Când vorbele tac…

… și plânge inima, mă așez în genunchi și mă rog. 

Când simt povara grea și drumul îmi pare peste puteri, îmi privesc în ochi iubitul și îmi sărut pruncul.

Când lacrimile îmi întunecă vederea și uit să vorbesc, scriu.

O să îmi lipsești. Întodeauna. O să mai lăcrimez o vreme, cu gândul dureros, îndreptat spre tine. Sunt recunoscătoare că ai făcut parte din viața noastră. Îți mulțumesc infinit și de mii de ori pentru toate clipele de iubire, de încântare și de prea plin pe care mi și ni le-ai dăruit. 

Îmi place să cred că ai dus o viață frumoasă. Că ți-ai împlinit misiunea și că acum, te pregătești de noi și noi peripeții, alături de alte ființe care, poate, au nevoie de tine. Noi… o să te purtăm în gând.

Și poate, când vom înghiți gălușca de amar și lacrimi, vom reuși să dăruim iubirea altui suflețel mic.

Mi-e greu să îți spun ADIO… Poate pentru că, în adâncul sufletului, tot mai sper să răsari în calea mea, de undeva, și să îți ceri porția de iubire. Poate pentru că îmi doresc să mă treyesc și să realizez că am visat urât și ești încă aici.

Deși, rațional, știu că ți-ai găsit liniștea într-un loc frumos, plin de viață și verdeață. Inima mea refuză să proceseze informația asta.

Adio, suflețel mic și drag!Te-ai lipit atât de adânc de fiintța mea…cum n-aș fi crezut că se poate…