Monolog despre femeie – Recomandare de lectură

Sunt întâmplări, în viaţă, pe care Universul (sau Destinul sau cum vreţi să îi spuneţi) ţi le scoate în cale exact la momentul potrivit. Şi nu o dată mi s-a confirmat acest lucru. Probabil şi vouă, daca aţi fost suficient de atenţi şi deschişi la suflet să recunoaşteţi. De cele mai multe ori, îţi vine să spui „Hai, frate, pe bune?! Asta îmi mai lipsea acum”şi să trageţi linie, repede, spunând că cineva, acolo sus „va supune unor teste”.

Într-o perioadă mai puţin roz a zilelor, când ajunsesem să mă îndoiesc de mine şi de ceea ce transmit celor din jur, am primit, întâmplător (sau nu!!!) o carte. Fie vorba între noi, a fost o modalitate destul de inedită prin care a ajuns cartea la mine: piciul de 1 an a făcut o pasiune nebună pentru o anumită secţiune (colorată) a bibliotecii şi mi-a ales o carte. Carte care a născut, după o vreme acest monolog despre femeie.

Femeia sfâşiată – Simone de Beauvoir

Primele 2 zile am citit din ea pe nerăsuflate. Era (şi este) răspunsul unor întrebări pe care nu aveam curaj să le pun. Nici măcar mie însămi, darămite celorlalţi. Am gustat-o îndelung, am savurat-o de deplin şi mi-a rămas atât de adânc în inimă.

Poate pentru că a venit la timpuri negre şi vântoase ale existenţei mele. Poate pentru că, în mintea mea, până aproape de final, mă refeream la ea ca la „femeia sfârşită”. Pentru că, citind-o, o dezbăteam în gând. Un monolog despre femeie. O incursiune reală în gândurile şi filele unor vieţi.

Cele 224 de pagini păstrează între foile aspre 3 poveşti. 3 sfâşieri şi 3 sfârşituri. 3 alegeri şi o singură cale. Sacrificiul de sine, pentru Cel Iubit, pentru copii. Pe altarul familiei. Pe altarul Iubirii.

Uitasem cât de mult mi-a plăcut Sartre în liceu şi iată ca acum, tot mai des parcă, încep să mă întorc la vremurile acelea. Când eram liberă. Tot eu ţi totuşi alta.

Acum, înţeleg, o dată în plus, de ce m-a fascinat Simone de Beauvoir. Când am descoperit-o, în anii petrecuţi la Iaşi, ca dar de la un om bun şi cald. O dată în plus, mă întorc, în memorie, la oameni care nu mai sunt. Care nu mai sunt ai mei, pentru că viaţa mi i-a răpit şi eu n-am ştiut să le strig „Mai stai, te rog!”

Monolog despre femeie nu este o postare tristă. Nici măcar melancolică nu se vrea a fi. E doar cântec de regăsire. Într-o lume în care, sunt zile în care Ea, femeia de carieră, mama, soţia, amanta, prietena, EA – FEMEIA – aleargă mereu spre şi către cineva, există timp. Trebuie să existe timp şi pentru EA. Singură. Râzând sau plângând. Citind sau visând. Mâncând ciocolată sau fumand o tigara sorbind o gură de vin rose.

Timp pentru Clipe. Timp pentru vise. Timp pentru un nou, un curajos, un vesel monolog despre femeie.

Tocmai pentru că femeia sfâşiată/sfârşită există, respiră în fiecare dintre noi. Creşte sau nu, iese sau nu la suprafaţă vreodată? Depinde de tine. Tu, Femeie, ai Cheia.

Alegi strălucirea, alegi rochia lungă şi tocurile, alegi sânul oferit cu drag, alegi drumurile aducătoare de de-ale gurii? Alegi să te faci mică, mică? Alegi să AI sau să FII?

Alegi ceva din toate astea? Alegi, măcar? Sau iei totul, ca atare, strângând din pumnul mic şi alb. Bătând din botina frumoasă, surd, să nu audă nimeni.

Undeva, de-a lungul alergării tale, trebuie să fie un colţ de lume care să îţi strige „Eşti importantă, eşti frumoasă, eşti bună. Eşti TOTUL şi meriţi TOTUL.” Trebuie să fie un nor care să te mângâie într-un fel anume, o rază care să te sărute cum n-ai mai fost sărutată.

Monolog despre femeie este pentru tine. Cu tine. Despre tine. Şi, uneori, poţi să fii sfâşiată. Poţi să fii sfârşită. Poţi să fii orice alegi. Doar nu te transforma EXCLUSIV în ceea ce te fac ceilalţi să fii.

O carte ca aceasta m-a salvat. Pentru ca a venit la momentul potrivit. Şi pentru tine, momentul unic, special, poate fi AICI, ACUM sau doar aproape.

Îngăduie-ţi să trăieşti, să asculţi, să simţi acest monolog despre femeie. Tu ai acest drept!