În oglindă

Multă vreme, am evitat să mă uit în oglindă. Poate pentru că nu vedeam ceea ce aș fi vrut. Poate pentru că nu aș fi reușit să fac legătura între ceea ce știam eu că sunt și ceea ce mi-ar fi arătat oglinda.

În oglindă, am văzut rar un chip care să îmi zâmbească. De ce? Pentru că mereu exista o voce critică pe care o auzeam. O voce care îmi spunea să stau dreaptă. Să nu las privirea în jos. O voce care îmi spunea că sunt prea emotivă. Că nu sunt destul. Că nu sunt la fel de frumoașă/deșteaptă/curajoasă ca… O voce care m-a rănit, de multe ori. Dar pentru că era vocea (sau vocile) unor oameni pe care i-am iubit, oameni în care mi-am avut de multe ori reperele, nu ie-am zis niciodată să tacă. Uneori, am ales să nu mai curăț oglinda ca să nu mă văd. M-am uitat în oglindă, pe furiș, sperând să nu prindă de veste vocile. Să nu îmi spună iar, critic, dureros, că nu e loc acolo, pentru mine, cea adevărată.

Iată că, acum, oglinda mea a căpătat o nouă formă. Sau poate că eu am ales să nu mă mai încred în voci. În oglinda de acum mă văd pe mine, așa cum sunt.

Cu tot ce am trăit. Cu toate luptele pe care le-am dus, de multe ori, singură. Ca să nu îi deranjez pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Așa cum sunt eu, cu vise și muncă multă, cu speranțe și iubire pentru mine și libertatea pe care multă vreme nu am știut cum și cui să o cer înapoi.

În oglindă văd un om care are cearcăne, uneori. Dar ochiii îi strălucesc pentru că face cu pasiune ceea ce iubește. Văd un chip pe care nu l-am ascuns decât rar sub machiaj, din dorința de a nu atrage atenția. Văd un chip care a râs de prea puține ori, fără teama că va plânge mai târziu.

Acum, am curaj să mă uit în oglindă și văd o mamă care a ales să fie acolo, pentru copiii ei, cu dragoste și asumare, dar fără a pune pe umerii lor discursul unui sacrificiu de sine. Aș vrea ca peste ani, băieții mei să își amintească de mine cum citeam cu pasiune, cum mă jucam cu ei, cum le ascultam visele, cum aveam timp pentru și cu ei. Poate nu și vor aminti despre ce (nu) le găteam, dar cu siguranță vor ști ce surprize le-am pregătit la aniversare sau ce povești inventam, doar pentru ei.

Știu că nu e în puterea mea ce și cum vor alege alții. Nici măcar copiii aceștia minunați pe care i-am adus pe lume. Dar știu că vreau să își poată privi propriile oglinzi cu încredere, cu asumare, cu drag și să nu se teamă de vocile critice pe care le-am auzit eu. Vreau să știe, cu siguranță, că sunt iubiți necondiționat. Că nu există ceva ce ar putea face care să mă facă să îi iubesc mai puțin.

Pentru asta, dar mai ales pentru mine, am ales să cred, mai mult decât orice, că eu sunt destul. Că viața este cu de toate, de multe ori, dar că nu e drept față de mine să mă mulțumesc doar să asist, de pe margine, la curgerea ei.

Cum reacționăm în fața necunoscutului, fie că este un om care ne cere ajutorul sau ne ia de mână, spune, de multe ori, multe despre punctul în care am ajuns în călătoria noastră. Știu sigur că mai am mult de învățat, mult de crescut și mult de iubit.

Așa că, da…îmi curăț oglinda azi și o să zâmbesc. Așa, imperfect, dar cu toată încrederea că vocile critice care m-au ținut în loc nu mai au putere să facă asta. Cu fiecare zi care trece, o să îmi iau tot mai mult puterea înapoi. Nu știu cu siguranță unde mă va duce drumul, dar cu siguranță știu că sunt aici și mă voi bucura de fiecare pas din călătorie.