Speranțe

După lungi clipe în care am căutat să văd cum aș fi putut face altfel, am dat voie inimii să nască noi speranțe. După ce mi-am plâns lacrimile adunate în suflet, după ce mi-am spus povestea de multe ori, încercând să văd în care clipă ai fi putut tu să faci altfel, mi-am dat voie să mă iert. Să te iert și pe tine. Să te pot privi cu pace și să îmi pun speranțe în ziua care va veni.

Spui că îți dorești să am alături de mine un Om care să se bucure mereu, când mă vede. Știu sigur că așa va fi și poate acest om este mai aproape decât aș fi crezut.

Speri ca el să îmi iubească până și cicatricile, dar știi că nu voi lăsa pe oricine să le vadă. Nu fără a mă asigura că merită. Pentru că, vezi tu, am învățat că iubirea eternă nu există fără asumare. Că forever in love se traduce prin ALEG să rămân aici, să construiesc alături de tine, câtă vreme simt că suntem amândoi aici.

Mi-ai sădit în suflet speranțe că într-o zi, când inima mea va simți că e timpul, o să știu să nu mă mai tem de gura lumiii sau de privirea ei iscoditoare. Că voi fi destul de puternică să merg dreaptă, cu fruntea sus, alegând să zâmbesc pentru că mi-am reconstruit palatul pe care atâția înaintea ta nu au știut să îl respecte.

Tu nu știi poate, dar mi-ai dat curaj și încredere că merit o iubire întreagă. Fără jumătăți de măsură. Fără să lupt în fiecare clipă pentru a câștiga o fărâmă din atenția ta, din timpul tău, din dragostea ta. Mi-ai arătat cât de important e să ȘTIU, cu toată ființa mea, cât valorez eu și cât de special e nevoie să fie cel care va sta lângă mine.

Îți amintești când spuneai că iubesc așa frumos? Aveai dreptate. Ce nu ai spus însă e că iubirea și frumosul depind de ochiii celui care privește. La fel și frumusețea, nu-i așa? Poate pentru tine am fost de câteva ori frumoasă, când mi-ai văzut ochiii strălucitori și zâmbetul larg. Poate că ți-a plăcut vreo fluturare de gene sau ceva amuzant care te-a făcut să mă vezi dincolo de zâmbet.

Dar nu m-ai văzut. Sau nu ți-a păsat destul încât să renunți la orgoliul tău. Poate nici măcar asta nu a fost. De fapt, am speranțe că vei înțelege, într-o zi. Că vei găsi puterea de a te alege pe tine, fericirea ta. Că vei cântări o vreme, dar vei alege. Fără să mai forțezi soarta să facă alegeri în locul tău.

Aș fi vrut să nu îți lași întunericul să te doboare. Să ne doboare. Și chiar cred că am făcut cât a depins de mine pentru asta. Până la un punct. După care, mi-am dat seama că am rămas fără nimic. Că nu mai am resurse nici măcar pentru a respira, pentru a clipi, pentru a vedea clar unde eram și de ce.

Simt că ar trebui să-ți mulțumesc, deși știu că verbul ”a trebui” nu ți-a plăcut niciodată. Cum pentru ce să-ți mulțumesc? Pentru că m-ai iubit pe jumătate și așa am înțeles că merit mai mult. Amândoi merităm o iubire întreagă, rotundă, care să ne ajute să creștem și să ne dezvoltăm atât împreunaă, cât și separat, dar alături.

 

Disclaimer – E doar un text, fără nici o legătură cu întâmplări cunoscute sau oameni reali.

Facebook Comments Box
Facebooktwitterredditlinkedin

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.