Etichetă: inima

Aş fi vrut. Despre aşteptări şi căderi în gol

Aş fi vrut să mă iubeşti aşa cum nu m-a iubit nimeni, niciodată. Aşa cum nu ştiai că poţi iubi şi cum doar în ochiii mei ai devenit capabil.

Aş fi vrut să mă strângi aproape, apoi. Să stăm îmbrăţişaţi până când ţi-aş fi şoptit la ureche “Mi-e dor de tine…”. Aş fi vrut să îmi spui cât de mult îţi lipsesc, în clipele când nu sunt lângă tine. Aş fi vrut să spui, simplu, fără teamă, că viaţa ta s-a schimbat de când am apărut eu şi nimic nu pare să mai fie la fel, deşi o grămadă de lucruri nu s-au mutat cu un centimetru.

Aş fi vrut să avem mai mult timp. Ţi-aş fi spus cum era în copilăria mea, cum visez încă în culori şi cum fiecare text din inima mea are legătură cu tine, deşi nu vreau mereu să recunosc.

Aş fi vrut să îmi numeri aluniţele şi să întocmeşti o hartă. Doar pentru că poţi. Doar pentru că vrei. Pe hartă, să desenezi o poveste despre un El şi o Ea care s-au regăsit, după multe vieţi în care au trăit departe. Aş fi zâmbit şi ţi-aş fi spus că modul tău unic este motivul pentru care te iubesc adânc. Motivul pentru care îmi doresc să fiu mereu mai aproape de povestea ce merită spusă. Ţi-ai fi luat “mutra serioasă” şi ai fi spus că mai am o grămadă de învăţat, până atunci.

Nu te-am aşteptat niciodată cu flori. Ştii că nu îmi plac şi nu aş fi apreciat gestul , nici măcar pentru orgoliul tău. Dar, de fiecare dată, mă aşteptam să mai primesc o fărâmă din inima ta. Să mai deschid o uşă. Să mai descopăr un colţişor plin de praf şi pânze de păianjen. Nu pentru că îmi place musai să mă deghizez în gospodină cu cârpă de praf şi mop. Ci pentru că fiecare incursiune în întuneric se termina cu un sărut. Se termina în braţele tale calde, gata să mă apere de orice lighioană a pământului.

Ştii, eu chiar am crezut mereu că nimeni şi nimic nu te poate doborî. Nici măcar copilăriile mele. Nici măcar fricile mele. Nici măcar clipele când simţeam furtuna cum îmi cuprinde marginile inimii şi încercam să fug din calea ei, lovind în zidurile din inima ta.

Eu chiar am crezut că există aşa iubiri pe care nimeni şi nimic nu le poate învinge. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că tocmai eu aş putea să te înfricoşez atât de tare.

Poate a fost doar de la eclipsă. Poate conjuncţia nu a fost cea mai favorabilă sau poate că m-am înşelat.

De fiecare dată când plouă, simt gustul sărutului tău pe piele. Sau or fi doar lacrimi amare de-ale ochilor mei. Care te caută încă. Care te cer încă.

Şi azi. Şi ieri. Până când…Nu ştiu.

Pare că nu mai ştiu.

Mi-e clar totuşi cât de mult am aşteptat. Cât dor se adunase şi cât am putut duce. Amândoi. Pentru că nu vreau să cred, vreo clipă, că ai minţit. Că am cărat prin lume dorul ăsta greu. Că doar mintea mea te-a închipuit din carne, suflet şi fluturi.

Aş fi putut să mă cert cu întreaga lume pentru tine. Poate că încă mai fac asta. Pentru că eu, mai presus de orice, mai presus de mine chiar, am crezut în tine.

Aş fi putut să strig, să sparg şi să tac mai puţin. Dar nu am ştiut decât să îţi cer mut, să te opreşti. Nu am înţeles. Nici măcar acum nu înţeleg. De ce a fost mai uşor să pleci. Să nu reacţionezi în nici un fel.

Am încercat apoi să îţi spun. M-am lovit de un zid, iar şi iar, până m-am prăbuşit, în sânge, jos, pe asfalt. Atât de jos…n-am fost niciodată.

Aş fi vrut să îmi răspunzi. Să mă auzi. Să mă vezi, cu adevărat, aşa cum sunt. Dar ce păcat…asta nu se mai poate acum, nu-i aşa?

Încă mă întreb care e următorul pas. Unde să pun piciorul ca să nu mă tem că mă voi scufunda. Unde să regăsesc pacea şi liniştea pe care eu, în iubirea mea, le-am aşezat la picioarele tale, drept ofrandă.

E târziu şi aş mai vrea să-ţi scriu, să-ţi spun atât de multe. Dar mă tem că s-a rupt cerul şi ploile vor spăla scrisul meu din inimă. Şi-apoi, n-am nici o garanţie că vei citi rândurile mele. În iubire şi-n război, nu există garanţii, ai spune.

Vezi, e ciudat. Chiar şi-n liniştea inimii mele, pare că îţi aud mereu vocea. Pare că vorbeşti cu mine şi aproape pot să aud ce ai spune. Dar mă mint. Nu te cunosc deloc. Eşti atât de străin azi, încât mă doare să fiu atât de singură cu vocile din capul meu.

Şi poate… doar poate, a fost un vis. Mi-am închipuit că eşti aici, aievea. Sau mi-am închipuit că ai plecat de tot, pedepsindu-mă pentru că am vrut să înţeleg. Sau poate am rătăcit scenariul şi voi auzi curând STOP….

Aş fi vrut să ştii. Că am să te iubesc mereu. Până la capătul vieţii. Fără să aflu răspunsul, poate. Dar sperând mereu. Că, undeva, într-un colţ de lume, vei înţelege. Vei ierta şi vei striga numele meu. Chemându-mă înapoi.

Aş fi vrut…dar e târziu şi clipele aici, pe Pâmânt, mi-s numărate.

Cateodata, dor

Cateodata, dor

Cateodata, dor.

Dor adanc si lesios

De imi repet, mecanic,

Sa nu uit sa respir.

 

Cateodata, dor

Cataclismica pierdere

a echilibrului.

Si ma tin de peretii

albi,

buburuzati de ganduri si cuvinte.

 

Cateodata, dor

de glasul tau, de mana ta calda

pe umarul meu.

Pe inima mea. E totuna.

De ochii tai nu mi-e dor niciodata

Pentru ca ii am in memorie.

Prizonieri ai fiecarei clipiri.

 

Cateodata, dor

Si musca aievea din digul

rezistentei mele.

Si stiu.

Ah, STIU ca nu mai e mult

si armura o sa alunece, cu zgomot.

 

Cateodata, dor

Si imposibil sa-ti tac

atata dor suvoi,

atata curgere navalnica

de ganduri si sperante.

Scrisoare pentru copilul meu de 2 ani

 

 

Dragul meu Pui de Om,

 

Am decis să îţi scriu astăzi, când eşti deja pornit pe drumul fără întoarcere către adultul care vei deveni. Acum o vreme, ai împlinit 2 ani, nu mai eşti un bebe, cum spun eu. Eşti deja un copilandru sau un toddler, cum ar spune alţii.

Chiar dacă ai 2 ani, te alini încă la pieptul meu. Ceri în gura mare, oriunde te prinde foamea sau setea sau dragul, laptele bun de mami. Şi DA, nu mi-e ruşine că te alăptez încă, deşi…uite, mergi în picioare şi ai deja toţi dinţii şi toate măselele.

Nu mi-e ruşine când te apropii de mine şi încerci să îmi ridici bluza ca să îţi descarci frustrările de 2 ani, ca să îţi alini durerile sau doar ca să te reconectezi cu mine, după orele multe şi lungi pe care tu le petreci la creşă şi eu la muncă.

Ai 2 ani şi viaţa cu tine nu e tocmai uşoară. Am ajuns, cu teamă şi cu bucurie totuşi, la etapa temută în care te dai cu fundul de pământ. Şi strigi din toţi rărunchii, de îmi închipui că vecinii noştri (oameni de treabă, de altfel!) vor chema cât de curând Protecţia Copilului sau Protecţia Animalelor, sau amândouă. Ai 2 ani şi eşti un maestec de dependenţă de mine şi independenţă faţă de tot şi toate.

Eşti un pui de om care vrea să nu se rupă de mama lui. Şi baţi hotărât din picior de câte ori încerc să te ţin ocupat câteva minute.  Ca să pot face un duş liniştită, să gătesc sau să îmi trag sufletul. Mă cauţi prin casă, tot mai impacientat dacă nu îţi răspund la prima sau a doua strigare. Mă întrebi ude peci,mami Iina? şi chiar e ce eci pat Petu? (De ce eşti supărată pe Petru?).

Ai doar 2 ani şi vrei să faci totul singur. Să mănânci ciorbă cu o lingură mare, cum face mami/tati/Atei (Matei). Să foloseşti crema mea de faţă sau piatra de alăun a tatălui tău. Să conduci motocicleta de poliţie a fratelui tău. Să foloseşti şurubelniţa şi foarfeca şi cuţitul. Să cari pepenele sau să împingi coşul de cumpărături. Ai fi în stare să stai zi şi noapte să observi toate abusele (autobuzele) şi să colecţionezi toate gâzele care îţi ies în cale (deşi te-a înţepat o albină şi ai avut buba la deget!)

Mă uit la tine şi îmi amintesc (vag) că am trecut deja prin acestă etapă cu fratele tău. Vârsta celor 2 ani, terrible twos. Şi totuşi, nu mi-e uşor.

Da, admit că uneori, mi-e tare greu să rămân calmă în faţa luptelor de putere pe care se pare, le purtăm pentru orice lucru, cât de mic. Şi mi-e tare greu să nu mă înfurii.

Să păstrez în minte faptul că ai, totuşi, doar 2 ani!!! Că nu faci lucrurile în aşa fel încât să mă înfurii/superi, dar că încerci să înţelegi care sunt limitele puterii tale. Că ai doar 2 ani şi universul capătă abia acum, dimensiuni pe care le cercetezi.

Sunt zile în care mă rog să vină noaptea mai repede. Şi da, nu e deloc uşor pentru o mamă de doi copii să aibă şi job, şi timp special în parc, şi mâncare în frigider şi unghiile măcar prezentabile şi, eventual, greutatea regulamentară pentru înălţimea ei.

Pentru cei care nu au copii sau au unul singur (eventual, foarte mic sau care nu a ajuns la vârsta hotărâtului NUUUUUUUUUUUUUUUUUU!), cu tot respectul, habar nu aveţi despre ce vorbiţi! 🙂 O să aflaţi, sau poate nu. E ok, nu suntem toţi făcuţi la fel.

Revenind la tine, pui de om! 🙂

Fratele tău m-a făcut să fiu şi MAMĂ, pe lângă toate rolurile pe care le aveam.

Tu m-ai ajutat să mă temperez, să me relaxez, să îmi depăşesc limitele, să îmi dozez puterile şi să reinventez jocuri,poveşti şi cântece.

Minunea mea de 2 ani, eşti dulce când îmi adormi în braţe, transpirat şi încă mirosind a copilărie, a lapte şi a vise. Eşti vesel când te trezeşti şi alergi, cu picioruţele goale şi dolofane prin casă, căutând un culcuş cald unde să mai moţăi câteva clipe. Eşti hotărât şi drept când îmi strigi GATA! şi o zbugheşti la joacă. Eşti plin de surprize când urmăreşti păsările prin parc sau te aproprii, sfios, de un copil sau altul, la creşă.

Viaţa cu tine nu-mi oferă nici o clipă de răgaz.

Mereu e ceva de făcut, mereu ai nevoie de atenţia sau privirea mea, mereu îmi cauţi compania şi, oricât de obositor ar fi, ştiu sigur că nu mi-aş dori sa fie altfel.

Copil de 2 ani, adult captiv într-un trupuşor firav, voinţă cât un munte şi viaţă prin toţi porii, iartă-mi stângăciile şi cruţă-mi nervii, dacă e cu putinţă. Ţine minte că te iubesc adânc şi pentru totdeauna şi niciodată nu se va schimba asta, oricât de departe sau de puţin ascultător ai fi.

PS – Scrisoarea mea vine acum şi o las aici pentru noi. Pentru ca TU să înţelegi cât de mare şi rotundă este dragostea ce ţi-o port. La fel, este pentru MINE, să nu uit aceste etape şi gânduri, să lăcrimez poate când vei fi mare, gata să îţi iei zborul din cuib sau să am termen de comparaţie când o să vină vremuri mai puţin bune.

Oameni şi poveşti

Poate greşesc. Dar, în ultima vreme, îmi iau tot mai mult seva, puterea şi energia dintr-un amestec magic: oameni şi poveşti. Da, da, chiar aşa. Pentru că mereu am parte de oameni şi poveşti, mă trezesc mai veselă, micile deziluzii se şterg mai repede şi sunt multe lucruri şi evenimente care mă fac să îmi bată inima mai tare.

Poate nu sunt singura care trăieşte o astfel de încântare. Dacă e aşa,chiar vă rog, ridicaţi o mână, să vă văd, să vă zâmbesc pe stradă, întâlnindu-vă şi să ne regăsim şi în viaţă, într-o complicitate tandră.

Pentru cei care habar n-au despre ce vorbesc, încerc să mă explic. 🙂

Fiecare dintre noi, de-a lungul vieţii, are unul sau mai multe pasiuni, plăceri, resurse de viaţă, de motivaţie, de încredere şi de zâmbet. Cunosc oameni care trăiesc pentru a lipi/dezlipi/şurubări şi au un zâmbet mare, mare pe faţă ori de câte ori au ocazia să se manifeste în acest sens. Da, vorbesc despre domnul Soţ. 🙂 Pentru el, odihna, socializarea, uneori chiar şi hrana sunt opţionale. Lipicitul, cum îi spun eu întregii îndeletniciri, NU este pe lista aceasta. În absenţa timpului, mijloacelor şi uneltelor pentru a pune în aplicare lipicitul, domnul devine posac, ursuz, nervos şi, scuzaţi expresia, ciufut. Da, e greu de înţeles pentru mine, o EA cât de departe se poate de astfel de îndeletniciri. Probabil, există şi situaţii în care oamenii cu preocupări similare se atrag, la noi nu a fost cazul.

Pentru alţii, pasiunea cea mare se pune în activităţi care le testează rezistenţa, puterile fizice, reacţiile în faţa pericolului, etc. Şi astfel de oameni sunt foarte diferiţi de mine. Nu mai răi sau mai buni, ci doar diferiţi. Încerc să îi observ, de la distanţă, îi admir pentru modul în care aleg să îşi hrănească pasiunea, dar nu mă văd făcând acelaşi lucru. Nu prea curând, cel puţin.

Pentru mine, în afară de familie şi scris, de meseria mea şi de cărţi, despre care am tot scris, mai pe lung sau doar intuit, pasiunea vine sub diferite forme.

Oameni şi poveşti este ultima descoperire care m-a uluit. Încă nu reuşesc să înţeleg pe deplin cum de abia acum realizez puterea acestui nou, perfect şi inepuizabil combustibil. Pentru mine, să cunosc oameni şi poveşti, să fiu martor al trecerii lor prin lume, să pot ţine de mână, alina sau îndruma este uluitor. Să ascult, să încerc să mă pun în pielea povestitorului şi să îmi pun problema cum aş face eu dacă aş fi acolo, în papucii lui…

Da, îmi place şi nu mă pot sătura de asta. Vorbesc şi ascult. Mai şi tac (sâc!), mai şi plâng. Uneori, poveştile şi oamenii mă pot dărâma. Loviturile mişeleşti, pe la spate, fără avertizare şi fără posibilitate de apărare dor cel mai tare. Dar, după şocul şi neliniştea clipei, caut soluţia. Şi mă ridic, scuturându-mă. Merg mai departe. De multe ori, mă gândesc unde am greşit eu, uneori înainte de a gândi unde au greşit ceilalţi sau de ce mi se întâmplă mie.

Oameni şi poveşti ar trebui să scrie mare, cu litere îngroşate, în fişa postului vieţii mele. 🙂 De fapt, din dragoste de oameni şi din sete de poveşti, urnesc toate proiectele care mă însufleţesc. Pentru că da, dintre toţi şi toate, tare mi-s dragi oamenii şi tare-mi sunt necesare poveştile.

O să mă auziţi vreodată, poate, râzând, de această mare pasiune. Pentru că am fost crescută şi învăţată că scrisul şi visatul nu-ţi dă de mâncare. Trist, poate. Şi-am învăţat atât de bine această lecţie încât, multă vreme, am ascuns în suflet bine,bine, cu 7 lacăte, vulcanul inimii mele şi am ales căi mai bătute, mai vizibile şi mai… fizice de a câştiga pâinea cea de toate zilele.

Doar că, într-o zi, dintr-o întâmplare neîntâmplătoare cu un Om, urmată şi precedată de cicocniri mai lungi sau mai scurte cu alţi Oameni, am rupt lanţurile şi am ales libertatea.

Pentru că mă fac mare, pentru că sunt puternică şi simt cu adevărat că trăiesc, îmi extrag seva dătătoare de viaţă din oameni şi poveşti.

Pe tine, dragă cititor, ce combustibil magic te ajută să funcţionezi la cote maxime? Ce pasiune te animă şi care este licoarea specială care te face să crezi, mereu şi mereu, să cauţi noi şanse, să alegi noi drumuri, să plantezi noi seminţe de speranţă?

Şezătoare românească la Piatra Neamţ. Din dragoste pentru frumos

Acum câteva zile, mi-am propus să vă aduc în atenţie oameni şi lucruri frumoase. E plină piaţa/viaţa de urât, de răutate şi de scandaluri. Haideţi să preţuim mai mult ceea ce avem frumos, să sărbătorim oamenii şi faptele ALT FEL, să celebrăm ideile bune şi gândurile pozitive. Poftiţi la şezătoare, dragii mei!

Un astfel de om, cu o astfel de poveste este subiectul (sau sufletul!) prezentei postări. O şezătoare adevărată, în oraşul meu.

Am poposit, în căutare de frumos, de culoare şi autentic, la şezătoare, într-o cămăruţă mică, dar vie. Am păşit cu emoţie, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Aveam alături ochiul critic, dar vrăjit al partenerului de … căutare, Obiectivul lui Sorin Bolog.

Am descoperit, cu siguranţă, doar o mică parte din povestea care se ţese/coase/spune acolo, în acel spaţiu prietenos, şi totuşi ferit (de obicei) de privirile prea obosite de cotidian.

Ni s-a permis accesul într-un tărâm de poveste, plin de culoare, de simboluri şi de pace. Am pătruns, cu grijă  şi teamă, parcă, în sânul unei familii de suflete prietene.

Am ascultat povestea începutului… Cum totul a pornit de la un dor nebun, de la dorinţa de a păstra aproape de suflet senzaţia, dragul şi emoţia unei vieţi care nu mai pulsa.

Am ascultat, cu emoţie şi speranţă, cum o IE poate duce mai departe un mesaj, o dragoste, o poveste. Am zâmbit căci şi eu, asemeni multora, post în suflet doruri de cei ce nu mai sunt.

A fost o gură de culoare, o după amiază care mi-a întărit convingerea că oriunde, Oamenii – chiar aşa, oamenii cu O mare – pot sfinţi locul. E loc în lume pentru frumos, pentru prietenie şi pentru dragoste, pentru pasiune şi e loc pentru a crea.

Despre Anto, cea care a adunat în jurul ei câţiva (tot mai mulţi, în ultima vreme) oameni creativi, ce să vă zic? Cu siguranţă, ea nu ar vrea să fie această postare despre ea. Şi poate nici nu este. Dar, permite-ţi-mi să cred, o parte din sufletul ei se poate ghici din ceea ce face şi coase.

Privind doamnele care s-au alăturat acestui proiect, ascultând poveştile şi sfaturile lor, văzând cu câtă sinceritate şi deschidere au primit în viaţa şi spaţiul lor noi recruţi, am mulţumit pentru privilegiul de a fi ROMÂN. Pentru spaţiul acesta atât de plin de culoare, pentru oamenii buni care aleg să crească frumos, pentru astfel de idei şi pentru că am primit şi eu acces la această lume.

Cuvintele mele sunt sărace pentru a descrie mirarea, încântarea şi bucuria cu care am plecat de la Şezătoare. Am primit fotografiile şi mă tot desfăt privindu-le. Nu mi-e uşor să aleg doar una dintre ele, aşa că vă invit să le gustaţi pe toate, să le simţiţi valoarea şi, poate, doar poate, vă vine cheful de cusut. Poate vă descoperiţi acea activitate de recreere pe care o căutaţi.

De curând, Anto a deschis pentru public un grup, unde puteţi primi sfaturi utile, unde vă puteţi găsi prieteni cu aceleaşi pasiuni şi de ce nu, unde puteţi să vă bucuraţi de tihna şezătorilor tradiţionale, acum, în centrul oraşului, la câteva minute şi centimetri distanţă de tumult şi agitaţie şi stres.

Poftiţi la şezătoare, deci, măcar prin intermediul fotografiilor (pentru care, multţumesc încă o dată – Chapeau, Sorin Bolog!). Sau poate vă cuprinde şi pe voi dragostea de frumos, de autentic…

PS – Să vă spun că mă apuc să cos cele două ii pentru puiii de om? Doar avem nuntă românească peste câteva luni…

Casa care așteaptă

Când și când, mă lovește melancolia. Când și când, deși mi-e bine cu viața mea și oamenii dragi din ea, mă cuprinde dorul de ei. Cei care nu mai sunt aici, lângă noi. De cei care sunt Sus, în ceruri – îngerași, cum le spune copilul meu cel mare – sau de cei care, pentru un motiv sau altul, nu mai fac partea din realitatea mea. Prieteni, oameni dragi, ființe care m-au luminat, cu prezența lor pentru o vreme. Dar acum sunt prea departe. Fizic sau doar cu inima în altă parte.

Zilele trecute, în vizita la bunica, am avut clar, ca niciodată, un sentiment ciudat. De … casă care așteaptă. De … om care așteaptă. Care nu mai trăiește pentru el/ea, ci DOAR pentru și prin alții. De suflet încremenit în timp, blocat în vremuri care nu mai sunt.

Casa bunicilor mei – în fapt, un apartament de bloc – nici mare, nici mic, nici frumos, nici urât, pare că așteaptă. Ceva sau pe cineva. Are un aer trist și însingurat. Cu atât mai mult cu cât doar ea, bunica, își duce viața acolo. Mergând dintr-o cameră în altă. Ștergând sau aerisind. Gătind sau spălând. Bunica, roasă de ani și de singurătate.

Casa care așteaptă s-a oprit în timp la momentul în care bunul S. a aplecat. 🙁 Cu vocea veselă și mustața șugubeață, cu ochiii sclipind mereu și cu treabă. Mereu cu treabă. Mereu dornic să meșterească, să repare, să refacă. Mi-l amintesc aievea și mă cuprinde dorul de el.

Sunt mulți ani de când nu mai e în casă. Dar pentru noi, grăbiți să alergăm pentru a ne câștiga pâinea, rămâne în suflet. Poate nu chiar în fiecare zi. Că prea e trist și prea mult dor s-ar aduna. Dar, cu siguranță, prezent în gânduri.

I-ar fi plăcut, cu siguranță, să își vadă nepoții mari. Să joace la nuntă sau să lăcrimeze la admitere. Să vină să văruiască casa cea nouă sau să ajute la noua cameră de cămin. I-ar fi crescut inima să aibă casa plină de râset și ghidușii, să își alerge strănepoții cu privirea, să îi învețe să joace șah.

Casa care așteaptă are încă o respirație de viață în ea. Când și când, ne adunăm acolo toți. Unii cu probleme de servici, alții cu emoții pentru copii, alții cu dureri de dinți sau vărsat de vânt. Ne adunăm în jurul ei, încercând să îi dăm din viața noastră. Să îi lăsăm, măcar pentru câteva zile, clipe bune, frumoase.

Casa care așteaptă rămâne mereu la fel. În ciuda timpului trecut, pare ca acum… hăt ani, când familia mea erau doar părinții și sora mea. Casa care așteaptă arată la fel ca în anii în care o regăseam, mereu la fel, după un drum lung cu mașina, din Bărăganul plin de vânt și ciori.

Bunica e bătrână și uneori, bolnavă. Bunica e singură, dar e în viață. Și totuși, bunica rămâne centrul casei care așteaptă. Copiii mei se bucură să alerge acolo, e un tărâm nou, numai bun de explorat pentru ei. Și bunica nu se supără niciodată . Nu îi ceartă, nu îi alungă. Bunica, deși bucățică ruptă din casa care așteaptă, mai are, când și când, sclipiri de modern.

Bunica se uită la știri și e la curent cu politica internațională. Nu mai citește cărți pentru că nu vede bine, nici măcar cu ochelarii. Doarme puțin și mănâncă mai mult de ochii noștri.

Bunica ține post în fiecare miercuri și vineri. Dintotdeauna. Bunica le cumpără strănepoților banane și, mai nou, la cererea lor, stafide și biscuiți cu ovăz. Casa care așteaptă e liniștită.

Pe pereți sunt poze cu cei mici care acum sunt mari. În vitrină, printre paharele de zile bune, alte poze. De la serbări, de la Crăciun, de la festivitatea de sfârșit de an. Icoana de deasupra patului și cartea de rugăciuni, ceasul cu alarmă și casetofonul vechi, care nu mai merge. Toate sunt parte din acest scenariu. Toate sunt frânturi din casă. Casa care așteaptă, cu bunica albită de ani și clipe.

Prețuiți-vă bătrânii dacă îi aveți. Cât îi aveți. Nimic pe lume nu e veșnic. Oamenii vin și pleacă. Lasă în urmă amintiri. Și, uneori, casa care așteaptă.

Închei, fredonând un cântec vechi. Bunicul respiră prin cântec, de câte ori îl aud…

Cand PREA MULT devine INSUFICIENT

Cunosc părinți care își văd copiii, mai mici sau mai mari, seara, înainte de culcare. Preț de jumătate, hai o oră, între cină și ora de culcare. Sau chiar familii (deși, nu sunt sigură că asta e termenul potrivit!) care se reunesc – părinți și copii minori – la sfârșit de săptămână. Cred că fiecare dintre noi cunoaște măcar un astfel de caz.

Și cred, cu tot sufletul, că acelor copii le lipsesc părinții lor. Oricât de bine pregătite ar fi bonele care îi îngrijesc. Oricât de mult i-ar dădăci bunicii. Și da, de o mie de ori DA, oricât de multe bomboane/puzzle-uri/mașinuțe/păpuși/etc. ar aduce părinții când se întorc lângă copii. Și da, înțeleg că părinții respectivi consideră că sunt forțați de împrejurări să facă astfel. Știu că facturile nu se plătesc singure și că vacanțele/ratele/reviziile/asigurările/amenzile etc. nu așteaptă.

Dar, mai cred că anii pe care îi pierd acei părinți, mii de clipe adunate împreună ( care se adună în minute, în ore, în săptămâni și apoi, ce trist și sinistru!, în ANI!!!) , acele frânturi de viață nu se mai întorc. Niciodată. Pentru nimeni. Iar acei copii de ieri, mâine vor fi adulți. Și vor crește purtând goluri adânci în inimă, vor pierde strălucirea din ochi, vor rătăci poate prea repede naivitatea și candoarea primilor iubiri și vor ajunge să crească, la rândul lor, pui. Și îi vor crește cum au fost ei crescuți, pentru că așa au văzut că e normal.

E trist că nu realizăm că puii noștri ar fi mult mai fericiți,mai senini, mai siguri pe ei, mai independenți, mai ÎNTREGI, dacă le-am acorda timpul nostru acum, cât învață să zboare. E trist că alergăm, adunând mereu lucruri și pierzând clipe. E trist ca nu ne oprim din fuga noastră nebună nici măcar pentru a ne cere iertare de la copiii noștri. Pentru câ le furăm copilăria, în timp ce le predicăm tacticos NU E FRUMOS SĂ FURI. Îi obligăm să crească repede mari, să înțeleagă că așa e viața și așa stau lucrurile în lumea celor mari. Îi creștem mari, dar ciuntiți de iubirea noastră. Și apoi, când noi avem nevoie de sprijinul și dăruirea lor, când suntem respinși, le strigăm că sunt fii și fiice nerecunoscători/oare!!! Dar cum ar putea ei, sărmanii copii fără de noi, să știe cum arată/miroase/ce gust are/se simte IUBIREA adevărata, reală, necondiționată și întreagă? De unde să știe dacă noi i-am sărutat doar în somn (că se învață!), dacă i-am hrănit (și) cu câte o “pălmuță” (ca să ne știe de frică!), dacă nu le-am spus niciodată ce simțim pentru ei, cât de mult îi iubim, cât de mândri suntem de ei (ca să nu ni se urce în cap), daca i-am lăsat să plângă singuri și neconsolați ori de câte ori se temeau de întuneric/tunet/vise urâte (ca să se obișnuiască cu greul!)???? Cum ar putea acești copii să găsească în ei resurse de iubire pentru noi, părinții lor bătrâni și bolnavi, dacă noi i-am trimis în lume cu vistieria inimii goală? Cum să poată să ne ierte, să ne mângâie și să ne aline, dacă nu au văzut vreodată cum se face asta? Dacă nu au simțit cât poate valora o vorbă bună, o îmbrățișare sau un TE IUBESC?

Mă cutremur gândind asta. Și îmi mai sărut încă o dată băieții. Și îi strâng la piept și îi alint. Și îi las să îmi plângă în brațe, cât și dacă simt nevoia. Pentru că da, și băieții mai simt nevoia să plângă. Și nu mă (mai) tem că se învăța, că or să devină mici șantajiști și că nu-mi știu de frică.

Pentru că nu i-am adus pe lume ca să îi învăț să se teama. Pentru că nu i-am născut ca să îi ciuntesc. Pentru că nu îmi închipui cum aș putea să îi iubesc prea mult. Pentru că dragostea mea nu o să îi strice.

I-am născut și îi cresc pentru a fi curajoși, independenți și adevărați. Și pentru asta, am înțeles că trebuie să depun în visteria inimii lor, încă de pe acum, IUBIRE, RESPECT, ÎNCREDERE, CURAJ.

Pentru că fiecare copil vine pe lume întreg și perfect. Echipat cu tot ce îi trebuie. Nu are nevoie de dalta mea ca să DEVINĂ, el ESTE. Rolul meu este să îl ajut să crească, să îl feresc de prădători cât nu se poate apăra singur, să îi țin brațul până capătă putere și încredere, să ii arat poteca și să îi dau drumul. Pur si simplu. Iar eu să rămân în urmă, privind cum își poartă propriile războaie.

O să greșesc poate, șovăind. O să plâng la fiecare înfrângere a puilor și o să simt că mă transform în leoaică la fiecare luptă. Dar sper că voi primi gândul cel bun să nu lupt EU lupta LOR. Sper că voi avea ani și zile să îi văd mari, împliniți și senini, pe CALEA pe care și-o vor alege.

Așa cum sper că nu le-am tatuat pe piele si in suflet rănile mele. Pentru că fiii mei nu sunt datori sa ma vindece, deși crescând si implinindu-se, o fac. Așa cum nu sunt obligați să mă respecte dacă eu caut să le frâng voința azi.

Prea multă iubire nu poate decât să sporească încrederea, respectul și stăpânirea de sine pe care copiii mei le vor manifesta mâine. Pentru ei și pentru mine, aleg astăzi să nu îmi drămuiesc iubirea.