Categorie: Ganduri

De ce aleg ALT FEL…

Post edit: Această postare a fost scrisă și publicată pe blog în toamna lui 2014. August 2018 a adus câteva modificări și am simțit nevoia să apară și aici.

În perioada aceasta, toată lumea ( care se respectă?) scrie despre subiectul arzător al zilelor: cum aleg la prezidențiale 2014. Eu nu o să scriu despre asta, nu acum și nu aici. Vreau să scriu despre altfel de alegeri, ale mele personale, ale familiei mele și ale copiilor mei. Nu vreau să mă justific în fața nimănui, dar simt nevoia să clarific, odată pentru totdeauna, aceste subiecte. Apoi, când voi mai fi întrebată de ce… Va fi simplu, fac o trimitere la blog și bună ziua!

De ce….ALEG/AM ALES

Aleg -Administrație publică – pentru că iubesc oamenii, îmi place să lucrez cu ei(da, am HABAR despre ce vorbesc!!!) și cred că asta îmi este menirea. Mai greșesc, mai obosesc, mă mai simt copleșită de asumarea acestei meniri, dar îmi place în continuare meseria mea și nu e o corvoadă să o practic.

Aleg – NU CARNE – Pentru că am realizat că nu e necesar să fiu ucigaș pentru a mă hrăni, sunt multe alte variante prin care îmi pot obține proteinele necesare dezvoltării. Nu vreau să port în corpul meu ( sau al copiilor mei) toată ura pe care trebuie să o simtă găina, porcul sau vaca văzând cum se apropie momentul tăierii. Da, am trecut prin două sarcini fără a mânca nici un fel de carne ( excepție sunt fructele de mare și peștele, dar asta e altă discuție), am doi copii frumoși, sănătoși,  veseli. Copiii mei vor afla, în timp, DE CE am ales astfel și vor putea decide pentru ei, la momentul în care vor fi pregătiți.

Aleg – ALĂPTARE LA CERERE ȘI PRELUNGITĂ – Pe lângă recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății ( de a alăpta exclusiv 6 luni și apoi, împreună cu o alimentație diversificată, până la 2 ani și peste), cred din tot sufletul meu în beneficiile unei astfel de decizii pentru mamă și copil. Nu arunc pietre în mamele care aleg să își hrănească puii altfel, dar consider că nu au fost suficient de informate sau că nu au avut susținerea potrivită, la momentul potrivit. Mă bucură curentul care se manifestă și în țara noastră care atrage atenția asupra importanței laptelui matern. Există grupuri de susținere, există consultanți în alăptare și e important să răspândim informația corectă și completă pentru gravide și mame. Ce alege fiecare, este ceea ce va culege mai târziu.

Aleg – PURTAREA ERGONOMICĂ – Mi/ni se potrivește, e ușor, e cald și bine, e aproape, e ferit de zgomote și pericole. Mi-am purtat copilul cel mare până când a renunțat el și a vrut să alerge liber. Cel mic are același parcurs, cu singura observație că l-am purtat mai repede și în mai multe sisteme de purtare. Wrap-ul elastic și apoi Manduca ne-au salvat de multe ori: la cumpărături, la mare, la plimbare sau la iarbă verde. Acum am două mâini libere ca să țin de mâna celălalt copil, să întind rufe sau să cumpăr o pâine. Mi-e drag să îmi știu puii la piept și mă bucur acum de ei, cât încă mi se permite. Prin mâinile mele au trecut alți copii și părinți lor pe care i-am ajutat, zâmbind, să aleagă și să regleze un sistem de purtare sau altul. Am făcut asta VOLUNTAR, fără a lua pentru mine decât bucuria că am mai văzut un pui de om la pieptul părintelui. Unii au apreciat timpul și disponibilitatea mea, alții nu.

Aleg – SCUTECE TEXTILE – Am cumpărat câteva ( cam multe, spunea soțul meu) însărcinată fiind cu M. O parte din stoc s-a înnoit acum, la al doilea copil. Deși folosim uneori și scutece de unică folosință ( sau plasticoase, cum le denumeam într-un alt post), sunt convinsă că sunt mai bune cele textile. Din punct de vedere al mediului, al naturalului, al finanțelor, etc.

Aleg – ATTACHEMENT PARENTING – Cred că pruncii de acum sunt altfel decât am fost noi, ca și copii. Prin urmare, e nevoie de un altfel de parentaj. Mai sensibil, mai apropiat, mai empatic. Mai liber, mai deschis. Nu înseamnă că îmi condamn părinții/socrii pentru cum ne-au crescut!!! Au făcut ce au putut, cu resursele existente la momentul respectiv. Dar susțin sus și tare, în fața oricui ( prietenii știu de ce:P) că acum e rândul nostru, ca părinți, să facem propriile alegeri. Să punem în practică ceea ce simțim că se potrivește copiilor pe care i-am adus pe lume. Nu cred că cer mult dacă subliniez importanța aplicării regulilor MELE în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor MEI.

Aleg – JOCURI ȘI JUCĂRII EDUCATIVE – Da, costă, de cele mai multe ori, mulți bani. Dar este ceea ce aleg să cumpăr cu banii pe care îi câștig cinstit. Mă bucur de strălucirea jucăușă a ochilor la primirea unui astfel de dar și consider că merită. Întotdeauna.

Aleg – COMUNICARE – Sunt un om care vorbește mult. Sunt energică și cred în sinceritate, dincolo de orice. Asta înseamnă că voi alege întotdeauna să discut, să dezbat și să verbalizez ceea ce îmi face plăcere, ceea ce mă doare sau lucrurile care mă deranjează, la ceilalți. Nu cred că este egal cu a avea sămânță de scandal! Nu îmi place să ascund problemele sub preș și prefer să tac/mă retrag o perioadă pentru a găsi o soluție sau pentru a-mi îngriji rănile. Nu îmi fac prietenii din interes și prefer să mă îndepărtez dacă un om/loc/o situație nu mai “corespunde”, din punctul meu de vedere. E simplu și îmi asum această alegere.

Aleg – SPERANȚĂ ȘI ÎNCREDERE – Dacă un om a reușit să îmi intre în suflet, o să stea acolo o vreme. O să mă intereseze binele lui, uneori chiar dacă asta va însemna să îl agasez cu atenție. O să cred până în pânzele albe în el sau ea. O să sun, scriu sau vorbesc mult după ce voi fi realizat că poate, sunt singură, în acea prietenie. O să iert și o să merg mai departe.

Aleg – România – Nu mă văd locuind în altă parte. Aparțin cumva, intrinsec, acestor locuri și, da, sunt încă destule momente când mă consider norocoasă că m-am născut româncă.

Ar mai fi multe de spus, dar timpul nu mai are răbdare, cum spunea o carte dragă inimii mele.

Toate aceste alegeri mă definesc, sunt parte din mine și mi le asum. Nu sunt perfectă, departe de mine să intuiesc măcar asta. Sunt doar un om care alege alt fel. Nu am să pornesc o altă polemică despre vot și care candidat e mai bun. Fiecare dintre noi, cei care mergem la vot, ar trebui să judecăm lucrurile privind în oglindă. De ce în oglindă? Pentru că, dacă ținem ochii larg deschiși, în oglindă putem auzi glasul care ne spune ce anume vrem. Pentru noi și pentru cei dragi nouă.

Later edit – În august 2018, țara asta, pe care o iubesc și pe care o aleg pentru mine și copiii mei se desface în bucăți. Unii se fac doar că plouă. Unii se tem pentru siguranța lor, pentru pâinea pe care o vor pune mâine pe masă. Unii zâmbesc și fac frumos, la TV.

M-am gândit mult dacă să spun sau nu. Dacă să tac sau nu. Este, ca de obicei, o chestiune de alegeri. Pe care le faci sau pe care le accepți. Pe care le iei tu, cu puterea ta (multă, puțină, dar A TA).

Eu nu am fost acolo, în piață. Eram cu copiii la mare. Am aflat apoi, cu teamă și gust amar în gură. Poate nu vom afla niciodată adevărul adevărat, ca despre multe alte lucruri. Dar cred că merit(ăm) niște explicații. Cei care au fost acolo și nu au înțeles DE CE și mai ales DE CE AȘA, merită să poată privi mândri, cu fruntea sus. Încerc să fac un rezumat, să le explic într-o poveste, copiilor mei care e treaba.

Din ceea ce au scris oameni pe care îi stimez pentru ceea ce sunt și fac, vă invit să vă faceți VOI o idee…

Piața Victoriei în seara de 10 august, evenimentele prin ochii mei

Cum ne pregătim copiii pentru țara pe care le-o lăsăm?

Scrisoare către copil: Oare ne vei ierta pentru că nu am plecat din țară?

Partidul Trei Ponei pentru că dorim să ne creștem nepoții în casa părintească

Cine ne mai salvează acum?

Nu e nevoie să citiți fiecare postare pe tema asta. La fel cum nu e nevoie să reacționați cu un LIKE sau SHARE la comentariile celor pe care îi cunoașteți sau nu , dar simțiți că vă place vorba/gândul/fotografia lor. Musai ar fi însă doar să vă puneți VOI întrebări. În sufletul vostru. Pe întuneric sau lângă partener, într-o discuție. Poate că doar primul pas e cel mai greu. Și odată ce l-ai făcut, devine mai ușor. Poate…

World Breastfeeding Week 2018. Alăptarea la ceas aniversar

În perioada 1-7 august 2018 întreaga lume sărbătoreşte World Breastfeeding Week sau Săptămâna Internaţională a Alaptării.

DE CE UN ASTFEL DE EVENIMENT/MOMENT ANIVERSAR?

Există varianta lungă de a răspunde acestei întrebări 🙂 şi varianta mai scurtă.

Câteva articole frumoase pe această temă găsiţi aici:

Am vrut, în acest an, să nu  treacă neobservată această săptămână specială. De-a lungul timpului, am tot scris despre noi şi povestea noastră de dragoste cu laptele matern în rol principal.

Petru are (deja!) patru ani şi simt, cumva, că ne apropiem cu paşi repezi de finalul poveştii. 🙂 În majoritatea zilelor, ne întâlnim doar câteva clipe la somnul de noapte. Ştiu că pentru el, acum, sânul este mai mult o reconectare cu mine şi ştiu că este important să îi permit acest lucru încă. Am încredere în el ş iîn relaţia noastră şi nu, nu mă tem că va pleca la facultate cu mama după el. Aşa cum nu cred că Matei va deveni strigoi pentru că l-am întors la sân după o vreme 😛

Revenind la Petru, sunt şi zile în care nu cere deloc. Zile în care mă întreb daca e gata, daca experienţa noastră a ajuns la final. Nu mai am aşteptări, de nici un fel. Mă bucur de călătorie şi atât.

De fapt, anul acesta, mai mult ca în alţi ani, m-am bucurat  să recitesc tot ce am scris, pe această temă:

  • A început cu Matei, bunul şi blândul meu, care m-a făcut mamă. Care m-a crescut să iubesc necondiţionat şi care m-a învăţat să cred mereu.
  • Am sărbătorit 🙂 Prima World Breastfeeding Week în acţiune pentru noi, în 2012.
  • Despre alegeri de viaţă – https://blogulirinei.ro/de-ce-aleg-alt-fel/ Nu sunt foarte sigură dacă să râd sau nu, dar aşa simţeam atunci şi, din fericire, o parte dintre aceste lucruri sunt încă valabile.
  • Să nu uităm de hidratare, în parc sau la plimbare !
  • Nu a fost mereu o experienţă uşoară şi rândurile mai puţin zen stau mărturie pentru aceste adevăruri. Mi-am dorit, uneori, pauză de la tot şi toate. Sunt sigură acum că este ceva normal şi nu mă mai simt deloc vinovată.
  • Am avut şi gânduri paşnice legate de înţărcare. Blândă. Armonioasă. Plină de iubire. Aici număram anii :P, acum nu mai număr deloc.

Anul acesta tema pentru World Breastfeeding Week este  “Alăptarea : fundament al vieţii” — o recunoaştere a importanţei unui start sănătos.

Nu am să scriu despre beneficii, cât/cum/unde şi de ce. Link-urile oferite azi cu mare generozitate şi informaţiile care apar la o simplă căutare sunt la îndemână, spun eu. Există consilieri în alăptare şi există cursuri pentru burtici unde oameni special şcoliţi vorbesc despre asta în cunoştinţă de cauză.

Nu vreau să propag frustrare printre cele care nu au alăptat sau nu fac asta. Este corpul lor, opţiunea proprie şi nimeni nu ar trebui să le ruşineze pentru asta. Cumva, există în lumea mamelor câteva subiecte care aprind spiritele mai ceva ca un smoc de fân uscat.

Dar… anul acesta aş vrea să adun la un loc ideile voastre privind acest subiect. Ca proiect personal şi ca reminder … DE CE facem asta?

AICI vom pune mesaje pozitive legate de această experienţă de la cele care răspund provocarii 🙂 Am întrebat, pe profilul meu personal de FB care sunt acele cuvinte ce le vin în minte în legătura cu această săptămână a alăptarii, World Breastfeeding Week.

Am primit cuvinte de dragoste, sentimente şi trăiri ce  fac o poveste de dragoste duioasă, cum e cea dintre o mamă şi puiul ei, să crească. Am primit confirmări că nimic nu se compară cu clipele în care îţi hrănesti puiul cu picături albe din tine şi că sunt amintiri pe care le porţi mereu în suflet.

Am primit însă,  aşa cu mă aşteptam, (şi) cuvinte grele. Am primit semne că alăptarea nu este mereu doar floricele şi fluturaşi. Am primit semnale că uneori este o luptă a naibii de grea. Că alăptarea poate fi îngreunată de situaţii medicale diverse, pe care mamele nu ştiu/pot să le gestioneze. Am citit frânturi de poveşti în care, poate, informarea şi susţinerea celor din jur ar fi făcut diferenţa. La fel cum am citit, cu ochiii în lacrimi, poveşti în care nu s-a putut face nimic. Frustrările mamei şi durerea ei că nu a putut alăpta au făcut pui, au născut resentimente şi acum, se plimbă prin lume aşteptând doar un prilej să iasă la atac.

Nu am fost acolo. Nu îmi pot închipui cum e să cari o viaţă această povară. Nu îmi pot imagina cum m-aş simţi să existe, în fiecare an, o săptămână anume în care să simt că nu am fost o mamă perfectă pentru copilul meu, să mi se arunce în faţă fel de fel de epitete. Să fiu acuzată că nu am făcut mai mult ca să reuşesc şi că această experienţă (sau lipsa ei) vor marca întreaga viaţă a copilului meu.

Poate şi eu, prin vorbele sau faptele mele, am rănit uneori mamele aflate dincolo. În tabăra celor care nu au alăptat. Azi, îmi dau seama că nu e uşor de dus o astfel de situaţie. E greu de înţeles. E greu de acceptat. Dar e uman să faci tot ce poţi. Tot ce ştii.

De fapt, mesajul meu aş vrea să fie unul de unitate – indiferent că aţi alăptat sau nu, mai mult sau mai puţin, mai greu sau mai uşor – promovaţi alăptarea. Măcar în World Breastfeeding Week. E important să fim mai informate când ne pregătim să aducem puiii de om pe lume.

World Breastfeeding Day ar trebui sa fie acel prilej din an în care să sărbătorim alăptarea. Fie că sunteţi ciudatele care alăptează până la n ani (ca mine :P), fie că aţi ales altfel, la un moment dat în vieţile voastre, măcar timp de câteva zile, haideţi să facem pace!

Să îngropăm securea războiului rece în competiţia “cine e cea mai tare mamă” şi să predăm copiilor noştri lecţia solidarităţii.

Alăptarea este fundamentul vieţii. Este una dintre pietrele de temelie la construirea unor copii puternici şi echilibraţi. Dar nu e totul. Adaugă apoi iubirea şi susţinerea necondiţionată. Presară umor şi puterea de a-ţi recunoaşte greşelile, oboselile, renunţările, de ce nu, clipele de “egoism” în care simţi nevoia să fii doar tu cu tine. Cred, cu toată inimă, că fiecare mama este perfectă pentru puiul de om pe care îl aduce pe lume. Cred că fiecare copil îşi alege părinţii şi este suficient să fii “good enough”.

Aşa se vede de la mine, în acest an, World Breastfeeding Week. Dacă ai o poveste pe care vrei să o spui, în legătură cu alăptarea, mai veselă sau mai tristă, şi simţi că spunând-o, vei ajuta pe cele care nu au trecut încă pe acolo, m-aş bucura să te ajut să faci asta aici, în căsuţa mea. Foloseşte cu încredere rubrica de comentarii sau scrie-mi un mail. Haideţi să ducem povestea mai departe, să îi găsim sensul de creştere!

Aş fi vrut. Despre aşteptări şi căderi în gol

Aş fi vrut să mă iubeşti aşa cum nu m-a iubit nimeni, niciodată. Aşa cum nu ştiai că poţi iubi şi cum doar în ochiii mei ai devenit capabil.

Aş fi vrut să mă strângi aproape, apoi. Să stăm îmbrăţişaţi până când ţi-aş fi şoptit la ureche “Mi-e dor de tine…”. Aş fi vrut să îmi spui cât de mult îţi lipsesc, în clipele când nu sunt lângă tine. Aş fi vrut să spui, simplu, fără teamă, că viaţa ta s-a schimbat de când am apărut eu şi nimic nu pare să mai fie la fel, deşi o grămadă de lucruri nu s-au mutat cu un centimetru.

Aş fi vrut să avem mai mult timp. Ţi-aş fi spus cum era în copilăria mea, cum visez încă în culori şi cum fiecare text din inima mea are legătură cu tine, deşi nu vreau mereu să recunosc.

Aş fi vrut să îmi numeri aluniţele şi să întocmeşti o hartă. Doar pentru că poţi. Doar pentru că vrei. Pe hartă, să desenezi o poveste despre un El şi o Ea care s-au regăsit, după multe vieţi în care au trăit departe. Aş fi zâmbit şi ţi-aş fi spus că modul tău unic este motivul pentru care te iubesc adânc. Motivul pentru care îmi doresc să fiu mereu mai aproape de povestea ce merită spusă. Ţi-ai fi luat “mutra serioasă” şi ai fi spus că mai am o grămadă de învăţat, până atunci.

Nu te-am aşteptat niciodată cu flori. Ştii că nu îmi plac şi nu aş fi apreciat gestul , nici măcar pentru orgoliul tău. Dar, de fiecare dată, mă aşteptam să mai primesc o fărâmă din inima ta. Să mai deschid o uşă. Să mai descopăr un colţişor plin de praf şi pânze de păianjen. Nu pentru că îmi place musai să mă deghizez în gospodină cu cârpă de praf şi mop. Ci pentru că fiecare incursiune în întuneric se termina cu un sărut. Se termina în braţele tale calde, gata să mă apere de orice lighioană a pământului.

Ştii, eu chiar am crezut mereu că nimeni şi nimic nu te poate doborî. Nici măcar copilăriile mele. Nici măcar fricile mele. Nici măcar clipele când simţeam furtuna cum îmi cuprinde marginile inimii şi încercam să fug din calea ei, lovind în zidurile din inima ta.

Eu chiar am crezut că există aşa iubiri pe care nimeni şi nimic nu le poate învinge. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că tocmai eu aş putea să te înfricoşez atât de tare.

Poate a fost doar de la eclipsă. Poate conjuncţia nu a fost cea mai favorabilă sau poate că m-am înşelat.

De fiecare dată când plouă, simt gustul sărutului tău pe piele. Sau or fi doar lacrimi amare de-ale ochilor mei. Care te caută încă. Care te cer încă.

Şi azi. Şi ieri. Până când…Nu ştiu.

Pare că nu mai ştiu.

Mi-e clar totuşi cât de mult am aşteptat. Cât dor se adunase şi cât am putut duce. Amândoi. Pentru că nu vreau să cred, vreo clipă, că ai minţit. Că am cărat prin lume dorul ăsta greu. Că doar mintea mea te-a închipuit din carne, suflet şi fluturi.

Aş fi putut să mă cert cu întreaga lume pentru tine. Poate că încă mai fac asta. Pentru că eu, mai presus de orice, mai presus de mine chiar, am crezut în tine.

Aş fi putut să strig, să sparg şi să tac mai puţin. Dar nu am ştiut decât să îţi cer mut, să te opreşti. Nu am înţeles. Nici măcar acum nu înţeleg. De ce a fost mai uşor să pleci. Să nu reacţionezi în nici un fel.

Am încercat apoi să îţi spun. M-am lovit de un zid, iar şi iar, până m-am prăbuşit, în sânge, jos, pe asfalt. Atât de jos…n-am fost niciodată.

Aş fi vrut să îmi răspunzi. Să mă auzi. Să mă vezi, cu adevărat, aşa cum sunt. Dar ce păcat…asta nu se mai poate acum, nu-i aşa?

Încă mă întreb care e următorul pas. Unde să pun piciorul ca să nu mă tem că mă voi scufunda. Unde să regăsesc pacea şi liniştea pe care eu, în iubirea mea, le-am aşezat la picioarele tale, drept ofrandă.

E târziu şi aş mai vrea să-ţi scriu, să-ţi spun atât de multe. Dar mă tem că s-a rupt cerul şi ploile vor spăla scrisul meu din inimă. Şi-apoi, n-am nici o garanţie că vei citi rândurile mele. În iubire şi-n război, nu există garanţii, ai spune.

Vezi, e ciudat. Chiar şi-n liniştea inimii mele, pare că îţi aud mereu vocea. Pare că vorbeşti cu mine şi aproape pot să aud ce ai spune. Dar mă mint. Nu te cunosc deloc. Eşti atât de străin azi, încât mă doare să fiu atât de singură cu vocile din capul meu.

Şi poate… doar poate, a fost un vis. Mi-am închipuit că eşti aici, aievea. Sau mi-am închipuit că ai plecat de tot, pedepsindu-mă pentru că am vrut să înţeleg. Sau poate am rătăcit scenariul şi voi auzi curând STOP….

Aş fi vrut să ştii. Că am să te iubesc mereu. Până la capătul vieţii. Fără să aflu răspunsul, poate. Dar sperând mereu. Că, undeva, într-un colţ de lume, vei înţelege. Vei ierta şi vei striga numele meu. Chemându-mă înapoi.

Aş fi vrut…dar e târziu şi clipele aici, pe Pâmânt, mi-s numărate.

Cum aleg daruri pentru cei dragi. Mic ghid de sănătate şi bucurie

Cu paşi repezi, se apropie şi luna decembrie. Deşi NU ar trebui să fie doar despre cadouri, ci mai degrabă despre A FI ÎMPREUNĂ, a ne bucura şi a crea amintiri frumoase, mulţi dintre noi sunt luaţi de val şi pornesc într-o frenezie nebună după cele mai … cele daruri.

Despre asta vreau să scriu acum, la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie. Despre daruri şi modul în care eu, personal, am ales să văd lucrurile pentru mine şi familia mea. Poate nu este varianta perfectă pentru toată lumea, cu siguranţa există persoane care au alte aşteptări de la cei care îi bucura cu daruri sau la care se gândesc, de fiecare dată, când încep să completeze lista cu daruri pentru cei dragi.

  • Pe parcursul întregului an, îmi fac, în telefon sau în agendă (sau într-un folder în computer, dacă sunteţi mai tehnici) listuţe cu obiecte “potrivite” pentru a fi făcute daruri de sărbători. Pun acolo variante diferite (ca şi costuri, utilitate şi destinatar) şi când vine vremea să achiziţionez ceva, consult iniţial lista. Pe măsură ce am bifat lista, produsele respective fie dispar de acolo, fie le mut într-o altă locaţie, pentru a le putea folosi cu altă ocazie.
  • De la cadouri mai mari şi mai costisitoare, până la daruri mai mici, de fiecare data îmi doresc să bucur. Orice dar este făcut din suflet şi cu suflet, tot ce oferim primeşte o încărcătura specială şi încerc să evit să fac daruri de complezenţă, doar pentru că…trebuie.
  • Deşi nu am buget foarte mare (regula generală este că luna decembrie NU VA DESTABILIZA bugetul lunii următoare), caut mici accente de sărbătoare. Un clopoţel, un dulce cu miros/gust de sărbătoare, un globuleţ personalizat, un desen naiv făcut de copii sau o scrisoare “gătită” de sărbaătoare sunt daruri la care am apelat, de multe ori, cu succes.
  • Personalizarea darurilor nu funcţionează întotdeauna, din n motive. Poate sunt persoane nou intrate în viaţa noastră şi nu cunoaştem suficiente date despre ele pentru a le cunoaşte preferinţele. Astfel ajungem la varianta de rezervă: un dar mai puţin personalizat, dar mai practic. Personal, apreciez darurile practice şi dacă ceva anume nu îmi este pe plac, îi găsesc o altă utilitate. 🙂 Cosmetice de calitate, un şal, o broşă, o carte, o bijuterie discretă, poate un card cadou la un lanţ de magazine unde gama de produse este mai largă.
  • Cel mai important lucru este să dăruieşti cu toată inima. Să te bucuri de gestul pe care îl faci, să simţi şi să îţi asumi orice gest, fie el cât de mic.
  • De-a lungul timpului, am primit daruri mai puţin inspirate. Au fost ocazii în care am primit un plic şi mi-am căutat singură darul sau am fost împreună cu cineva drag şi am ales darul. Nu ştiu care variantă este mai ok, probabil vi s-a întâmplat şi vouă.

Voi cum alegeţi darurile pentru cei mici sau mari, pe care îi iubiţi? Cum faceţi să vă asiguraţi că e apreciat darul vostru?

Îmi plac testele. Şi provocările

Îmi plac testele. Şi provocările. Îmi place să văd cât de departe mă poate duce curajul meu. Pornind de la combinaţiile alimentare pe care le testez în bucătărie în ultima vreme, până la cărţile noi de pe noptieră, până la sporturile cu care aş vrea să îmi împrietenesc puiii de om. Chiar şi la teme noi pe blog.

Am preferat să caut opţiuni noi când am fost în situaţia de a cumpăra jocuri şi jucării noi pentru grădiniţă. Am dat o strigare în grupul mamelor care lucrează de acasă, am salvat fotografii, am cerut recomandări, am solicitat oferte, am negociat sume 🙂

Îmi plac testele şi experienţele noi în care rezultatul final este o nouă abilitate sau aptitudine pe care o deprind. Mereu mi-a plăcut să aflu lucruri noi despre mine. Mă distrează teribil când se potriveşte câte un astfel de test, din marea întelepciune a lui FB.

Îmi plac testele şi întrebările prin care un ton jucăuş ascunde un adevăr greu de digerat. Îmi plac testele pe care viaţa ni le dă, tuturor. Fără să ne anunţe. Fără să avem bibliografie. Şi fără să aflăm decât după. Când vedem că suntem pe scut sau sub scut. Fiecare când conştientizează. Dacă o face, vreodată.

Îmi plac testele de personalitate şi îmi amintesc mereu cu drag de perioada în care visam cum voi face eu carieră în psihologie. Evident, anii au trecut şi cariera respectivă nu s-a concretizat ÎNCĂ în nici un fel. Nu e târziu şi mărturisesc azi, cu toată sinceritatea: testele de personalitate sunt un instrument cel puţin de sondare a firii umane.

Îmi plac provocările în care mă iau la trântă cu mine şi cu ceea ce credeam că ştiu. Voi ce provocări apreciaţi? Ce teste vă accelerează pulsul?

Luaţi note de trecere sau reveniţi la restanţe? Mai în glumă, mai în serios, există teste unde nu ai mai multe şanse. Uneori, se întâmplă să realizezi asta repede şi să poţi repara ceva. Să mai poţi petici, pe ici pe colo ce se poate. Alteori, ce e stricat, rămâne ăn urmă. O rană sau o amintire. O fotografie din viaţă sau doar o părere.

 

Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă “Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu “corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care “fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?