Cuplul devine MAMA și TATA (primul an)

Fiecare dintre noi are nevoie să știe. Să primească informație despre ceea ce i se întâmplă. Să se obișnuiască cu gândul, cu ideea. Să nu fie luat pe nepregătite. Să nu fie lăsat în ceață. Să fie mai puțin temător în privința viitorului pentru că îl poate vizualiza cumva. Chiar și parțial. Pentru că știe deja ce s-ar putea întâmpla. Sau cel puțin, unii dintre noi așa funcționează.

Odată cu venirea pe lume a unui copil, cuplul devine MAMA și TATA. Nu mai sunt doar EL și EA. NOI crește și are roade. Unul sau mai mulți copii. Bun. Toate bune până aici, vom spune. Ce alt lucru pe lume ar putea fi mai minunat decât venirea pe lume a unui noi vieți? De fapt, sunt mai multe persoane care vor prinde viață acum. EA devine, pe lângă tot ce reprezenta până acum, în plus față de acestea, și MAMĂ. EL devine, în aceeași manieră, TATĂ. Fiecare dintre ei are nevoie de un timp (mai lung sau mai scurt) pentru a înțelege cum (și de ce) s-au schimbat lucrurile.

Cuplul devine MAMA și TATA și toate regulile jocului se resetează. Pentru a face loc unei noi ordini a lucrurilor.

De aceea, această postare este pentru aceea dintre voi care vă pregătiți de MAREA SCHIMBARE. Și, în aceeași măsură, pentru cei care sunteți deja în postura în care cuplul devine MAMA și TATA și căutați răspunsuri. Vreți să știți încotro să mergeți, aveți fel de fel de gânduri și vă temeți (încă) să vorbiți despre ele. Sau vă e rușine. Sau vă e lehamite. Sau nici măcar nu înțelegeți ce anume v-a lovit.

Postarea este pentru și despre voi, dragii mei. Am fost și eu acolo. Au mai fost și alții. Cred că, într-o anumită măsură, aproape fiecare pereche trece, la un moment dat prin momentul X, când cuplul devine MAMA și TATA.

Nu sunt specialistă, nu am să vin să mă bat cu pumnul în piept că eu am ieșit neșifonată din tot taifunul respectiv. Dar, pentru că am trecut, de două ori chiar prin acest proces, mi-am adunat gândurile și vreau să vă spun că există viață, pentru cuplu, dincolo de momentul X.

Iată câteva ancore de care vă puteți ajuta. Recunosc, mi-ar fi plăcut să fi primit aceste sfaturi înainte să ajung acolo!

  • Rolurile se schimbă. E normal să vă temeți. De ce? Pentru că omul are în gene teama de necunoscut (pe care, totuși, o poate învinge, dacă vrea!), pentru că EL nu mai este pe primul loc în gândurile și preocupările EI, pentru că EA e mereu obosită, stresată și temătoare pentru viața și bunăstarea puiului). Pentru că există o rutină nouă, cu atribuții noi și informații pe care, poate, nici măcar nu ai apucat să le procesezi.
  • Certurile NU ÎNSEAMNĂ LIPSA IUBIRII – E normal să aveți diferențe de opinii. Sunteți diferiți și, cu siguranță, asta este parte din farmecul vostru ca indivizi. Important este cum treceți peste ele. Obiectivul vostru trebuie să fie să găsiți un echilibru care să vă mulțumească pe amândoi, un echilibru de forțe din care să câștigați ca și cuplu.
  • Diferențele de opinie NU înseamnă divorț!!! Da, în acompaniament de baby-blues sau colici, totul capătă proporții astronomice. Dar omul cu care te cerți azi este cel pe care l-ai ales să îți fie aproape. Mai ții minte de ce l-ai ales pe acesta și nu pe altul?
  • Ai răbdare cu EL/EA! Și EL/EA învață cum să fie MAMĂ/TATĂ! Și EL/EA este în același punct de cotitură în care realizează că, de azi înainte, cuplul devine MAMA și TATA. E înfricoșător? E nou? E altfel? E greu? Poate, dar sunteți DOI și forța lui ÎMPREUNĂ poate fi cheia succesului.
  • Vorbește despre ceea ce simți. Cu EL/EA. Cu prieteni în care ai încredere. Cu oameni care au trecut deja prin aceste clipe. Vorbește clar, spune ce simți, spune ce îți dorești și caută soluții. E primul pas.
  • Relația e importantă. Hrănește-o ca să râmână în viață! – Dacă ești de părere că merită, că omul de lângă tine merită și tu meriți o relație solidă, lucrează pentru ca trăinicia să dureze. Pune pietre noi, caută liant. Investește materiale de calitate, ia-ți un arhitect deștept și caută soluția potrivită.
  • Timp pentru cuplu – Da, știu că e greu. Cu doi copii, e la fel. Cu mai mulți, doar îmi pot închipui. Dar câteva minute pe zi (în fiecare zi!) în care să fiți doar voi e un exercițiu ce trebuie să devină o rutină. Poate dimineața la cafea, poate în pauza de prânz, poate după ce adorm copiii. Câteva cuvinte și clipe pentru și despre voi. În fiecare zi.
  • Mici atenții, mari beneficii – O dată în plus, dacă un cuplu devine MAMA și TATA nu înseamnă că nu îi poți cumpăra omului drag o floare, un ceva bun, că nu îi poți scrie un bilețel sau spune câteva  cuvinte frumoase. Se va simți bine, se va simți prețuit, apreciat și va adăuga savoare zilei.
  • 5-10 minute pentru pasiunea ta (TIMP PENTRU TINE) – Așa cum iubirea/relația are nevoie de timp și energie pentru a supraviețui și a crește, la fel stau lucrurile și pentru tine, parte a cuplului. Orice lucru făcut cu pasiune te întinerește, te ajută să crești, să fii puternic, îți dă energie și te împlinește. O pasiune lăsată să moară este o bucățică din tine pe care o retezi. Nu neglija nici o bucățică din ceea ce ești tu, ca om!
  • Respiră adânc! În frenezia clipelor, uităm să respirăm. Uităm să ne privim în oglindă, uităm să ne bucurăm de AICI și ACUM. E adevărat, primul an după ce cuplul devine MAMA și TATA este unul plin de încercări, este unul plin de teste și începuturi. Dar este, de asemenea, o călătorie minunată. Este un parcurs în care ai toate instrumentele pentru a face ca puiul de om să fie fericit. Poți sădi în sufletul lui tot ce este mai frumos și bun pe lume, poți să te joci cu el așa cum nu te-ai putut juca în propria copilărie. Poți să te bucuri de răgazul pe care inocența unui copil îl oferă simplu, curat și total unui om mare – timp să admiri frunzele, să observi furnicile și să numeri stelele.

Vestea bună este că există mai multe căi prin care poți trece mai lin peste hopurile unui astfel de moment, clipa când cuplul devine MAMA și TATA. E frumos, e unic, e greu pe alocuri. Dar, dacă ar fi prea ușor, nu am ști să apreciem valoarea unor astfel de clipe, nu-i așa?

Cum e cu doi copii :)

Pentru că am prietene care nu au (încă) copilaş, sau au doar unul… Pentru că aud destul de des întrebarea  “Şi?Cum e cu doi?”… Pentru că vreau să nu uit, pentru mai târziu, experienţele de acum… Pentru că există oameni dragi care visează la, se pregătesc de sau negociază AL DOILEA COPIL…

Iată, deci, cum e la noi!

Naşterea – Deşi vorbesc despre 2 operaţii de cezariană, cea de-a doua a fost mai “mummy and baby friendly”, s[ spunem. Adic[, am ajuns la spital cu membrane fisurate şi bebe pregătit de venit pe lume. La 38 de săptămâni, parcă. Mi-am revenit mai repede, fără depresie , DAR am suferit aprig de dorul primului copil, fapt pentru care am cerut externarea cu o zi mai devreme. Revederea a fost foarte emoţionantă, iar primirea pe care i-a făcut-o copilul mare frăţiorului mic nu o voi uita niciodată. Îi iubesc pe amândoi de nu mai pot, dar într-un fel diferit.

Somnul – În mod sigur, cel mic are la activ mai puţin somn decât fratele său, când era la această vârstă. Pe de o parte, pentru că este de-a dreptul îndrăgostit de fratele lui cel mare, îl urmăreşte cu privirea (deocamdată 🙂 doar aşa) peste tot, îi soarbe orice gest şi cuvânt şi, prin urmare, când Matei e acasă, Petru cu greu se dă dus la culcare. Pe de altă parte, am prins o perioadă destul de rece şi trebuie să petrecem o mare parte din timp în casă, ori lipsa plimbărilor zilnice, în special la cel mic (fiind răcit şi afară ceaţă/vânt, îl scot 15-30 minute, odată la 2-3 zile) nu ajută somnul. Cel puţin la copiii mei!

Cosleep-uim cu mare drag, aliniaţi : Matei în patul mic, lipit de laterala patului nostru OFICIAL (în fapt, Matei doarme în “sufetul” meu, pe bucata mea de pat), mami (cu Matei în stânga) şi Petru în dreapta, la mijlocul patului mare, tati în continuarea şirului indian şi pisica, as in Mâţa, cum îi spuneam aici.

Masa – Ca şi fratele lui mai mare, Petru a fost şi este alăptat la cerere, dar am început diversificarea şi ne distram copios! Unul dintre primele semicuvinte învăţate până acum şi aproape primul în fiecare dimineaţă este PAPA 🙂 Da, încerc să integrez uşor uşor ceea ce mănâncă bebe Petru în alimentaţia noastră ovo-pesco-lacto-vegetariană. E puţin mai complicat uneori, dar timpul nu îmi permite mereu să îi ofer altceva decât consumă Matei. Oricum, acesta din urmă este un pofticios, aşa că alege să se înfrupte, adesea, din mâncarea de bebe. Gătesc preparate uşoare şi prefer să pregătesc mese echilibrate, de care să ne bucurîm împreună.

 Treburi casnice – Se distribuie în mod inegal între mine şi tati, cu ajutor din partea mamei, în limita timpului ei şi a dorinţelor/trebuinţelor noastre. Pentru că eu stau acasă cu puii, încerc să fac aproape toate treburile din gospodărie. Câteodată, întind rufe cu copilul cel mic “agăţat” în manduca şi spăl vase în timp ce îi interpretez (a se citi, lălăi) vreo piesă inventată celui mare. Tati e responsabil cu aspiratul, litiera pisicii şi căratul apei de la izvor. Glumesc, am noroc de un om bun la toate care mă ajuta cât şi cum poate, marele lui regret for ever and ever este că ţâţica lui nu produce nimic :P. Uneori şi al meu, dar asta e viaţa!

Timp liber – What?Ce-o fi ăla? :)) Fără exagerare, dar nu e imposibil să ai parte de câteva minute pe zi doar pentru tine. Depinde ce alegi să faci cu el. Eu îl “investesc” în blog, în lectură şi în paginile/grupurile pe care le administrez. E foarte adevărat că sunt momente când mi se face uşor dor de libertatea de dinainte de copii, dar sunt perfect conştientă că anii de acum trec atât de repede… De exemplu, 89% din acest post a fost scris cu cel mic în braţe, dormind. Evident, nu într-o singură sesiune de nani, dar e aşa dulce somnul în apropierea mamei … Aproape la fel de bun ca ciocolata înfulecată, pe ascuns, în debara, când mami are nevoie de o pauză, după o zi care nu pare să se mai termine!

Socializare – Mie imi plac oamenii. Şi îmi place să vorbesc şi să scriu. Când mă pornesc la una din astea două, greu mă mai opresc 🙂 , asta în caz că nu aţi observat. Socializăm deci organizat cu rude/prieteni/colegi şi dezorganizat oricând se poate şi oriunde. Uneori, faţă în faţă şi alteori doar telefonic sau în mediul virtual. Numărul celor care ne calcă pragul nu este foarte mare pentru că încercăm să păstrăm, pe cât se poate, tabieturile şi programele copiilor, dar avem şi amici single, şi cupluri fără copii şi cu, în proporţii variabile. Nu suntem absurzi să vorbim numai despre odrasle şi tind să cred că amicii noştri apreciază relaxarea noastră şi modul optimist de a le descrie situaţia, când suntem întrebaţi. Suntem, totuşi, genul de părinţi care preferă să ia copiii cu ei şi să se bucure de ei în diverse contexte, aşa că cei doi crai şi ei, la rândul lor, destul de sociabili.

Timp în 2 – If there is a will, there will be a way, sau cum s-ar spune pe dulcele grai moldovenesc, “îi olecuţă” 🙂 Câteodată, seara, după ce adorm copiii, rămâne timp şi pentru asta. Mă pot lăuda că măcar o dată la 2 săptămâni las amândoi copiii câte 2 (!) ore la mama. Ultima dată, am plecat cu Omul la o ciocolata caldă, în mall. A fost un soi de întâlnire şi ne-am bucurat de ea, cu adevărat. E ok, zic, încă ne iubim şi ni se luminează privirile când ne întâlnim. I-am făcut doi copii, deci o să mă ţină minte veşnic 🙂 La modul cel mai serios acum, ne e bine împreună şi când apar mici probleme suntem destul de maturi să dicutăm şi destul de înţelepţi să uităm!

Hai că am făcut un articol lung şi ordonat! Sau, mă rog, aşa îmi place mie să cred… Revin cu alte detalii “la cerere”, că tot se poartă 🙂

Cocoşul din casă şi găina din sat

Zilele trecute, din întâmplare (sau nu, pentru că nu există nimic întâmplător), mi-a ajuns în căsuța de e-mail un newsletter cu link-ul aferent către articolul de aici.

Deși m-am distrat citindu-l și apoi m-am întors la ale mele, ceva din ideile de acolo(mai exact, un exemplu din finalul articolului despre un cuplu) a rămas adânc înfipt în mintea mea. A încolțit și, încet- încet, a devenit atât de puternic încât mintea mea nu l-a mai putut cuprinde și am simțit nevoia să îl scot la lumina zilei, sau în bătaia tastelor, în cazul de față.

Da, așa cred și eu, că bărbatul este un soi de copil, mai mare și mai “rafinat”, dar tot copil. Are nevoie deci ( ca și femeia, de altfel) de atenție, de încurajare, de dragoste, de timp și de răbdare. Chiar și după apariția unui copil sau, mai ales atunci. Toate laolaltă, picătură cu picătură, îl pot ajuta să crească, să devină și să se transforme în bărbatul a cărui esență există, latent, încă de la începuturile sale ca ființă.

Iarăși, sunt de părere că o femeie deșteaptă și atentă poate, dacă are această intenție, să înalțe sau să îngroape pe bărbatul care o iubește. Reciproca e valabilă, deși tind să cred că EI, reprezentanții sexului puternic nu fac (decât rar) eforturi voite pentru asta.

Am cunoscut, de-a lungul timpului, exemple de astfel de cupluri. Drumul lor împreună a fost sau este încă, mai lung sau mai scurt. Ei, ca persoane distincte, luate separat, continuă să se dezvolte într-o anume direcţie, chiar şi după ruptura de celălalt. De aceea este important, în opinia mea, să continui să exişti ca persoană, ca individualitate, dincolo de relaţia cu jumătatea ta. Ca o plasă de salvare, vor spune unii… Da, dar nu doar atât. Ci ca un instrument care să îţi ofere, prin propriile forţe şi eforturi, împlinire şi succes. Ca un kit de supravieţuire,în caz de ORICE, aş spune eu.

Ce m-a amuzat iniţial, apoi m-a frapat şi, în cele din urmă, m-a speriat de-a dreptul, este îndemnul de a fi, hai să spunem uşor colorat, găină în casă şi cocoş în sat!!! Cu alte cuvinte, dacă nu aveţi răbdare/chef/timp să citiţi articolul care e destul de lung, vă luminez eu: autoarea a folosit un exemplu, citat al unui alt autor,al unei anume cărţi  îndeamnă cumva, elegant ce-i drept, pe femeia puternică şi recunoscută din punct de vedere social pentru reuşitele sale, să fie,în intimitatea căminului, o persoană cu mai puţine (sau deloc) păreri şi iniţiative proprii. Toate acestea pentru a păstra intactă demnitatea Domnului casei.

Să nu mă înţelegeţi greşit… Departe de mine gândul de a submina autoritatea bărbatului în casă. Acesta este (sau ar trebui să fie) capul familiei, apărătorul şi protectorul soţiei şi copiilor. Dar există pe lume reprezentanţi masculini ai speciei care nu fac faţă acestor roluri sau, şi mai rău, abuzează de ele, la modul cel mai grosolan, violent şi brutal posibil! Sau, cazul mai fericit, masculi care nu sunt atât de vocali. Cum s-ar spune, cocoşi care nu cântă :P. Nu vor, nu ştiu sau nu se simt comfortabil în postura de mascul Alpha al haitei.

Nu discut acum motivele pentru care aceştia au ajuns în această situaţie. Probabil că educaţia pe care au primit-o, împreună cu felul de a fi şi (poate) influenţele anturajului/modelele au contribuit, în proporţii variabile, la această stare de fapt.

Ceea ce reproşez eu articolului este detaşarea cu care îndeamnă populaţia feminină cititoare (dar prea puţin “rumegătoare” pe îndelete a celor citite, din păcate!) la cosmetizare (ca să nu spun mutilare de-a dreptul!) a firii, gândirii şi comportamentului doamnelor şi domnişoarelor. A căror grijă o port acum, tocmai pentru că eu sunt mamă (doar) de băieţi, deci nu sunt părtinitoare defel!

Admit că într-o relaţie, de orice fel ar fi aceasta, fiecare dintre parteneri trebuie să dovedească o oarecare doză de flexibilitate în gândire şi acţiune. Alegem să facem/acceptăm anumite compromisuri pentru binele comun al relaţiei.

Dar de aici şi până la a spune că femeia trebuie să fie mică, tăcută şi umilă în sânul familiei pentru ca “Domnul” să demonstreze că este bărbat în casă… mi se pare că este drum lung! Cred, cu sinceritate deplină, că, pe termen lung, cedarea rolului dominant în relaţie unei persoane, femeie sau bărbat, care nu şi-l doreşte şi/sau pentru care nu este pregătit(ă) nu poate aduce beneficii nimănui.

În opinia mea, o relaţie armonioasă şi echilibrată nu este rezultatul unei întâlniri a două personalităţi trunchiate, aşa cum nu trebuie să fie nici un continuu război pentru putere. Suntem împreună, ne iubim şi decidem să pornim pe acelaşi drum, dar e necesar să ne susţinem şi să ne completăm reciproc.

Sunt momente în viaţă când o femeie, oricât de puternică şi independentă ar fi, are nevoie de o stâncă pe care să se poată sprijini, iar partenerul ei ar fi bine să intre în acel rol. Dacă o iubeşte şi vrea să o păstreze lângă el. Măcar pentru perioada respectivă, El ar trebui să fie cocoşul!

Pe de altă parte, şi El, bărbatul mare şi puternic, poate trece prin încercări menite să îl facă să devină (sau să se simtă) băieţelul speriat, din copilărie. Atunci, femeia lui trebuie să se scuture de toate celelalte şi să îi fie colac de salvare. Pentru că, indiferent ce vremuri am trăi, o căsnicie nu este un bun pe care îl arunci la gunoi dacă nu mai funcţionează, ci incerci (măcar încerci!) să îl repari. Din nou, nu vorbim despre situaţii extreme.

Sunt sigură că rolul de partener egal într-o familie este o pălărie pe care ar trebui să o poarte orice femeie care îşi doreşte asta. Este, sau ar trebui să fie, o responsabilitate asumată, deci, vine “la pachet” cu drepturi şi obligaţii. Păcat însă că astăzi, marea majoritate a cuplurilor tinere rezistă doar atâta vreme cât îşi păstrează nuanţa trandafirie. Iar îngrijorător de-a dreptul este că “virusul” despărţirilor începe să îi afecteze, tot mai mult, şi pe cei care au deja ani buni împreună.

Sper din tot sufletul ca cele care vor citi articolul la care fac referire să gândească bine ce anume acceptă într-o relaţie şi până unde sunt dispuse să meargă cu compromisurile. Nu cred că există “reţete minune” pentru a ţine un bărbat lângă tine, şi cu siguranţă, un soi de disimulare nu ar avea cum să facă parte dintr-o astfel de reţetă. Dar depinde foarte mult de cei doi dacă şi până unde drumul poate fi comun.

Asa cum fiecare dintre noi are o jumătate “perfectă” (care i se potriveşte la un moment dat în viaţă şi cu care poate evolua într-o aceeaşi direcţie), sunt sigură că comuniunea, pe termen lung, cu aceasta, nu e necesar să fie concretizată prin ciuntirea femeii, de dragul orgoliului unei perechi de pantaloni.

Eu nu mă declar specialistă, nici pe departe!, sunt sigură că mai am/avem multe de învăţat şi trăit împreună, dar după 10 ani alături, pot spune că mi-e (încă) bine şi senin lângă Omul meu. Fără ca vreunul dintre noi să aibă întotdeauna dreptate sau să “lase de la el”, de fiecare dată.

Vă aştept, cu maxim interes, să îmi împărtăşiţi convingerile şi experienţele voastre în ceea ce priveşte provocările vieţii de cuplu!