„E fosta mea”….

„E fosta mea” – replica spusa de un EL unui prieten de acelasi gen, cu referire la o doamna/domisoara…..Ma socheaza nonsalanta cu care ajungem sa vorbim despre o iubire, dupa ce a murit.Totul devine o intamplare trecuta, incepem sa minimalizam ceea ce am simtit, sa il denigram pe cel care nu mai este (fraze gen „nici macar nu era asa grozav” sau „nu era o frumusete”), uneori devine asa de indepartat incat nici macar nu ii mai sti numele, data nasterii sau zodia.

Zambesc amar…De ce nu pot fi si eu asa?De ce sunt condamnata sa port mereu, dupa mine, o tolba de iubiri.Nu foste, nu pasagere.Ci doar apuse.Iubiri care m-au faurit asa cum sunt azi.Iubiri ce nu vor muri niciodata.Iubiri ce au, chiar si dupa ani buni, un chip, un prenume, un zambet….Nu port multe astfel de iubiri, dar cele care m-au bantuit pana acum, sunt puternice in timp, asemeni unei cicatrici adanc infipte in piele, „semn de buna purtare al unui joc ce s-a terminat cu lacrimi”.Pentru ca fiecare iubire de-a mea, indiferent cine i-a pus capat, s-a terminat, de fiecare data, cu lacrimile mele.Uneori amare….cand nu intelegeam de ce trebuie sa plece….de ce nu e EL acela….alteori, lacrimi sarate, victorioasa plecam eu, insa victoria avea gust de cenusa.Si plangeam pentru ca nu l-am putut face sa ma vada, sa ma cunoasca, sa ma aprecieze.

Port si-acum in inima primul sarut, prima atingere, primul baiat care mi-a sarutat mana alba si mica….primul martisor….primul ghiocel….Sunt parti din cea pe care cineva o iubeste azi.Parti din mine, care respira distinct, si uneori, fara sa imi lipseasca ceva anume din prezent, ma intorc la iubirile din urma, cele apuse, si le zambesc tainic, in vis.

Acum, imi place sa cred ca toate iubirile m-au implinit, m-au facut puternica si intreaga.Imi place sa cred ca de fiecare data, desi cu cioburi de vise in maini, am iesit din iubire cu fruntea sus.Senina.Increzatoare.Insa hotarata sa fie „mai bine” data viitoare, sa fiu mai buna,sa fiu mai sus, sa zbor mai inalt.Nimic, nici o durere, nu mi-a putut sterge din privire sclipirea de nebunie, „stelele din priviri”, cum zicea cineva drag.Mereu, fara tagada si fara masura, fara ratiune si, uneori, fara temei solid, am crezut ca undeva, dupa colt chiar…ma asteapta o mare iubire.Asteapta doar sa-mi usuc lacrimile, asteapta doar sa redevin senina si usor melancolica, si o sa imi sara in brate vioaie.

Cum sa poti vorbi despre cineva, o fiinta umana candva draga, ca despre ceva „fost”?revin la consternarea mea.Sau poate sunt doar eu „defecta” si ar trebui sa las trecutul sa moara.Sa uit cum se numea baiatul care mi-a furat primul sarut, sa sterg din memorie numele strazii pe care l-am cunoscut pe cel care mi-a „mancat ” aproape 2 ani din viata sau, mai mult, sa nu mai stiu zambetul celui pentru care am inceput sa scriu, din preaplinul unei iubiri impartasite si apoi negate.

Complicata dragostea asta!Norocul nostru ca nu ne „loveste” cu adevarat decat atunci cand o meritam cu adevarat. Ne gaseste din intamplare, credem noi, insa ea stie ca doar atunci o sa ii cedam fara lupta si vine, smechera, pas-pas, miseleste si ti se aseaza in poala si se alinta si mai fugi daca mai ai unde!…. 

Sunt bolnava de toate atingerile pe care le-am primit vreodata, sunt mereu avida sa daruiesc alte si alte alinturi stangace, iar inima mea ma condamna mereu la noi si nimicitoare razboaie. E parjol cand fluturi incep sa se zbarcoleasca gadilicios prin stomac.E prapad cand ma cuprinde dorul de ochiii pe care ii simt pandindu-ma de la departare.Si vreau mereu mai mult, mai profund, mai sus, mai adanca sa fie cicatricea iubirii.Cateodata obosesc si ma declar invinsa. Imi cer atunci dreptul la capitulare, imi cer portia de iubiri „comune” care nu ard, care nu taie, care nu spinteca si care nu invie.Insa, paradoxal, primesc doar o noua iubire grea.Care ma darama, ma sleieste de puteri.Si n-am stiut niciodata sa iubesc mai putin decat total, sa sarut doar un colt si sa imi doresc doar o secunda.Nu stiu sa vreau jumatati de masura.

Daca vreodata, ti se pare ca iau mai putin decat totul, daca ti se pare ca sunt calma si cuminte, mai gandeste-te odata.Imi adun doar forte pentru un nou atac.Imi strang puteri sa te apropii inca o data, de data asta definitiv.

Pentru ca, vezi tu, eu cred in iubire.Acea iubire mare, cu majuscula.Acea stare in care nu ai plasa de siguranta si nimeni nu te mai poate salva cand te duci in jos.Poate am sa-mi rup gatul intr-o zi, tot sarind in gol, iar si iar, convinsa fiind ca jos ma asteapta brate calde si protectoare.Sau poate…doar poate….ca intr-o zi, am sa gasesc ceea ce caut.Ceea ce cautam toti, dar nu recunoastem decat in soapta…Poate am sa gasesc IUBIREA.

Ma-ntreb atunci, ce imi voi mai dori?Ce gand ma va mistui si ce dor ma va insenina?