Tu suferi de BURNOUT?

Ideea asta îmi tot dă târcoale de ceva vreme. A fost una dintre ideile pe care le-am auzit discutate în ultimul an, în diferite contexte. Burnout este, de fapt, așa cum am înțeles eu, din cercetarea pe care am făcut-o, un soi de epuizare fizică și psihică. Se confruntă cu acest sindrom – burnout sau  sindromul epuizării profesionale – cei care au o viată profesională foarte plină, care vin des în contact cu oamenii. Pare o boală modernă ușor de căpătat, nu-i așa?

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Prietenii de la Wikipedia spun ca denumirea a fost introdusă de către psihologul Herbert Freudenberger în cartea sa Burn Out: The High Cost of High Achievement. What it is and how to survive it (1980).

Concret, cei care suferă de burnout se pot confrunta cu tulburări de somn și/sau digestie, se simt epuizați, scade randamentul profesional, scade capacitatea de dialog și dorința de a interacționa cu ceilalți. De asemenea, în caz de burnout profesional, te simți mereu grăbit, nimic nu îți mai aduce/face plăcere, pare că nu te mai poți odihni oricât ai dormi și că viața profesională îți consumă toată energia.

Recent, am citit la Oana că există și burnout parental. Pot înțelege acest concept 🙂 Cu job, 2 copii care cer atenția constant, cu tot ce ține de casă (unele sarcini se împart în mod egal cu soțul, altele nu prea), cu restul activităților în care mă implic și pe care le fac mereu cu drag, viața mea poate fi, copleșitoare.

Ce spun eu de fapt este că avem, cu toții, perioade mai aglomerate. Cu toții avem zile în care nu avem chef de nimic. Eventual doar să ajungem acasă, să nu mai vedem pe nimeni, să ne așezăm pe canapea și să legumicolizăm la un film ușurel. Sau să ne relaxăm cu o carte în mână.

O fi burnout? Sau doar ne ajunge oboseala?

Pentru unii este nevoie de o sperietură adevărată ca să conștientizeze că drumul pe care aleargă nu este cel potrivit. Vă spuneam de faptul că anul trecut pe vremea asta – parcă nu îmi vine să cred că a trecut deja 1 an! – ajungeam la spital, treceam printr-o serie de analize și primeam o veste nu tocmai bună.

De la stresul căutării unui răspuns, după analize și mai multe păreri, după lacrimi de teamă, după ce mi-am imaginat cele mai sumbre scenarii, când în sfârșit, am avut un diagnostic clar, am fost … ciudat de ușurată.

De ce? Pentru că, în sfârșit, avea față și nume acel mare baubau cu care mă luptam. Am tras aer în piept și m-am pus pe citit, pe căutat informații.

După o vreme, mi-am dat seama că depinde de mine. Exlusiv de mine. Dacă aleg să mă las doborâtă. Dacă aleg să lupt. Dacă aleg să mă complac în acea alergare de care nu mă temeam, dar care s-a dovedit că mă afecta mai mult decât credeam.

Și am ales să fac schimbări mici, dar constante. Am reînvățat să îmi ascult corpul. Să nu mai trag de mine în toate direcțiile. Am început să PRIORITIZEZ.

Pentru că mi-am permis mie să fiu importantă. Să îmi dau șansa de a mă face bine. De a fi bine. Cu mine, în primul rând.

A fost ușor? Aș fi vrut eu 🙂 Glumesc, evident! Nu, nu a fost ușor. Nu este ușor nici acum, în unele zile. Dar simt că am crescut mult în perioada asta. Am încercat multe terapii, multe remedii. Unele mi s-au potrivit, altele mai puțin.

După 10 ani de trăit și sperat că lucrurile se pot face altfel, după atâta timp de pus suflet și de luptat, pe alocuri cu morile de vânt, se pare că m-am pricopsit și eu cu burnout.

Cred că mulți dintre noi ne confruntăm cu astfel de semne, în viața noastră profesională și personală. De multe ori, alegem să mergem înainte fără să dăm prea mare importanță.

Am câteva exemple în jur de oameni care zici că trag la jug, nu le place deloc nimic din ceea ce fac. Nu merg la muncă cu drag, acasă sunt apatici, obosiți, nu mai au răbdare și nu au pasiuni care să le încarce bateriile.

Pe de o parte, când suferi de sindromul bornout ești mai înclinat să faci greșeli pentru că faci totul mecanic, nu te bucuri de rezultat și nu mai pui suflet acolo, în activitatea respectivă. Aici cred că ne cam recunoaștem, nu-i așa? Uiți unde îți pui pixul sau unde mergeai, ce trebuia să faci urgent sau îți rătăcești telefonul/cheile/etc.

De asemenea, ideile ți se evaporă. Parcă nu mai ești tu. Nu îți mai găsești locul, nu te concentrezi pentru că ești mereu distrat și nu te poți aduna nicicum. Nu mai ai chef să stai de vorbă cu cei din jur, nu mai ești tu, cel de altădată. Ați simțit asta vreodată?

O lipsă de încredere în propriile forțe este, de multe ori, un alt semn de burnout. Ceea ce faci pare să nu fie destul, nu mai ai motivație, nu poți respecta termenele limită pentru lucrările în curs de rezolvare, etc. Anxietate, frici nejustificate, groaza de a nu fi la înălțimea situației – sună de-a dreptul îngrijorător.

Iei orice se întâmplă foarte personal. Hmm…asta este ceva ce ne afectează pe foarte mulți, chiar și în absența sindromului acesta de epuizare 🙁

E adevărat că există joburi unde e bine să îți manifești sensiblitatea, empatia, gija față de oameni, dar, ca orice lucru în exces, poate dăuna. Nu este nici o rușine să ceri ajutor specializat, la nevoie. Din contră, mi se pare o dovadă de putere, de forță să recunoști că vrei să fii iar bine cu tine și  cu cei din jur.

Mereu obosit

Extenuare, chiar și după un somn bun. Specialiștii sunt de părere că un adult trebuie să doarmă 7-9 ore pe noapte pentru a putea fi în stare să își desfășoare activitățile curente. Dar ce te faci dacă, deși reușești să dormi, te trezești obosit? Nu te poți concentra nici măcar câteva ore, dimineața, când se presupune că ai creierul odihnit și poți funcționa la randament maxim? Insomnia se poate trata, dacă o recunoști.

În perioadele stresante, mulți oameni se reapucă de vechile metehne, din păcate. Știu persoane care s-au (re)apucat de fumat în perioadele pline de la job. Sau care s-au îngrășat foarte mult pentru că mâncarea era modul lor de a face față stresului. Voi ați auzit sau aveți astfel de exemple?

Burnout sub formă de dureri misterioase

Dureri misterioase – se pare că și acestea pot fi semn de burnout. În absența unei probleme de ordin medical sau a unor situații temporare pe care le cunoști, dacă te confrunți cu astfel de dureri, poate e cazul să reevaluezi ce anume te deranjează.

Un exemplu foarte la îndemână este ulcerul de stres? Ați auzit de el? Ei bine, da. Se pare că mâncatul pe fugă, în fața ecranului, fără să mesteci cum trebuie, poziția de la birou, lipsa mișcării fizice sunt mici ajutoare pe care le oferim frecvent, inconștient, corpului nostru. Îl ajutăm să se îmbolnăvească, cu alte cuvinte.

Plictiseala constanta poate fi un alt semn că suferi de burnout. Amânarea la nesfârșit a unor sarcini, nemulțumirea constantă sunt semne că ceva, undeva trebuie remediat. Și asta destul de repede!

În caz că nu faci nimic, se poate ajunge și mai departe. Cum sună … AVC la vârsta adultului tânăr? Artere blocate? Scleroză multiplă? Depresie? Boli autoimune? Amețeala? Dureri de cap tot mai grele, tot mai des?

Ne ascundem în spatele scuzelor. Ne construim o carieră, ne luptăm pentru un job mai bun, pentru un salariu mai generos, vrem să rămânem mereu printre cei mai buni. Dar care e prețul? Oare merită?

Ne revărsăm frustrările spre cei dragi. Ridicăm tonul la familie. Nu avem timp și chef să ieșim cu prietenii. Nu ne interesează decât binele nostru, acum, aici.

Și totuși, cum scapi de burnout?

Haideți să descoperim împreună ce ne ajută. Ați trecut prin astfel de episoade. Ce vă ajută pe voi?

Eu încerc să mă înconjor de mesaje și imagini pozitive. Mulțumesc mult pentru un super tablou cu marea (mai multe astfel de idei vă poate oferi Corina).

Am descoperit că pe mine mă relaxează apa. Să stau câteva minute să îmi trag sufletul, să mă vad cu prietenele mele la un ceai, să citesc o carte bună, pe îndelete. Apoi, să fac schimbări – unghii colorate și vesele, puțină primăvară în tunsoare sau garderobă, un parfum personalizat din uleiurile esențiale care îmi plac. Toate sunt mici plăceri pe care mi le fac, pe care mi le ofer și de care mă bucur mereu.

Handmade cu Denisa. Sau cum poți colora o zi de toamnă

E o toamnă minunată. Cam rece însă… Frunzele își etalează culorile și merge numai bine o cană de ceai cald, alături de un om drag.

Mă uit la ceas și mă întreb când vii… Privesc pe fereastră la toamna de afară și mă gândesc la noi, la viața noastră împreună.

Cum a trecut timpul… de la primele noastre întâlniri. Când eu eram un copil care “se lasă greu” cucerit. Cât de multe emoții ai avut când mi-ai dăruit prima floare. Erau în vogă trandafirii. Deși mie nu mi-au plăcut niciodată. Ai învățat și asta, despre mine, în toți anii aștia de când ești aici. De când locuiești în inima și casa mea.

Cât de serios erai la primul nostru Crăciun împreună. Sau cum mi-am pierdut eu cuvintele – și asta nu se întâmplă prea des – când, tot într-o iarnă, după o vreme, ai venit cu un inel.

Cum ne-am promis atunci să păstrăm bucuria sărbătorilor și să facem, în fiecare an, din împodobirea bradului, o minune de clipă.

 

 

Apoi, toamna în care ți-am devenit soție. Cu miile de nuanțe din natură. Și șuvițele mele colorate, atent așezate sub voalul cel alb. Ce frumos a fost! Ca un vis, care a trecut mult prea repede… Cum am căzut, dimineața, în cameră, râzând de toate… de oboseală, de stres descătușat, de atâta dansat…

Chiar, să nu uit! Poate reușesc să îmi fac o programare la coafor. Deși poate nu pare mereu, au trecut anii și peste mine, să știi…

Mereu mi-am spus că viața e o poveste. Poate e unul dintre motivele pentru care îmi place și acum să stau undeva, culcușită, cu o carte în brațe.
Știu, ar fi mai ușor/mai puțin consumator de energie și spațiu să am un dispozitiv electronic de pe care să citesc.

Dar… cum aș putea să simt cartea în palme? Cum aș putea să întorc pagina, ținându-mi respirația și așteptând, cu sufletul la gură, să văd ce mai fac personajele mele în capitolul următor. Cum aș putea să îmi aleg semne de carte statement, care mă fac să zâmbesc, care îmi înseninează cea mai grea zi…Cum aș putea?

Ce bun e ceaiul din cana mea preferată!
Ce frumoasă e toamna!
Ce norocoși suntem că ne-am găasit!

Știi, eu nu cred în întâmplare. Cred că există lucruri care trebuie să se întample, oameni care trebuie să se întâlnească, clipe care ne întăresc și dureri care ne curăță. Ca să putem crește. Ca să putem ajunge la potențialul nostru maxim.

Miroase a uleiuri esențiale în casă. Știi, blendul ală… de toamnă, cum îi spui tu…:)

Ca multe “întâmplări”, deloc întâmplătoare!, fiecare etapă prin care am trecut, ne-a purtat până azi. Până aici, în clipa asta. În care eu privesc pe geam toamna și te aștept, cu cana de ceai fierbinte.

Mă întreb uneori, cât timp avem pe pământ. Fiecare dintre noi. Dacă îl folosim cu rost. Dacă nu cumva, uneori, ne încrâncenăm pe niște prostii. Pe niște nimicuri. Care ne fură clipe. În care am putea să ne bucurăm, pur și simplu.

Ceaiul meu s-a răcit de acum. Dar ne rămâne toamna. Și fiecare culoare. Fiecare parte din poveste.

Povestea continuă…

Minuntele fotografii sunt reale. Toate produsele integrate aici, în poveste, pot fi ale tale. Le poți dărui sau le poți personaliza după bunul plac. Dacă te-ai bucurat să le vezi, poți să păstrezi bucuria urmărind profilul Denisei

Cum te vad ceilalți oameni dragi?

Sunt zile în care te simți trist. Poate ai dormit prost sau doar nu ai chef să mergi azi la muncă. Poate colega de birou ți-a “furat” cana preferată de cafea sau nevasta nu ți-a pregătit pachetul “fix” cu ce ți-ai fi dorit. Te uiți chiorâș la cei din jur și nu te gândești nici măcar o secundă…Cum te văd ceilalți?

Nu că ar conta. Indiferent cum te văd ceilalți. Tu ești tu. Minunat, mirobololant. Extraordinar. Doar că ai o zi proastă.

La radio cântă o piesă faină. Cam tristă însă. Și parcă norii ăștia de toamnă fix azi și-au găsit să își facă de cap deaspura orașului tău. Fuck it!

Cum te văd ceilalți este important DOAR dacă este barometrul care te reglează pe tine. DOAR dacă acolo e energia, puterea, bucuria ta. Altfel, e doar o ALTĂ FAȚĂ a ta. Nu neapărat cea adevărată.

Dacă te schimbi pentru că CEILALȚI te vor cumva…ce spune asta despre tine? Despre puterea ta? Câteodată, îți dai seama că poți fi mai înțelept, că ai resurse să fii mai darnic, mai implicat, mai lucid în situații de criză, mai pasionat de ceea ce inimii tale îi face plăcere. Și alegi. TU alegi. Conștient. Să investești resurse, timp, energie, bani. În ceea ce îți place. Ție.

Cum te văd ceilalți atunci? WHO CARES? Dacă schimbarea pe care o faci pe tine te face să descoperi sensuri noi ale vieții, de ce e important ce SPUN/FAC/GÂNDESC ceilalți? De ce ai nevoie de confirmare din partea lor?

Înțeleg că nu ești sigur că e… ce trebuie… Dar cred sincer că… o schimbare, mai mică sau mai mare, care NU VINE de la TINE, din nevoia ta de a-ți fi mai bine… nu va rezista în timp.

Sau, vei ajunge să te simți dezamăgit de ceilalți. Pentru că nu observă, apreciază, laudă schimbarea ta. De asta ai făcut schimbarea? Pentru ceilalți? Ca ei să te vadă mai mare/puternic/frumos/etc. ? Dacă ei mâine nu mai sunt în viața ta…? Sau dacă decid, brusc și fără preaviz că le-ar fi dragă o altă schimbare? Sau că era mai bine înainte? Ce te faci? Cum împaci atunci sufletul tău cu …ceilalți?

Sunt gânduri pe care le aștern pe hârtie 🙂 cu inima îndoită. Poate greșesc. Sau poate am dreptate. Parțial. Poate văd greșit situația.

Am mai scris despre schimbare 🙂 Se pare că, o dată la X timp, mă chinuie subiectul acesta 🙂

Dar…mă întreb și azi – cât de important este cum te văd ceilalți? Cât din ce ești tu, ca persoană este real și cât este dorința de a fi plăcut, acceptat, iubit, apreciat?

Voi aveți curaj să fiți reali, să fiți așa cum vă dictează conștiința, sufletul? Ce riști dacă nu te mai supui presiunii lui cum te văd ceilalți?

Ideea acestei postări a venit în urma unor atacuri. În urma unor lovituri sub centură. Mi-am dat seama că e important. Să nu ne lăsăm subjugați. Să credem în noi și în puterea noastră.

Câteodată, poate vom greși. Toți mai greșim. Dar cred că e mai important să rămânem reali, adevărați cu noi înșine.

Tu știi cum te văd ceilalți? Îți pasă? Lași părerea lor să te transforme?

Lectura în beneficii pentru tine

Lectura – Care sunt beneficiile ei pentru tine? Tu de ce citeşti? Asta presupunând că eşti unul dintre cei care văd beneficii în lectură… Dacă nu vezi aceste beneficii, poate cuvintele de aici o să te pună pe gânduri…

Cum văd eu lucrurile? Pentru mine, dar și pentru cei câțiva oameni (din ce în ce mai mulți descopăr eu, din fericire), lectura este un spațiu magic.

Să citești este ca și cum ai pleca din corpul tău, din casa ta, din realitatea ta imediată și ai acces imediat, facil, ușor, la o lume pe care altfel nu o poți accesa. Poți vedea lumi, țări, oameni și situații diferite. Poți trece prin experiențe care altfel ți-ar fi străine. Poți lua decizii pe care nu le-ai luat (încă) și astfel, din punct de vedere psihologic, te pregătești pentru ele sau poți vindeca (măcar în parte) alegerile pe care NU LE-AI FĂCUT, la un moment dat, din n motive.

La început, probabil, citești pentru că îți e recomandat – vă amintiți vremurile cu “lecturi obligatorii” și fișe de lectură? Mie mi-au fost tare dragi. Îndrăznesc să spun că fix atunci am deprins gustul lecturilor multe, al fișării și al adunării într-un loc anume a citatelor/ideilor care îmi plac. Dar am beneficiat de bibliotecă (în vremurile când a avea un perete de cărți era o mândrie!)părinților și am gustat din plin deliciul verilor în care, ajunsă la Piatra Neamț, în casa bunicilor, stăteam la umbra viei și descopeream cărți. Le mângâiam paginile, le miroseam cerneala și nu mai auzeam nimic din jur. Bunica mă certa că nu îi răspund când mă striga, dar bunicul era tare mândru că uite, nepoata cea mare îi moștenește pasiunea pentru cuvântul scris. Char așa spunea și eu îmi amintesc acum, cu dor în suflet, de el.

Au venit apoi anii de liceu. Când citeam după pofta inimii, când iubeam și plângeam alături de cărțile mele dragi. Mi-am ascuns în cărți primele scrisori de dragoste, mi-am șoptit micile drame specifice vârstei unor eroine din cărți.

Facultatea mi-a umplut timpul de coduri și legislație, dar tot “furam” vreme pentru lectură. Pentru sufletul meu, spuneam, ca să pot ține departe dorurile 🙂

Viața mi-a oferit mereu prilej de lectură. Eu am considerat mereu că e important să citesc. Pentru a putea scrie. Și chiar și acum, deși departe de a-mi fi “profesie”, cititul și scrisul îmi dau aripi,îmi alină gândurile și da, în continuare, dorurile 🙂

Pentru voi, dragii mei, ce înseamna să citiți? Unde vă duceți când aveți o carte faină? Pe unde colindați și cum găsiți puterea de a vă întoarce înapoi, printre grijile cotidiene?

La începutul anului mi-am propus o provocare de lectură pentru 2019. 35 de cărți citite și, fără să știu, mi-am oferit motive puternice să merg mereu mai departe. Problemele de sănătate din februarie, tot ce a decurs de acolo mi-au fost prieteni de nădejde, m-au învățat să cred că pot.

Chef de scris

Dacă nu mai scriu pe blog, nu înseamnă că nu am chef de scris. Ci doar că viața a fost, o vreme, despre altceva. Înseamnă că mi-am luat un timp eu cu mine să fiu bine, să fiu prezentă și conectată la viața de fiecare zi.

Știu că, pentru mine, scrisul este un microb, curge prin sânge și nu îmi doresc să fac vreodată transfuzii cu altfel de microbi Ș)

Dacă am plâns, poate au fost altfel de lacrimi și nu am găsit tonul potrivit pentru a revărsa aici ceva, cât de puțin, din ceea ce sunt și am traversat în ultimele luni.

Dacă toate clipele au zburat pe lângă mine, nu înseamnă că nu mă mai mână doruri. Nu înseamnă că nu mai cred în puterea scrisului, că nu mai susțin scrisul și cititul ca formă de vindecare.

Înseamnă doar că am avut nevoie de timp. Să procesez. Să asimilez. Să mă obișnuiesc, în primul rând eu, cu ideea. Că viața se poate schimba într-o clipă. Că există zile pe care nu le apreciem pentru că nu vedem special-ul din ele. Dar ele sunt și asta este marele dar pe care ele îl aduc în viața noastră.

Dacă au fost zile în care nu am avut chef de scris și am ales să mă ascund sub pătură, cu un ceai si vise dragi inimii mele, a fost doar pentru a-mi regăsi puterea. Pentru a face pace cu cornițele care mă făceau să aleg teama, care îmi șopteau mișelește la ureche.

Dar zilele bune se vor întoarce. Pentru că eu aleg să cresc. Să lupt. Să descopăr în fiecare zi noi surse de putere, să caut noi clipe și fărâme de lumină.

Chef și sens, îmi doresc. În toate zilele. Pentru mine și pentru voi. Fiecare cât merită și poate aprecia. Dincolo de orice Ș)

Câteodată

Câteodată, fericirea în stare pură este atât de aproape. Câteodată, e de ajuns să te trezești fără durere, cu oameni calzi și moi în jur.

Câteodată, e suficient să primești cuvinte frumoase și gânduri sincere…zâmbești și trimiți valuri de apreciere. Câteodată, viața îți oferă clipe în care te înclini, surprins de iubire, de grijă, de atenție, de zâmbet, de imagini.

Câteodată, e suficient să auzi că eforturile tale sunt primite, sunt cu sens și că oamenii se simt bogați/puternici/fericiți/mândri pentru că sunt în viața ta. Sau tu ești în viața lor.

Câteodată, nici nu contează de cât timp nu ai mai vorbit cu X. Sau că nu știi exact, în fiecare clipă, cu ce își ocupă viața/gândurile Y. E suficient să te atingă o îmbrățișare caldă, sinceră și nu poți spune decât MULȚUMESC! TE IUBESC!

Câteodată, alergăm prea departe, căutând fericirea. Cu F mare. Ca și cum ar fi ceva imens, ceva finit, ce poți atinge și apoi fereca sub lacăt.

Câteodată, ne facem bucăți mici, încercând să fim peste tot, în același timp. Să fim ACOLO pentru că ni se pare că doar asta CONTEAZĂ.

Mulțumesc, pentru ziua de azi!

Cum spune blânda Oltea Tudose, mulțumesc pentru darul de contrast!

Mulțumesc pentru că VOI, cei din jur, mă faceți să mă nasc puternică de fiecare data când CÂTEODATĂ învinge.

Mulțumesc pentru lacrimile plânse, așa pot aprecia zâmbetul strâmb, în colțul gurii!

Mulțumesc pentru lecțiile învățate!

Mulțumesc pentru fiecare pas pe care l-am făcut! Câteodată, m-am împiedicat și mi-am julit genunchii. Câteodată, am purtat vremuri lungi șiruri de ciulini care mi-au îngreunat mersul. Câteodată, am iubit pietrele din traistă prea mult. Deși kilogramele lor m-au îndoit și m-au obosit peste măsură.

Mulțumesc, azi, acum!

Câteodată, blogul meu e doar locul unde scriu, ca să nu uit. Câteodată, e strigătul meu către lume. De multe ori, e copilul meu. Al treilea.

 

Acestea erau gândurile mele acum câteva zile. Dar totul se poate schimba atât de rapid. Poți să nu mai fii. Să nu mai fii aici, pentru a spune povestea. Azi, se amestecă idei și gânduri în capul meu. Mi-e încă greu să mă adun. Am simțit cât de ușor e să te piezi. Cât de important este să rămâi pe linia de plutire și să nu te mai împarți, când nu mai poți. Să îți iei pauze. Să fii BINE pentru a putea fi BINE lumea ta.

PS -Probabil mă mai așteaptă locuri și oameni. Probabil mai am multe povești de spus. O voi face…

Zile în care totul e pe dos

Sunt zile frumoase, senine,în care pare că totul în jur zâmbeşte. Că oamenii sunt buni şi că există prietenie adevărată şi că intenţiile sunt înţelese şi apreciate.

Sunt zile în care găteşti uşor. În care casa arată acceptabil. În care partenerul de viaţă este vesel şi copiii nu au nici un fel de mici drame care trebuie “disecate”.

Sunt zile în care oamenii nu claxonează frenetic. Sunt zile în care toamna e caldă şi blândă. Contul din bancă nu plânge de frig. Sunt zile în care ai conversaţii pline de miez şi ai o grămadă de clipe în care zâmbeşti Vieţii.

Şi apoi…sunt ŞI altfel de zile.

Zile în care cerul e negru şi vântul rece.

Zile în care toţi din jur sunt cu capsa pusă şi orice spui poate (şi va fi) folosit împotriva ta.

Zile în care te calcă pe nervi orice. Oricine.Îţi vine să te duci undeva, să stai ascuns până ţi-e mai bine.

Dar, de obicei, nu prea poţi asta. Pentru că …Viaţa, Oameni, Job, Responsabilităţi. Bla bla.

Şi atunci…ce faci?

Tragi de tine. Să mai poţi puţin. Să mai mergi 2 paşi. Să mai treci şi ziua asta. Să vină “mâine” când “poate va fi mai bine”. Aştepţi să vină mâine când tu te vei simţi “altfel”. Şi va fi mai uşor. Puţin.

Aveţi şi voi astfel de zile?

Vă simţiţi şi voi câteodată “broken”?

🙁

Poate că e important să ai în jur oameni dragi, care să te ajute când eşti jos. Poate e mai util să ai pasiuni şi să faci lucrurile cu sufletul ca să nu simţi că munceşti şi pasiunea să lucreze prin tine. Poate e cazul să mergi la terapie. Poate “se rezolvă” doar cu câteva zile libere şi o schimbare de aer. Sau poate funcţionează terapia prin shopping, prin râs…Avem soluţii? Le cunoaştem? Le aplicăm?