O soră pe Pământ

Când am aflat cerința primei teme din cadrul competiției SuperBlog 2015, am ridicat din umeri. Nu mi-am dorit niciodată să devin designer vestimentar, nu consider că am talent la desen și nici nu îmi venea în minte nimic demn de a fi menționat pentru o astfel de competiție.

Apoi însă, pe măsură ce timpul trecea și probele începeau să apară, scriam și visam. Și iar apărea o nouă probă și rotițele începeau să se învârtă și ideile prindeau contur și vorbele curgeau lin. Începea să îmi pară rău că am probe la care nici măcar nu am încercat să scriu ceva. Orice. Măcar câteva idei.

Și mi-am dat seama că îmi doresc să scriu și la această probă. Deși știu că voi fi penalizată pentru că am depășit termenul limită de depunere a articolelor. Deci, iată gândurile mele, pornite către voi, juriul primei probe :), dar, mai ales către voi, cititorii blogului meu.

Așa cum acum câțiva ani, unul dintre primele mele articole a fost dedicat unui om tare drag, astăzi, am un nou prilej de a scrie penttru/despre aceeași persoană. Sora mea. O ființă pe care uneori nu am înțeles-o, pe care am supărat-o deseori, dar pe care am iubit-o profund, necondiționat, întotdeauna.

Deși nu m-am visat niciodată creator de vestimentație, privind la secțiunea oferte de electrocasnice pot descoperi aici ustensilele perfecte pentru a mă îndrăgosti de o … mașină de cusut!

Folosind-o,încerc să îmi imaginez ce aș putea crea care să o bucure, să o emoționeze… Poate o cămașă albă, simplă, lungă, cusută ușor, cu fir de borangic, în stilul iei tradiționale. Cu motive specific moldovenești. O cămașă de fericire pe care sora mea să o poarte în ziua nunții ei. Un veșmânt ușor care să îi dea putere și curaj în clipa când, cu o cunună de flori de câmp pe cap, în soarele arzător al verii, pe un delușor plin de rod auriu, printre maci sângerii, va alege să își ofere mâna și inima unui om bun, special.

Aș putea să creez o păturică moale, doar tivită pe margine, pentru primul născut al surorii mele. Atunci când va fi momentul ca ea, frumoasa și deșteapta mea soră, să devină din DOAR femeie/ soție/iubită … ȘI MAMĂ. Când va împleti, într-o singură clipă, cântec, teamă, curaj, speranță, vis, durere. Când cu trudă și sânge, pur și adevărat, va cuprinde în brațe, puiul de om care o va alege să îi fie călăuză și sprijin, pe calea vieții. Când va plânge de drag și dor și pierderea așteptării și necuprinsa, imensa, nemăsurata, rotunda dragoste pe care o va simți când va avea la piept un suflet mic, mirosind a lapte și a viață nouă.

Mi-ar plăcea să cos, cu roșu și verde, o față de masă frumoasă. Pentru casa surorii mele. Pentru cuibul unde își va crește visele, unde își va plămădi pâinea și își va planta copacii. Pentru casa pe care și-a făurit-o, cu truda frunții și graba mâinilor. Casă aflată departe de mine, de noi, pe care nu o știu, dar o intuiesc albă, cochetă, primitoare și atât de curată.

Mi-ar fi drag să cos, pentru prilejuri de sărbătoare și veselie, în casa și sufletul ei, un șorț de gospodină. O mănușa de cuptor sau o cizmuliță în care cadourile să se așeze, în fiecare an, sub bradul verde.

Cu gânduri bune și zâmbind, aș coase un ștergar frumos pe care mândra mea l-ar folosi să acopere vasul de lut în care va pune lapte la prins. De fiecare dată când ea l-ar atinge, s-ar gândi la mine. Ar retrăi, cu nostalgie, jocurile din copilărie, poveștile pe care mama ni le spunea la culcare. Ar avea, o dată în plus, în fața ochilor, liziera unde ne-am rătăcit de atâtea ori, pomiii fructiferi încărcați de mere, parcul cu tobogan lung, de piatră aspră, nevopsită. Caișii și zarzării în floare, zumzăitul albinelor ce trudesc din greu. Imensele crengi de liliac, alunecând greoi, sub povara parfumată a florilor… Toate  i-ar juca în fața ochilor albaștri și, poate, doar poate, ar zâmbi.

Aș crea, desena și apoi coase, cu drag, orice bucățică de material. Mare sau mică. Prețioasă sau comună. Aș așeza în cusăturile simple sau mai complicate, algoritm de pace și iubire, descântec de noroc și sănătate, urare de preaplin și armonie.

Pentru sora mea, dacă ar fi să ne despartă vreodată mări și oceane, aș fi în stare să țes un balon imens sau o pânză de catarg care să îmi poarte, ușor, în zbaterea lor, gândul și cuvântul. Până la ea. Aș croi un curcubeu, o plasă de stele care să îi legene visele, să îi aline durerile și să îi înmulțească fericirea, bucuriile și victoriile.

În prag de furtună sau pe cer senin, gândul meu aleargă spre tine, surioară!

Mă bucur nespus deci, că, într-o zi, deși poate nu vor folosi atât de multe cuvinte, cei doi fii ai mei își vor fi sprijin unul altuia. Pentru toate zilele care vor urma, vor putea împărți binele și mai puțin binele, frumosul și hâdul, zâmbetele și lacrimile, teama și curajul. Sper și îmi doresc, pentru ei, să păstreze legătura pe care astăzi, noi, încercăm să o facem trainică.

Dacă aș putea, aș coase un liant puternic, ca o funie de catarg, prin care atât noi, eu și sora mea, cât și băieții mei, am fi mereu, dincolo de orice distanță și supărare, am fi mereu legați. O funie puternică, dar elastică. O funie roșie, ca sângele care ne curge în vene.

Pentru cei care mai au încă frați și surori pe lume, nu e nimic prea greu! Fiecare gând negru, fiecare nor de furtună poate fi alungat, poate fi înfrânt, dacă vreți… Dacă alegeți să nu dați drumul, niciodată, funiei care vă leagă de cei dragi. Pentru că în lumea cea mare, pe parcursul vieții, multe se pot întâmpla, multe se pot schimba, uneori pierzi, alteori câștigi, sunt zile în care ești mulțumit de tot și toate și altele în care, poate, nimic nu este asa cum ți-ai dori. Dar, mai presus de clipă, de bobul de nisip, trebuie să fie IUBIREA. Iar cea pentru frate/soră, este în stare să treacă orice obstacol!

Cu mult drag, pentru sora mea, de pe pământ 🙂