Din nou, despre aşteptări

Mă descopăr undeva suspendată, deasupra timpului şi spaţiului. Încercând să înţeleg, să fac deosebirea între ceea ce este şi ceea ce devine, în timp, aşteptarea. O aşteptare, două aşteptări, mai multe aşteptări.

Adesea, suferim prosteşte. De neînţeles pentru cei din jur. Care nu au aşteptări. Sau care nu dau acestor aşteptări nici o putere, aşteptându-le.

Ce înseamnă să ai aşteptări? Definiţia acestui termen este destul de puţin lămuritoare. Acţiunea de a (se) aştepta şi rezultatul ei. Deci, aştept. Ce sau pe cine? Şi, mai ales, de ce? A sta undeva pentru a fi de faţă la ceva, pentru a vedea pe cineva. A avea răbdare, a da cuiva răgaz pentru a face ceva, a păsui. Sau, în forma sa reflexivă, a crede, a-şi închipui, a prevedea, a conta (pe ceva).

Îmi pun sufletul pe tavă, în faţa ta. Devin vulnerabilă şi îţi încredinţez ţie o parte din ceea ce sunt şi simt. Am anumite aşteptări procedând astfel. Am răbdare şi curaj să fac asta. Cred în forţa şi bunătatea sufletului tău. Am încredere că îmi vei împlini o nevoie. Nevoie care stă, de fapt, în spatele unei aşteptări.

Am facut un mic experiment cu sufletul meu. Am încercat să renunţ la aşteptări. Să iau lucrurile cum vin. Fără să enunţ nici un fel de finalitate a lor. Fără să emit nici o judecată despre feluri în care mă va afecta asta. Fără să pun nici o fărâmă de patimă în lucruri sau în oamenii care le mişcă.

M-am descoperit amorţită. În încordare maximă. O stană de piatră. Fără gânduri şi speranţe. Pentru mine, a avea aşteptări este ca şi cum aş respira.

Aştept să îmi scrii. Mă aştept să înţelegi ceea ce simt. Tu aştepţi să vorbesc eu prima. Oamenii aşteaptă să ne comportăm într-un anume fel.

Deci, după experiment, sunt iarăşi cum am fost. Sau poate nu. A avea aşteptări este a permite vieţii să se manifeste. A lăsa garda jos în faţa unei posibile dezamăgiri. A arăta, fără teamă, că îţi pasă.

Tu aştepţi să citeşti ce mai spune inima mea.

Eu aştept să ţi se facă dor.

Tu aştepţi să mă săruţi.

NOI aşteaptă de prea multă vreme.