De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.

Ganduri pentru puiul de Om

Deschid azi, acum, o noua fila pentru tine, rodul drag al iubirii noastre. Curand, peste cateva zile doar, vei implini 9 luni. E mult…cand ma gandesc la toate clipele care au trecut peste mine de cand am aflat ca voi deveni mamica. S-au schimbat multe. M-am schimbat si eu. Am devenit poate mai matura, am inceput sa vad viata (si) cu alti ochi. Da, prin tine, pentru tine si cu tine, pui de Om, eu si tatal tau am devenit Parinti.

Ramanem, inainte de toate, sot si sotie, ramanem iubiti, ramanem Oameni. Dar acum, mai presus de orice, suntem Parinti. Parintii puiului de Om. Alte ganduri, alte prioritati, alte asteptari, alte ierarhii de valori. Mi-e greu sa nu mai fiu doar eu cea alintata, cea iubita. Mi-e greu sa nu mai am (aproape) niciodata timp pentru mine. Dar te privesc, iti masor raspiratia linistita, senina si calda si stiu ca toate sunt bune in lume. Stiu ca lumea mea este in pace. In absoluta pace.

Acum, de cand suntem mai mult in cercetarea casei, in explorarea tuturor cotloanelor ce ascund mici minuni pentru tine, atentia mea este/trebuie sa fie mereu in alerta. Eu trebuie sa fiu mereu gata sa te sustin, cand ai nevoie de mine. Insa incerc sa nu stau in calea exlporarilor tale. Incerc sa nu te franez in dezvoltarea ta, sa nu te invalui intr-un cocon de protectie. Imi impun sa te las sa descoperi lumea incet, in ritmul tau. Ai voie sa cazi, ai voie sa plangi, ai voie sa gusti pietrele din parc si frunzele si ai voie sa iti incerci puterile aruncand jucariile…

Mi-e tare drag sa te simt la san, chiar daca stiu ca incepi sa devii independent. Ce ciudat suna!Ai doar 9 luni si deja poti sa faci o gramada de lucruri fara mine, deja nu-ti mai sunt necesara mereu…E bine si totusi e trist. Ma bucur si totusi, simt ca inceputul rupturii e deja aici. Da, stiu povestea cu taierea cordonului ombilical. Zambesc…Mama imi spunea zilele trecute ca baietii nu ii cresti pentru tine, ci pentru femeile din viata lor. Altele decat tine. E foarte adevarat. Baietii pleaca, cel mai adesea. Nu ca fetele nu ar pleca, dar cu baietii e altfel. Acum, daca ma gandesc bine, cred ca mereu m-am inchipuit pe mine mamica de baiat si de fata. Tati zambeste…stie el ce stie!

Acum, te dai huta cu tati. Imi zambesti. Toata camera se lumineaza… Offf, de-am fi stiut noi ce minuni ne asteapta in lume odata cu venirea ta la noi.

Cateodata, mi-e dor sa imi inchipui cum vei fi…Cate conversatii am purtat cu tine in burtica!Acum, incerc sa imi imaginez ce fel de adult vei fi. Ce anume vei alege sa faci in viata, ce drum vei parcurge…

Crezi in miracole, iubire?

Pentru ca e un miracol cum nu ma usuc de dorul tau de cate ori te indepartezi…

Pentru ca e un miracol cat de departe esti si totusi, cat de aproape poti fi cand am cu adevarat nevoie de tine….

Pentru ca e un miracol cum ne-am intalnit noi doi, in lumea asta mare, in marea asta de suflete care ratacesc mereu in cautarea a ceva nedefinit, de cele mai multe ori…

Pentru ca e un miracol cat de frumos arat eu in ochii tai, chiar daca dimineata sunt ciufulita si boticul „persista” cand ma trezesc fara sa imi fi luat portia intreaga de somn.Si tu ma vezi frumoasa, proaspata si senina, ca o zi de primavara.

Pentru ca e un miracol cum ne gandim la acelasi lucru, punem mana pe telefon in acelasi moment, vorbim o vesnicie si dupa ce incheiem conversatie ne amintim ca mai e ceva care a ramas nespus.

Pentru ca e un miracol cum pot sa fac o boacana „tehnica” si sa-ti raman in continuare draga, chiar daca isprava mea te costa ore bune din timpul tau si-asa limitat.

Pentru ca e un miracol cum fac slalom printre toate darurile impersonale si banale care exista in lume si reusesc, de multe ori, sa-l aleg pe acela care te face sa arati ca un copil in fata darurilor de la Mosul.

Pentru ca e un miracol cum au trecut atatia ani de cand te cunosc, de cand „ne intalnim” si, dupa ce nu te-am vazut o zi, am „fluturi” in stomac in asteptarea ta.

Pentru ca e un miracol cum reusesc sa iti transmit caldura mainilor mele mici si albe, chiar prin manusi.

Pentru toate cate ti-am spus si pentru multe altele, pe care nu le pot verbaliza inca, eu cred in miracole.Eu cred ca IUBIREA adevarata nu moar.Nu stie sa moara.Eu cred ca ochii care nu se vad nu se uita, daca inima e treaza si rabdatoare.Eu stiu ca fericirea e facuta din lucruri mici, din secunde pe care ti le vei aminti mereu. Eu sunt convinsa ca ceea ce visezi, lumea pe care o imaginezi pentru noi este o lume frumoasa. Eu stiu ca as merge, de mana cu tine, pana la capatul pamantului.Nimic nu m sperie intr-atat incat sa iti dau drumul. Eu cred ca exista miracole.Si se intampla in fiecare zi.In fiecare loc.Pentru fiecare dintre noi.Trebuie doar sa ne deschidem inima si le vom vedea.

Eu cred in miracole.Iar cel dintai miracol al vietii mele esti TU.