Category

Ce gust amar…

Încerc să îmi găsesc vorbele. Încerc, o dată în plus, să aşez frumos, în sertare şi dosărele ordonate, tot ce-am învăţat după atâtea exerciţii de democraţie. Ce gust amar am în gură! Şi totuşi, ce? Vor fi toate la fel, că doar…nu-i unul mai breaz ca altul…

Nu vreau să mă refer la politică. Nu fac politică pe blog şi nici în viaţa reală. Doar încerc să trăiesc printre ceilalţi. Care SE FAC. Se prefac. ??? Că le pasă, că ştiu, că îi interesează, că îi doare.

Câtă falsitate şi cât de murdare jocuri. Ce gust amar mi-a rămas în gură. Şi tot mai des, în ultima vreme.

Această postare nu e un manifest. Nu e nici măcar o scrisoare în care mă plâng, la voi, cititorii mei, de condiţia omului simplu, cinstit, care munceşte şi care îşi plăteşte dările. Nu, dragii mei.

Această postare, cu gusta amar de cenuşă  în gură, se coace de multă vreme în vârful peniţei mele. Şi multă vreme am tot astupat-o, cu diferite sarcini şi diferite alte texte. Am zis că o să treacă. Am zis că POATE mi se pare. Am zis apoi că doar exagerez.

Dar GATA!

Gustul amar trebuie să dispară. Sau măcar să devină dulce-amărui, ca să îl mai pot suporta cumva. Că prea mult am tăcut. Că prea am fost călcaţi în picioare şi prea ne-au cotropit ţugurlanii şi mojicii.

Oare ţara asta ne mai suportă? Şi NU, cu siguranţă nu e de vină tragedia din Colectiv şi nici accidentele aviatice pentru indolenţa cu care lăsăm pe … NICIODATĂ ceea ce ar fi trebuit făcut de mult.

Ce gust amar… Şi totuşi, mă văd nevoită să recunosc, măcar eu, măcar aici, că ne-am ales soarta. Şi ne merităm conducătorii. Şi NU, n-am nici un gând de emigrare. Şi nici n-am să pun vreun foc pe la vreun oficial.

Doar că mi-i tare amar gustul ăsta. Călduţ, sălciu şi împuţit. Şi totuşi, da, cu siguranţă, de la noi vine. De la noi, tineri şi bătrâni, orăşeni şi ţărani, şcoliţi şi mai puţin, avuţi sau mai deloc. Da, de la noi vine. Gustul amar că n-avem ce alege. Că n-avem ce culege. Şi ce valori ne aducem în faţă. Şi ce modele urmăm.

Şi unde, Dumnezeule mare, ne ducem aşa? Încolonaţi, înrobiţi, îndobitociţi, înăcriţi şi înneguraţi? Unde credem că vom ajunge dacă nu ne trezim, odată pentru totdeauna….?

Oricât de trist ar fi, n-am să spun că mi-e scârbă de ţara mea. Ştiu că avem, cei care ne-am născut în acest colţ de lume, să împlinim o misiune. Că nu putem sau nu vrem să conştientizăm, e altceva. Că marea majoritate dintre noi se complace într-un somn ritualic, e altă mâncare de peşte. Că sărim cu gura şi cu furca doar în cazuri extreme, e realitatea. Că sunt câteva subiecte (şi alea puţine) pe care credem că le stăpânim şi despre care ne aflăm vorbind, oricum, oriunde şi cu oricine, e iarăşi… un gust amar. Cred însă că rezolvarea vine de la fiecare EU care deschide ochii. Dacă vrea. Dacă are curaj. Dacă simte cu tărie că merită.

PS – Eu cred că NU merge aşa. Cred că trebuie, cumva, să ne revenin. Să ne vedem de case, de drumuri, de copii, de sănătate, de şcoli. Să lăsăm bârfele şi să vorbim deschis. Să tăiem în carne vie, dacă trebuie, dar să nu mai simţim gustul amar. Să nu mai miroasă a oameni murdari şi stricaţi. Să fie un început curat, luminos. Cu lista clară a ceea ce avem de făcut. Cu CE INTRĂ şi ce TREBUIE să iasă. Cu resursele şi oamenii implicaţi. Cu planul făcut şi respectat. Fără scamatorii şi şmecherii schimbate şi cosmetizate peste noapte. Eu cred. Mai crede cineva?

Facebook Comments
Facebooktwitterredditlinkedin

2 thoughts on “Ce gust amar…”

  1. Si eu cred! Ar fi atat de simplu daca ne-am face fiecare dintre noi DATORIA acolo la locul nostru… sunt multe de spus, daca pot ajuta cu ceva, cu mare drag particip la orice proiect.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.