Etichetă: casnicie

Iubirea în timp special (pentru părinți). Recenzie

Această postare conține 2 recomandări de petrecere a timpului liber pentru părinți – lectura unei cărți și vizionarea unui film. Iubirea în timp devine mai rafinată, dacă ești acolo să o poți savura.

Cartea se numește Șoimul rătăcitor-O poveste de dragoste și este scrisă de către Glenway Wescott. Deși la prima vedere pare a fi o lectură ușurică și facilă ( ințial am fost tentată să renunț la ea pentru că nu mi se părea foarte atrăgătoare), vă provoc să vă faceți timp pentru ea. Se citește destul de repede pentru ca are doar 107 pagini, dialog destul de puțin și un conflict cu doar câteva personaje. Practic, întreaga poveste se desfășoară pe parcursul unei după-amieze.

Citind-o, am descoperit câteva idei care merită a fi menționate aici. Le preiau cu citat, exact cum le-am descoperit și m-aș bucura să aflu părerea celor care le vor citi despre sensul lor.

Poate că nu cred în libertate , sau poate că o consider ca fiind doar ceva episodic în viață, o situație pe care trebuie să fii capabil să o înduri și de care să profiți atunci când se întâmplă; un fel de rău necesar. Când însăși dragostea este în joc, în general, dragostea de libertate este doar teama de captivitate.

Observând comportamentul și tabieturile unui șoim femelă în raport cu tehnicile de dresaj ale stăpânei sale, unul dintre personajele masculine ale poveștii noastre emite considerații personale despre iubirea matrimonială, gelozie sau loialitate:

Pasiunea neîmpărtășită, o dragoste dezbinată de situații sau de greșeli; o sexualitate deghizată în iubire – toate acestea sunt chestiuni de o mai mică importanță, o jenă voluntară, temporară, în comparație cu lungul drum al dragostei adevărate, mai ales al căsătoriei. Într-o căsătorie, insulta apare din nou și din nou și din nou; iar durerea nu trebuie doar îndurată, dar și consimțită; iar măsura de iertare ce este necesară pentru a șterge toate astea este incredibilă și obositoare. Când dragostea oferă satisfacție, atunci descoperi cât de mult din restul vieții este doar plata pentru acea satisfacție, rată după rată…

Filmul mi-a ajuns în atenție pur întâmplător. Sau nu, dacă nu credem în coincidențe 🙂

Un mic preview avem aici:

Mi-a plăcut pentru că se “asortează” cu cartea, se potrivește cu realitatea zilelor noastre și cu starea de spirit a oamenilor din jur. Și eu (poate și tu, cel/cea care citești aceste rânduri) mai simt nevoia unei guri de aer proaspăt în viață.

După 5 ani de la nuntă și vreo 10 de relație împreună, după o casă și 2 copii frumoși, poate lucrurile nu mai sunt foarte pline de același fel de fluturași roz. Daaaaaaaaaaar… cred că depinde de noi, oamenii mari, să alegem ceea ce devine relația noastră. Modul în care se și ne transformă pe noi creșterea relației este gândul meu pentru azi.

Chris Rock are un fel de-a fi sau de a juca… Nostim, dar destul de grav. Pe mine mă prinde de fiecare dată. Și, dacă stăm să ne gândim, cred că merită să investim puțin timp și energie pentru a redescoperi ceea ce ne-a făcut, la un moment dat, să alegem un om dintre atâția alții.

Nu fac analiză pe situație de ce am ales și în ce context, dar îmi place să cred că se poate să acceptăm trecerea timpului ȘI peste noi, ȘI peste iubirea noastră, zâmbind. Râzând, strângând mâna omului drag, privindu-l în ochii și manifestându-ne recunoștința pentru că EL sau EA există.

Uităm prea des… Undeva, pe parcursul vieții, uităm cât de important este sărutul de noapte bună, plimbarea de mână, chiar și în cele 9,5 minute cât copilul stă cuminte în tricicletă/căruț/sistem de purtare și privirea prin care transmiți atât de multe. Mesajul cifrat, din ochiii tăi, pe care doar el/ea, jumătatea ta, îl poate descifra…

Iubirea în timp își modifică poate consistența, culoarea, poate chiar și forma, dar EU nu cred în iubirea care se stinge fără avertisment, fără semnal sonor. Și atunci, ca la orice fel de urgență, când se aprind toate becurile roșii, dacă simți că merită, e timpul să intervii!

 

Cum e cu doi copii :)

Pentru că am prietene care nu au (încă) copilaş, sau au doar unul… Pentru că aud destul de des întrebarea  “Şi?Cum e cu doi?”… Pentru că vreau să nu uit, pentru mai târziu, experienţele de acum… Pentru că există oameni dragi care visează la, se pregătesc de sau negociază AL DOILEA COPIL…

Iată, deci, cum e la noi!

Naşterea – Deşi vorbesc despre 2 operaţii de cezariană, cea de-a doua a fost mai “mummy and baby friendly”, s[ spunem. Adic[, am ajuns la spital cu membrane fisurate şi bebe pregătit de venit pe lume. La 38 de săptămâni, parcă. Mi-am revenit mai repede, fără depresie , DAR am suferit aprig de dorul primului copil, fapt pentru care am cerut externarea cu o zi mai devreme. Revederea a fost foarte emoţionantă, iar primirea pe care i-a făcut-o copilul mare frăţiorului mic nu o voi uita niciodată. Îi iubesc pe amândoi de nu mai pot, dar într-un fel diferit.

Somnul – În mod sigur, cel mic are la activ mai puţin somn decât fratele său, când era la această vârstă. Pe de o parte, pentru că este de-a dreptul îndrăgostit de fratele lui cel mare, îl urmăreşte cu privirea (deocamdată 🙂 doar aşa) peste tot, îi soarbe orice gest şi cuvânt şi, prin urmare, când Matei e acasă, Petru cu greu se dă dus la culcare. Pe de altă parte, am prins o perioadă destul de rece şi trebuie să petrecem o mare parte din timp în casă, ori lipsa plimbărilor zilnice, în special la cel mic (fiind răcit şi afară ceaţă/vânt, îl scot 15-30 minute, odată la 2-3 zile) nu ajută somnul. Cel puţin la copiii mei!

Cosleep-uim cu mare drag, aliniaţi : Matei în patul mic, lipit de laterala patului nostru OFICIAL (în fapt, Matei doarme în “sufetul” meu, pe bucata mea de pat), mami (cu Matei în stânga) şi Petru în dreapta, la mijlocul patului mare, tati în continuarea şirului indian şi pisica, as in Mâţa, cum îi spuneam aici.

Masa – Ca şi fratele lui mai mare, Petru a fost şi este alăptat la cerere, dar am început diversificarea şi ne distram copios! Unul dintre primele semicuvinte învăţate până acum şi aproape primul în fiecare dimineaţă este PAPA 🙂 Da, încerc să integrez uşor uşor ceea ce mănâncă bebe Petru în alimentaţia noastră ovo-pesco-lacto-vegetariană. E puţin mai complicat uneori, dar timpul nu îmi permite mereu să îi ofer altceva decât consumă Matei. Oricum, acesta din urmă este un pofticios, aşa că alege să se înfrupte, adesea, din mâncarea de bebe. Gătesc preparate uşoare şi prefer să pregătesc mese echilibrate, de care să ne bucurîm împreună.

 Treburi casnice – Se distribuie în mod inegal între mine şi tati, cu ajutor din partea mamei, în limita timpului ei şi a dorinţelor/trebuinţelor noastre. Pentru că eu stau acasă cu puii, încerc să fac aproape toate treburile din gospodărie. Câteodată, întind rufe cu copilul cel mic “agăţat” în manduca şi spăl vase în timp ce îi interpretez (a se citi, lălăi) vreo piesă inventată celui mare. Tati e responsabil cu aspiratul, litiera pisicii şi căratul apei de la izvor. Glumesc, am noroc de un om bun la toate care mă ajuta cât şi cum poate, marele lui regret for ever and ever este că ţâţica lui nu produce nimic :P. Uneori şi al meu, dar asta e viaţa!

Timp liber – What?Ce-o fi ăla? :)) Fără exagerare, dar nu e imposibil să ai parte de câteva minute pe zi doar pentru tine. Depinde ce alegi să faci cu el. Eu îl “investesc” în blog, în lectură şi în paginile/grupurile pe care le administrez. E foarte adevărat că sunt momente când mi se face uşor dor de libertatea de dinainte de copii, dar sunt perfect conştientă că anii de acum trec atât de repede… De exemplu, 89% din acest post a fost scris cu cel mic în braţe, dormind. Evident, nu într-o singură sesiune de nani, dar e aşa dulce somnul în apropierea mamei … Aproape la fel de bun ca ciocolata înfulecată, pe ascuns, în debara, când mami are nevoie de o pauză, după o zi care nu pare să se mai termine!

Socializare – Mie imi plac oamenii. Şi îmi place să vorbesc şi să scriu. Când mă pornesc la una din astea două, greu mă mai opresc 🙂 , asta în caz că nu aţi observat. Socializăm deci organizat cu rude/prieteni/colegi şi dezorganizat oricând se poate şi oriunde. Uneori, faţă în faţă şi alteori doar telefonic sau în mediul virtual. Numărul celor care ne calcă pragul nu este foarte mare pentru că încercăm să păstrăm, pe cât se poate, tabieturile şi programele copiilor, dar avem şi amici single, şi cupluri fără copii şi cu, în proporţii variabile. Nu suntem absurzi să vorbim numai despre odrasle şi tind să cred că amicii noştri apreciază relaxarea noastră şi modul optimist de a le descrie situaţia, când suntem întrebaţi. Suntem, totuşi, genul de părinţi care preferă să ia copiii cu ei şi să se bucure de ei în diverse contexte, aşa că cei doi crai şi ei, la rândul lor, destul de sociabili.

Timp în 2 – If there is a will, there will be a way, sau cum s-ar spune pe dulcele grai moldovenesc, “îi olecuţă” 🙂 Câteodată, seara, după ce adorm copiii, rămâne timp şi pentru asta. Mă pot lăuda că măcar o dată la 2 săptămâni las amândoi copiii câte 2 (!) ore la mama. Ultima dată, am plecat cu Omul la o ciocolata caldă, în mall. A fost un soi de întâlnire şi ne-am bucurat de ea, cu adevărat. E ok, zic, încă ne iubim şi ni se luminează privirile când ne întâlnim. I-am făcut doi copii, deci o să mă ţină minte veşnic 🙂 La modul cel mai serios acum, ne e bine împreună şi când apar mici probleme suntem destul de maturi să dicutăm şi destul de înţelepţi să uităm!

Hai că am făcut un articol lung şi ordonat! Sau, mă rog, aşa îmi place mie să cred… Revin cu alte detalii “la cerere”, că tot se poartă 🙂

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai “rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin “rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca “Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine “la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că “virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există “reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate “perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să “lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!