Chef de scris

Dacă nu mai scriu pe blog, nu înseamnă că nu am chef de scris. Ci doar că viața a fost, o vreme, despre altceva. Înseamnă că mi-am luat un timp eu cu mine să fiu bine, să fiu prezentă și conectată la viața de fiecare zi.

Știu că, pentru mine, scrisul este un microb, curge prin sânge și nu îmi doresc să fac vreodată transfuzii cu altfel de microbi Ș)

Dacă am plâns, poate au fost altfel de lacrimi și nu am găsit tonul potrivit pentru a revărsa aici ceva, cât de puțin, din ceea ce sunt și am traversat în ultimele luni.

Dacă toate clipele au zburat pe lângă mine, nu înseamnă că nu mă mai mână doruri. Nu înseamnă că nu mai cred în puterea scrisului, că nu mai susțin scrisul și cititul ca formă de vindecare.

Înseamnă doar că am avut nevoie de timp. Să procesez. Să asimilez. Să mă obișnuiesc, în primul rând eu, cu ideea. Că viața se poate schimba într-o clipă. Că există zile pe care nu le apreciem pentru că nu vedem special-ul din ele. Dar ele sunt și asta este marele dar pe care ele îl aduc în viața noastră.

Dacă au fost zile în care nu am avut chef de scris și am ales să mă ascund sub pătură, cu un ceai si vise dragi inimii mele, a fost doar pentru a-mi regăsi puterea. Pentru a face pace cu cornițele care mă făceau să aleg teama, care îmi șopteau mișelește la ureche.

Dar zilele bune se vor întoarce. Pentru că eu aleg să cresc. Să lupt. Să descopăr în fiecare zi noi surse de putere, să caut noi clipe și fărâme de lumină.

Chef și sens, îmi doresc. În toate zilele. Pentru mine și pentru voi. Fiecare cât merită și poate aprecia. Dincolo de orice Ș)