl mai simt atât de aproape și poate, el nu va mai permite asta.

Așa că acum, mi-am găsit prilej să scriu iarăși despre purtarea copiilor. Mă bucur că există concursuri care să promoveze acest comportament în tagma mămicilor. Mă bucur că tot mai multe femei aleg sănătos pentru pruncii lor!

Și DA, o să împrumut în continuare sistemele de purtare pe care le avem, dacă asta poate înclina balanța în favoarea achiziționării oricărui produs ergonomic de purtat bebelușii, bebeloii și copilandri!

Mulțumesc celor de la Scutecila ( www.Scutecila.ro) pentru concursul care mi-a dat șansa să susțin, o dată în plus, purtarea sănătoasă și pe adeptele ei!

PS: Poate purtarea nu se potrivește tuturor părinților, dar sunt sigură că dragostea și grija pentru binele comorilor umane este un atribut al tuturor… Să facem deci un efort și să alegem sănătos, pentru noi și copiii noștri!

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.