După 2 ani. Steluțele din viața mea

Final de ciclu primar pentru Exploratori

Am încheiat 2 ani la catedră. Doi ani de Teach for Romania. Doi ani împreună cu o mână de copii pe care știu că îi voi purta în suflet și în gând mereu. Doi ani în care am învățat, oho, cât simt că am mai învățat!

Doi ani în care am devenit din „necalificat în învățământ” (dar cu peste 10 ani de experiență în lucrat cu omul, mai bolnav sau mai sănătos, mai școlit sau doar mai cu „aere”) proaspăt… debutant. Calificat. Profesor pentru învățământul primar și preșcolar. Sună destul de … fancy. Mai simplu spus, am devenit (și printr-o diplomă!) acea doamnă care este acolo, în clasă, lângă elevii ei. Care îi vede și îi aude, care îi știe și îi crede. Am râs și am plâns cu ai mei (exploratori), timp de 2 ani, cu siguranță vor mai urma alți (mulți!) ani de (re)trăit astfel de experiențe cu alte generații.

Doi ani în care m-am întors și eu, la rândul meu, la școală. Și mi-am cumpărat caiete și stilou nou. Și am avut examene și proiecte de făcut. Cu sesiune și colegi de bancă. Privind la oameni pe care i-am admirat sau care doar mi-au făcut sufletul să stea strâns de spaimă. Ani în care am resimțit cum e să fii văzut mic, nelalocul tău uneori.

Pauză de tras sufletul… și câteva concluzii

Au trecut doi ani în care nu am mai putut scrie. Nu așa cum o făceam înainte. Pentru că tot ce am simțit să dau – elevilor mei, profesorilor mei, mentorilor mei, am dat. Asta a însemnat să ofer bucăți din suflet, trudă, energie. Și am rămas, paradoxal, fără vocea aia care îmi dădea sens în scris. Am rămas și fără voce de-adevăratelea, de vreo 2 ori, am vorbit mai încet, am scris instrucțiuni pe tablă și am făcut semne din mâini până s-a dus virusul de la mine. Am rezistat, cum s-ar spune.

Dacă timp de 2 ani nu am scris pe blog, asta nu înseamnă că n-am trăit. Că n-am citit, cu inima strânsă de emoție (de multe ori) și răbdare (pentru că numărul și varietatea cărților au scăzut simțitor), cât de mult am putut. Nu înseamnă că nu m-am bucurat de scriere frumoasă, care mi-a mers la suflet și m-a încurajat să răspund uneori, în scrisori ascunse, în comentarii sau doar în bătăi de inimă.

Câteva concluzii

Am încheiat primii 2 ani cu zâmbet, desi au fost și lacrimi. Închei cei doi ani cu încrederea că am făcut, de fiecare dată, tot ce am putut mai bine. Cu tot ceea ce știam și puteam atunci, în contextul respectiv. Știu sigur că am dat (mult) din mine…Că m-am dat, de multe ori, pe mine…și da, nu a fost ușor. Dar nu regret. Nici o singură clipă. Sunt bucuroasă că m-am putut reinventa, că mi-am găsit resurse, că mi-am căutat sprijin și am renăscut.

La finalul călătoriei mele cu exploratorii, am inima plină, cu tot ce au însemnat acești doi ani. Cu cer, cu dealuri, cu vânt și zăpadă, cu foc mocnind în sobă, cu clasa plină sau goală, după plecarea copiilor. Cu brațe pline de rechizite și mintea plină de strategii și planuri didactice. Cu agende scrise colorat și gura de cafea băută târziu, între două „doamnaaaaa” și „trrrrrr” de clopoțel.

Aștept să vad unde mă vor purta pasii. Spre care zări, spre ce copii și unde m-or purta zilele. Până atunci însa, azi, într-un iulie plin de cer senin, după furtuni și ploaie, simt că sunt aici. Acum, aici.

Viitorul cu steluțe și speranțe noi

… Fast forward, e deja ianuarie 2024. Exporatorii și-au întins aripile și altcineva le vede creșterea acum. Mă bucur să aud despre ei, mă întristează când simt că unele dintre cărămizile puse s-au pravălit deja.

Între timp, copiii pentru care sunt acum mama de la școală sunt mai mici, mai veseli poate, mai năstrușnici de multe ori. Steluțele lângă care îmi duc deja clipele din septembrie sunt unice. O să mai scriu despre ei și o să îi îndragiți și voi, cu siguranță.

Închei periplul prin amintiri, cu speranța că… Poate am învățat, în acești doi ani, să fiu mai ponderată în a oferi ajutorul oricui și oricând. Poate mi-am ales, mai înțelept, oamenii spre care să duc zâmbet și am învățat, pierzând timp și bine din inimă unde… nu mai e cazul să stau, să cred, să construiesc.

Încă sunt o idealistă. Încă mai văd (prima dată) binele din toți și toate. Încă nu știu să răspund în fața răutăților gratuite și nu îmi vine natural să fiu altfel. E senin și cald în inima mea, așa că în nota aceasta îi văd și pe ceilalți.

Toate mi-au fost lecții, pe care le privesc acum, în ianuarie 2024, cu recunoștință și cu blândețe. Am făcut, de fiecare dată, tot ce am putut mai bine.