In lumea celor care… nu sunt perfecti

In lumea vitezei si a individualismului, poate e nevoie si de putina relaxare. De putina lejeritate in ceea ce privește modul de a face lucrurile si de a pune problema. De cele mai multe ori, o cale de mijloc poate fi soluția.

Fiecare din noi are limite. Unele mai largi, în funcție de persoană. Altele mai rigide, în funcție de temă. Sunt momente când, sub imboldul momentului, cedăm în fața celorlalți, abdicând de la propriile noastre reguli. Câteodată e bine că s-a întâmplat așa, alteori nu e foarte comod și ajungem să regretăm modul în care am reacționat la un moment dat, în o anume situație.

Ca mamă a doi copii mici, singură cu ei acasă de la 12 la 17, cu o pisică zglobie în grijă și cu majoritatea treburilor casnice pe cap, am învățat, de când configurația familială s-a schimbat, că nu există un singur mod corect/bun/potrivit de a face lucrurile. Da, am în continuare așteptări înalte de la mine în ceea ce privește educația copiilor, stilul de parenting adoptat, alimentația lor și a mea, activitățile educative sau recreative în care aleg să ne implicăm. Dar dacă lucrurile nu se potrivesc întotdeauna cu planurile mele, încerc să nu consider că am eșuat.

Pentru un perfecționist, e un lucru mare chiar și să recunoască asta, așa că sunt mândră de mine! ? În timp, am ajuns să mă educ pentru a ajunge aici. A fost nevoie de multe lacrimi vărsate, de multă informație ingerată și de timp(+răbdare) ca să accept noua realitate.

Există încă teren minat (cum ar spune Domnul Alintatel), adică sunt destule domenii unde sunt convinsă că lucrurile trebuie făcute așa (și nu altfel!), urmând anumite etape (și nu altele!), folosind anumite instrumente (și doar acelea!). Da, consum multă energie explicând celorlalți cum, de ce și cu ce. Și mă plictisesc uneori, atât de mult, încât prefer să îndeplinesc eu singură respectiva sarcină.

Odată cu greblele luate între ochi ( inerente, de altfel, fiecare are porția sa menită!!!), m-am mai relaxat. Puțin! Glumesc…. Am învățat să folosesc restructurarea cognitivă, mini relaxările și să văd partea plină a paharului. Văzând-o, mă pot bucura de ea, pot să trec mai ușor peste ideea ( falsă, de cele mai multe ori!) că TREBUIE să fie my way or no way!

Respir ușurată! Dacă treaba a fost făcută, rezultatele sunt cele așteptate, toată lumea e fericită. Dacă mai rămâne timp și pentru curățenia de după, super! Dacă nu, e în regulă, nu e sfârșitul lumii.

Gândind astfel, cred că reușesc să le fac viața puțin mai ușoară celor cu care vin în contact. Nu toată lumea a primit educația pe care am primit-o noi ( eu și sora mea), nu toți au avut parte de aceeași părinți, nu sunt eu buricul pământului!?

Am simțit nevoia să scriu azi despre asta pentru că e luni, știu persoane care citesc blogul și trag tare de ei să facă totul perfect. Plus că, noile răni de război ( căpătate în lumea relațiilor adevărate, reale și atât de complicate) încă se cicatrizează. Am să scriu curând și despre ele, las încă timp necesar pentru clarificări….

Dacă există persoane care se recunosc în poveste și simt că au nevoie de un imbold pentru a vedea lucrurile puțin ȘI în nuanțe, mie mi-a folosit mult Fii fericită chiar dacă nu ești perfectă ( cum să te eliberezi de iluzia perfecțiunii) scrisă de Alice Dolmar și Alice Lesch Kelly.

Pe de altă parte, chiar aș vrea să știu dacă există alte cărți/ materiale și/sau persoane care v-au marcat pe voi,cei care citiți acest blog.

“In pauza” de… tine

Se face uneori frig in camera gandului meu. Si ma intreb atunci unde sunt lemnele din soba, unde e patura iubirii tale, unde esti tu….Dar imi aduc aminte ca oamenii sunt diferiti.Ca eu sunt de-un fel anume si tu faci parte din cealalta categorie.Nu din alt regn, nu de pe alta planeta.Ci doar dintr-o alta categorie. Si sunt convinsa ca e mai bine sa fie asa.

Pe mine sa ma intereseze rochia de mireasa, iar pe tine sa te tina treaz facturile. E un exmplu neconvingator, recunosc. Insa vreau sa spun ca preocuparile noastre sunt diferite. Interesele, la fel. Sunt zile cand ne plac aceleasi lucruri. Am momente cand pot savura, cu adevarat, un film de actiune.Si tu ai clipe cand te poti relaxa in fata unei comedii romantice. Si niciunul dintre noi nu isi “tradeaza” semenii atunci.Nu fraternizam cu dusmanul si nu iubim tabara adeversa.Si stii de ce?

Pentru ca nu suntem inamici.Nu asta este viata: o lupta continua intre EL si EA.Nu asta imi doresc eu sa fie viata mea, viata noastra impreuna. Pot recunoaste, cu mana pe inima, ca imi place sa merg de mana cu tine oriunde.Ca prezenta ta ma linisteste, ma simt protejata si nu mai e nevoie sa imi iau aerul de “indepenedent woman” care le poate face pe toate cu o mana de fier.

Insa, la fel de adevarat este ca nu voi fi cea care se va lasa calcata in picioare doar pentru ca tu esti BARBATUL. Nu am sa iti aduc papucii la pat si nu am sa iti strang rufele aruncate aiurea prin casa, in vreme ce tu vei striga ca ai nevoie de o bere.Pentru lucruri de genul asta s-au “inventat” menajerele. Daca esti indeajuns de emancipat incat sa iti doresti asa o “tratatie”, trebuie sa fii la fel de avut sa iti poti permite una.

Cred in egalitatea oamenilor, dincolo de statut social, religie, formare profesionala sau sex. Imi place sa cred ca imi pot inconjura lumea de oameni pe care ii respect si care sunt plamaditi din aceeasi coca. Imi place sa am prieteni care ma iarta cand gresesc si care ma corecteaza de cate ori o “iau pe coclauri”. Si da, poate ca astea ar fi preceptele morale pe care se bazeaza o lume perfecta. Si ce daca?Nu te obliga nimeni sa faci parte din lumea mea, perfecta sau imperfecta!