În fiecare an, abia aștept să vină perioada Sărbătorilor de iarnă. Cu tot ceea ce implică ea. La începutul lunii decembrie, când împodobim bradul de Crăciun, îmi spun că mai este o grămadă de timp până va trebui strâns.
De când ne-am mutat la casa noastră, am reuşit să îl conving pe soţul meu că bradul este un membru de bază al familiei, aşa că trebuie invitat cât mai curând la noi în casă. Continuă lectura „Nu vreau să strângem bradul!”
Oamenii mari cum îşi fac prieteni? Sau, întrebarea corectă ar fi, oamenii mari îşi mai fac prieteni?
Ieşind în parc, de multe ori, cu puiii de om, observ cum aceştia socializează. Văd cum se apropie de copii pe care nu îi cunosc. Uneori, gravitează o vreme în jurul lor, căutând un moment prielnic sau doar un pretext pentru a intra în vorba sau jocul lor. Sunt zile în care strategia funcţionează bine. Sunt zile în care unul dintre copii izbucneşte “Pleacă de aici. Eşti un bebe. Ne strici joaca”. Uneori, se lasă cu lacrimi şi cu alergat în braţele mamei. Alteori, micul suflet alungat se scutură de praf, se îndreptă de spate (şi pare înalt, puternic şi victorios) plecând spre alte jocuri, spre alţi copii, poate mai prietenoşi.
La oamenii mari, oare cum se întâmplă? Îmi amintesc de vremea în care mama îmi povestea de prieteniile pe care le păstra încă din vremea liceului. Mă gândeam cu jind – prietenii de oameni mari… Care rezistă timpului, distanţei, greutăţilor. Speram să ajung să am şi eu astfel de prietenii. Care să treacă dincolo de orice barieră. Visam să am norocul de a găsi şi păstra lângă mine oameni frumoşi, adevăraţi, care să îmi fie sprijin şi ajutor în clipele dificile. Oameni mari pe care să îi bucure micile mele victorii.
Acum, în nebunia vieţii de zi cu zi, mă întreb cum îşi fac prieteni oamenii mari? Nu ştiu să existe vreun parc unde adulţii să socializeze aşa de candid şi sincer cum o fac puiii de om. Ne dăm like-uri pe Facebook şi ne share-uim poze pe Instagram. Ne invităm unii pe alţii la fel de fel de evenimente organizate de X sau Z, ne isterizăm pe teme comune.
Dar oare prietenia, adevărată, curată şi sinceră, nu e dincolo de toate acestea? Oare prietenii nu sunt aceia care te ascultă cum te plângi de şefi sau de soacră, care te avertizează că la Lidl sunt la ofertă sutienele pe care ţi le doreai sau care te sună sâmbătă dimineaţă să te invite într-o excursie?
Suntem ocupaţi. Tot mai ocupaţi, tot mai singuri şi tot mai departe de ceea ce este cu adevărat important pentru sufletele noastre. Şi totuşi… dacă ar fi să numeri pe degete, TU câţi prieteni buni ai? Câţi dintre ei ar fi gata să fie babysitter pentru copilul tău? Câţi te ascultă când eşti trist şi simţi nevoia să vorbeşti sau să taci lângă un om care te iubeşte?
Oamenii mari cum îşi mai fac prieteni acum, în epoca vitezei, a cumpărăturilor online şi a joburilor care te ţin prizonier zi lumină, la muncă, departe de viaţa ta şi de oamenii dragi? Nici cafelele cu fetele nu mai sunt ce erau odată… Multe dintre noi abia avem timp să facem cumpărăturile săptămânale şi să mai strecurăm, pe ici, pe colo, câte o pauză binemeritată de film/lectură/ceva bun.
Pentru că mi-am propus să fac tot posibilul să întreţin relaţiile de prietenie pe care copilul meu le consideră importante, de multe ori, cu eforturi din partea mea, mă gândesc mult la importanţa unor prieteni.
Cât de mult ne ajută să ne simţim preţuiţi. Cât de faină e senzaţia că cineva te ascultă, te vede, te înţelege, te cunoaşte. Cât de revigorată mă simt după o conversaţie/întâlnire cu prietena mea, cum ne rămân mereu destule subiecte de dezbătut. Sper ca şi ele, prietenele mele, să simtă la fel, vis-a-vis de mine. Sper ca eu, prin ceea ce sunt şi fac, să pot fi de ajutor oamenilor pe care îi iubesc şi vouă, celor care vă faceţi timp să citiţi blogul meu.
Sunt sincer curioasă cum funcţionează prieteniile la voi. Unde v-aţi cunoscut acei oameni special (my people, cum spune Meredith Grey)? Cum faceţi să întreţineţi aceste relaţii şi cum reuşiţi să vă bucuraţi de beneficiile unor prietenii între oameni mari, de-a lungul timpului?
Pentru că recent au existat ceva probleme cu apa de la robinete, în orașul meu, mi-am dat seama câtă risipă facem, majoritatea dintre noi, fie că știm sau nu.
La ce fel de risipă mă refer, veți întreba… Ei bine, să începem cu RISIPA de APĂ. În două zile fără apă curentă la robinet, dar cu provizii atent dozate, în bidoane dinainte pregătite, mi-am dat seama cât de mult pierdem din vedere importanța acestei resurse. Câtă apă consumăm spălând vasele sau clătind cada, de exemplu. Un exercițiu simplu pe care îl putem face fiecare, în încercarea de a conștientiza cât anume pierdem din neștiință/neputință/nebăgare de seamă? Privește cadranul apometrului de la baie înainte și după ce te-ai spălat pe dinți. Cât timp durează, în medie, această activitate și de câte ori pe zi? Oprești apa cât timp speli dinți sau o lași să curgă, din inerție? Acesta este doar un exemplu de risipă.
Pe de altă parte, câtă mâncare cumperi în fiecare săptămână și cât din ea arunci apoi pentru că se strică, nu se mai consumă, nu îți mai place sau din alte motive? Cât din pâinea cea de toate zilele devine firmituri sau se usucă/mucegăiește? Cât din fructele din casă sunt consumate și cât se strică? Alte cazuri de risipă!
Dacă ducem discuția la un alt nivel, putem vorbi și despre… risipa emoțională, dacă vreți. Lucruri pe care le simțim, dar nu le arătăm. Din n motive. Cuvinte și idei care ne vin în minte (poate nu întâmplător!) și pe care le pierdem pentru că suntem prea atenți la TV, la telefonul mobil sau la feed-ul de FB. Gesturi pe care le primim și/sau le facem care rămân fără finalitate. Pentru că suntem mereu grăbiți, pentru că avem de spălat, pentru că vine dimineața, pentru că sună soacra, pentru că…
Cât din ceea ce ai de oferit lumii constați, într-o zi în care se aliniază altfel planetele, că ai risipit pe oamenii sau relațiile nepotrivite? Cât timp risipim, de-a lungul vieții, făcând ceva care nu ne pasionează sau care ne consumă prea mult/repede resursele de energie/răbdare/creativitate?
Tot risipă și aici…
Ar trebui să fim mai atenți puțin. Să trăim mai conștient. Să ne implicăm mai mult. Să avem curajul de a ALEGE să eliminăm risipa. Sau măcar să micșorăm ponderea ei în viața noastră. Pentru că nimic, pe lume sau în inimă, nu este veșnic. Și toate resursele noastre sunt limitate.
Tu știi câtă risipă faci? Te provoc să ridici mâna și să te opui risipei. Să consumi inteligent, dacă tot ai dreptul de a alege ce cumperi/mănânci/iubești/citești/asculți. Te provoc să găsești modalități noi de a salva, de a da forme noi și de a modela frumos tot ceea ce merită păstrat.
Sunt sigură că nimic nu este întâmplător pe lume. Cu siguranță, fiecare dintre noi, ajunge la acel moment AHA când și dacă este pregătit. Pe unii îi lovește mai des și mai tare, pe alții mai puțin sau mai tandru de nu-și dau săracii seama. Cu toate acestea, cred, cu toată ființa mea că noi, împreună, putem și trebuie să devenim, să creștem, să evoluăm. De-asta poate, scriu câteodată aici. Ca să realizez cât de important e mesajul care mă trezește. Și dacă el ajunge ȘI la voi, dacă vă ajută să faceți un anume pas, să luați o decizie, să continuați o luptă sau să alegeți un drum, e ok. E puțin poate, dar e un început. Un pas mic, dar cred că va fi urmat de alții.
Și vin emoții peste mine
Și vindec răni. Și uit trădări
Și știu că mâine voi fi bine
Găsindu-mă în toate cele 4 zări.
E greu să fiu mereu la datorie,
E mult pentru un om atât de mic
Dar vestea bună e că, DIN BUCURIE
Și DRAGOSTE poți face totul, din nimic.
Și câteodată, copleșiți, sub grea povară,
Cu toții, mici sau mari, ne îndoim
Și capete plecăm încet, în fapt de seară,
Doar ca apoi, zâmbind, să RE-pornim.
E timp să râzi, e timp să plâng
Și câteodată, e timpul potrivit ca să-nțeleg
Că lupta e făcută doar s-ajung
La capăt, pentru a spune numai CRED.
Și poate adevărul nu-i doar unul
Și nu-i dreptatea de partea ta, mereu.
De-acum, puternic, să-ți continui drumul
Și nu uita să-l regăsești frumos pe EU.
Cu emoție și drag infinit, am scris aceste versuri în timp ce mestecam, în tihnă și pe îndelete, toate cele 4 conferințe susținute de dr. Laura Markham.
Sâmbătă, 27 iunie 2015, Otilia Mantelers a fost la Piatra Neamţ pentru a dărui mămicilor din Moldova o mică bucăţică de soare. Aşa am simţit eu, aşa pare şi din fotografiile pline de lumină, pentru care mulţumim prietenilor evenimentului (Florin Zaharia Photography).
Drept dovadă, iată câteva frânturi din ceea ce a putut capta aparatul:
Am plecat cu inima uşor strânsă de acasă, împărţind copiii după posibilităţi (unul cu bunicii, unul cu tati). Până să înceapă evenimentul, m-am tot gândit la ei, la ce-or face, la cum s-or descurca. Şi nu pentru că nu aş avea încredere în bunicii materni sau în tati, ci pentru că timpul alocat mie (investiţia în sufleţelul şi sănătatea mea mentală, am considerat-o iniţial) era, de această dată, destul de generos. Dar, odată cu începerea evenimentului, încă de la prezentarea făcută de buna Antoanela de la Centrul Educaţional “Antonia”, orice urmă de grijă (hai să recunosc, de remuşcare chiar!) a dispărut. Sincer, nu mi-am dat seama când şi cum a trecut timpul, când a sunat clopoţelul pentru pauză şi când s-a terminat întreaga călătorie în lumea frumoasă, pozitivă, jucăuşă a Otiliei (= Hand in Hand Parenting).
Despre Otilia ce să spun, mai întâi? Este un om frumos, cald, dulce. Este un speaker pe care l-am sorbit cu nesaţ toate (!!!) cele şapte ore. Este un profesionist care a găsit modalitatea prin care să explice pentru mămici, tătici, bunici, bone, profesori, pedagogi şi pici 🙂 cum merg lucrurile pe tărâmul jocului, ce înseamnă timp (special) de calitate alături de copilul tău, cu ce se mănâncă LP (Listening Partnership).
Pentru că mi-am dorit să pun umărul la organizarea acestei întâlniri, ştiam deja unde se va desfăşura aceasta (mulţumim încă o dată, Central Plaza Hotel!) Cu toate acestea, am descoperit cu deosebită încântare Sala Baroque – un spaţiu parcă anume creat pentru astfel de evenimente – cochet, intim şi distins, dar fără a fi înghesuit sau prea protocolar .
Pentru mămicile aflate la întâlnire, în complicitate cu Anto, am pus la cale o mică “trataţie” colorată cu minunile de la Usborne, care, sper eu, le-a făcut plăcere şi, de ce nu, le-a oferit idei pentru darurile sau activităţile de vacanţă ale cavalerilor viteji şi ale domniţelor vesele 🙂 
Răsplata “tangibilă” pentru participarea la maratonul informaţiilor a fost concretizată în diplome de participare, suporturi de curs, minunate poze şi, poate, educarea gustului pentru astfel de seminarii.
Însă, mai mult decât atât, şi eu, ca şi celelalte frumoase doamne/domnişoare prezente în sală, am rămas cu sufletul plin de căldură, de frumos, de spirit ludic direcţionat către armonizarea tuturor principiilor de parenting ce par să ne bombardeze.
Aceasta a fost experienţa primei conferinţe de parenting – 2 în 1, susţinute de Otilia la Piatra Neamţ. Ambele subiecte (atât Jocul, cât şi Limitele în relaţia părinte-copil: apropiere, încredere, vindecare ) au fost tratate cu maximă seriozitate (deşi s-a râs mult), cu exemple elocvente şi emoţii constructive (din toate părţile).
Deşi nu am apucat să parcurg suportul de curs, mi-au rămas adânc întipărite în inimă energia pozitivă care inunda sala, bunătatea cu care fiecare întrebare/nelămurire/dilemă şi-a găsit răspuns, candoarea cu care am stabilit, între noi, prieteni dragi sau cunoştinţe (ne)întâmplătoare punţi de comunicare reală.
Am plecat spre casa zburând către puiii mei de om, plină de drag şi dor. Mi-am rupt din timpul lor cu mine, pentru a mă întoarce întreagă, veselă şi “pregătită” cu ustensile de aur: curaj, iubire, lumină.
Mulţumesc, Antoanela, pentru că m-ai lăsat să fiu parte a acestei mici explozii de bucurie!
Mulţumesc, Otilia Mantelers, pentru că ai venit ACUM, AICI şi pentru mine şi copiii mei de stea! Fie ca îngerii care te veghează să te răsplatească înzecit pentru razele tale de soare!
Tot mai des, în ultima vreme, ca un făcut, au tot apărut diverse situaţii care dau mult de gândit.
Oameni care trădează, cu sau fără voie. Oamenii care mint şi se fac apoi că le pasă.
Minciuni cosmetizate frumos, învelite în hârtie lucioasă, de cadouri, oferite pe tavă celor creduli şi inocenţi.
Lovituri pe la spate.
Scuze târzii, poate sincere. Dar atât de târzii. Publice, protocolare, reci. Seci. Târzii.
Întrebări fără răspuns. Conversaţii devenite monolog.
Sprijin cerut, oferit, aruncat la gunoi. Plin de nepăsare, de praf şi de “atenţia” unui spate întors.
Zgomot de paşi îndepărtându-se. Prea rar (re)venind.
Urmele rămân. Întotdeauna. Şi Adevărul iese la iveală mereu. Trebuie să fie aşa. Trebuie! Am nevoie să cred că este aşa.
Punct şi de la capăt. Că aşa-i în viaţă, nu? Sau aşa cred Peştii că-i în tenis… Vorbele tac, de multe ori. Dezamăgirea doare atât de crunt, încât… aş striga atât: joacă, frate, după reguli!!!
