Chef de scris

Dacă nu mai scriu pe blog, nu înseamnă că nu am chef de scris. Ci doar că viața a fost, o vreme, despre altceva. Înseamnă că mi-am luat un timp eu cu mine să fiu bine, să fiu prezentă și conectată la viața de fiecare zi.

Știu că, pentru mine, scrisul este un microb, curge prin sânge și nu îmi doresc să fac vreodată transfuzii cu altfel de microbi Ș)

Dacă am plâns, poate au fost altfel de lacrimi și nu am găsit tonul potrivit pentru a revărsa aici ceva, cât de puțin, din ceea ce sunt și am traversat în ultimele luni.

Dacă toate clipele au zburat pe lângă mine, nu înseamnă că nu mă mai mână doruri. Nu înseamnă că nu mai cred în puterea scrisului, că nu mai susțin scrisul și cititul ca formă de vindecare.

Înseamnă doar că am avut nevoie de timp. Să procesez. Să asimilez. Să mă obișnuiesc, în primul rând eu, cu ideea. Că viața se poate schimba într-o clipă. Că există zile pe care nu le apreciem pentru că nu vedem special-ul din ele. Dar ele sunt și asta este marele dar pe care ele îl aduc în viața noastră.

Dacă au fost zile în care nu am avut chef de scris și am ales să mă ascund sub pătură, cu un ceai si vise dragi inimii mele, a fost doar pentru a-mi regăsi puterea. Pentru a face pace cu cornițele care mă făceau să aleg teama, care îmi șopteau mișelește la ureche.

Dar zilele bune se vor întoarce. Pentru că eu aleg să cresc. Să lupt. Să descopăr în fiecare zi noi surse de putere, să caut noi clipe și fărâme de lumină.

Chef și sens, îmi doresc. În toate zilele. Pentru mine și pentru voi. Fiecare cât merită și poate aprecia. Dincolo de orice Ș)

Aş fi vrut. Despre aşteptări şi căderi în gol

Aş fi vrut să mă iubeşti aşa cum nu m-a iubit nimeni, niciodată. Aşa cum nu ştiai că poţi iubi şi cum doar în ochiii mei ai devenit capabil.

Aş fi vrut să mă strângi aproape, apoi. Să stăm îmbrăţişaţi până când ţi-aş fi şoptit la ureche “Mi-e dor de tine…”. Aş fi vrut să îmi spui cât de mult îţi lipsesc, în clipele când nu sunt lângă tine. Aş fi vrut să spui, simplu, fără teamă, că viaţa ta s-a schimbat de când am apărut eu şi nimic nu pare să mai fie la fel, deşi o grămadă de lucruri nu s-au mutat cu un centimetru.

Aş fi vrut să avem mai mult timp. Ţi-aş fi spus cum era în copilăria mea, cum visez încă în culori şi cum fiecare text din inima mea are legătură cu tine, deşi nu vreau mereu să recunosc.

Aş fi vrut să îmi numeri aluniţele şi să întocmeşti o hartă. Doar pentru că poţi. Doar pentru că vrei. Pe hartă, să desenezi o poveste despre un El şi o Ea care s-au regăsit, după multe vieţi în care au trăit departe. Aş fi zâmbit şi ţi-aş fi spus că modul tău unic este motivul pentru care te iubesc adânc. Motivul pentru care îmi doresc să fiu mereu mai aproape de povestea ce merită spusă. Ţi-ai fi luat “mutra serioasă” şi ai fi spus că mai am o grămadă de învăţat, până atunci.

Nu te-am aşteptat niciodată cu flori. Ştii că nu îmi plac şi nu aş fi apreciat gestul , nici măcar pentru orgoliul tău. Dar, de fiecare dată, mă aşteptam să mai primesc o fărâmă din inima ta. Să mai deschid o uşă. Să mai descopăr un colţişor plin de praf şi pânze de păianjen. Nu pentru că îmi place musai să mă deghizez în gospodină cu cârpă de praf şi mop. Ci pentru că fiecare incursiune în întuneric se termina cu un sărut. Se termina în braţele tale calde, gata să mă apere de orice lighioană a pământului.

Ştii, eu chiar am crezut mereu că nimeni şi nimic nu te poate doborî. Nici măcar copilăriile mele. Nici măcar fricile mele. Nici măcar clipele când simţeam furtuna cum îmi cuprinde marginile inimii şi încercam să fug din calea ei, lovind în zidurile din inima ta.

Eu chiar am crezut că există aşa iubiri pe care nimeni şi nimic nu le poate învinge. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că tocmai eu aş putea să te înfricoşez atât de tare.

Poate a fost doar de la eclipsă. Poate conjuncţia nu a fost cea mai favorabilă sau poate că m-am înşelat.

De fiecare dată când plouă, simt gustul sărutului tău pe piele. Sau or fi doar lacrimi amare de-ale ochilor mei. Care te caută încă. Care te cer încă.

Şi azi. Şi ieri. Până când…Nu ştiu.

Pare că nu mai ştiu.

Mi-e clar totuşi cât de mult am aşteptat. Cât dor se adunase şi cât am putut duce. Amândoi. Pentru că nu vreau să cred, vreo clipă, că ai minţit. Că am cărat prin lume dorul ăsta greu. Că doar mintea mea te-a închipuit din carne, suflet şi fluturi.

Aş fi putut să mă cert cu întreaga lume pentru tine. Poate că încă mai fac asta. Pentru că eu, mai presus de orice, mai presus de mine chiar, am crezut în tine.

Aş fi putut să strig, să sparg şi să tac mai puţin. Dar nu am ştiut decât să îţi cer mut, să te opreşti. Nu am înţeles. Nici măcar acum nu înţeleg. De ce a fost mai uşor să pleci. Să nu reacţionezi în nici un fel.

Am încercat apoi să îţi spun. M-am lovit de un zid, iar şi iar, până m-am prăbuşit, în sânge, jos, pe asfalt. Atât de jos…n-am fost niciodată.

Aş fi vrut să îmi răspunzi. Să mă auzi. Să mă vezi, cu adevărat, aşa cum sunt. Dar ce păcat…asta nu se mai poate acum, nu-i aşa?

Încă mă întreb care e următorul pas. Unde să pun piciorul ca să nu mă tem că mă voi scufunda. Unde să regăsesc pacea şi liniştea pe care eu, în iubirea mea, le-am aşezat la picioarele tale, drept ofrandă.

E târziu şi aş mai vrea să-ţi scriu, să-ţi spun atât de multe. Dar mă tem că s-a rupt cerul şi ploile vor spăla scrisul meu din inimă. Şi-apoi, n-am nici o garanţie că vei citi rândurile mele. În iubire şi-n război, nu există garanţii, ai spune.

Vezi, e ciudat. Chiar şi-n liniştea inimii mele, pare că îţi aud mereu vocea. Pare că vorbeşti cu mine şi aproape pot să aud ce ai spune. Dar mă mint. Nu te cunosc deloc. Eşti atât de străin azi, încât mă doare să fiu atât de singură cu vocile din capul meu.

Şi poate… doar poate, a fost un vis. Mi-am închipuit că eşti aici, aievea. Sau mi-am închipuit că ai plecat de tot, pedepsindu-mă pentru că am vrut să înţeleg. Sau poate am rătăcit scenariul şi voi auzi curând STOP….

Aş fi vrut să ştii. Că am să te iubesc mereu. Până la capătul vieţii. Fără să aflu răspunsul, poate. Dar sperând mereu. Că, undeva, într-un colţ de lume, vei înţelege. Vei ierta şi vei striga numele meu. Chemându-mă înapoi.

Aş fi vrut…dar e târziu şi clipele aici, pe Pâmânt, mi-s numărate.

Aloe în suflet

                                                                  Aloe în suflet

 

Cu degetele albe şi mici,

cu unghiile colorate,

cu fluturi şi flori,

cu amestec de culori,

ţi-am făcut o vrajă.

 

Cu buzele subţiri,

cu textele rotunde, mustind de

entuziasm şi avânt,

cu semnele de întrebare

şi punctele de suspensie,

ţi-am rescris clipele.

 

Cu ochii trişti şi tăcerile scurte,

cu avioanele şi râsul nebun,

cu frânturile de zi,

cu BUNĂ DIMINEAŢA şi

MI-E DOR DE TINE,

ţi-am populat visele.

 

Cu aluniţe mari şi mici,

cu verde şi roz,

cu aloe şi somn suficient,

ţi-am desenat, în palmă,

harta inimii mele.

 

O să treacă timpul

şi eu îţi voi zâmbi mereu.

O să se schimbe anotimpurile

şi o să îmi rămâi aproape,

frunză pe suflet.

 

O să fim bine.

Dacă tu nu pleci

şi eu nu uit.

 

Ajuta-mă să nu pot  uita

şi eu te voi ţine prizonier,

în suflet.

Ella – un roman cat o mie de vieti

Am terminat de citit, duminică seara, un roman ce aşteaptă de multă vreme să fie citit. Ella. Mi-a plăcut această carte, iniţial, când am văzut coperta pentru că un om drag este alintat cu acest prenume. Pe de altă parte, coperta aduce în prim plan o lacrimă albastră, asemeni ochilor Elei din viaţa mea.

Vi s-a întâmplat şi vouă să judecaţi o carte după copertă? De obicei, nu îmi aleg lecturile după acest criteriu. Dar, se mai întâmplă să mă atragă sau, din contră, să mă respingă o copertă a unui roman.

Acest roman, purtând numele unei femei pe care o veţi descoperi citind povestea, a poposit alături de mine, în vremuri tulburi. Glumesc, trăiesc o perioadă plină de proiecte şi gânduri frumoase. Pun în slujba mea pasiunea pentru scris, pasiunea pentru gândirea pozitivă şi pentru oameni. Tot ce fac zilele astea pare să se lege, să se coaguleze în vise mari şi îndrăzneţe.

Un roman care vorbeşte despre modul în care Ella va încerca să treacă peste moartea tragică a familiei sale. Ella este o scriitoare, nu e de mirare că m-a afectat povestea ei, nu?

Ella este o femeie zguduită de trăiri pe care nu le înţelege mereu, pe care vrea să le gestioneze. Ella vrea să moară pentru că îi este frica să (mai) trăiască. Cred că acesta este un gând destul de comun când trecem prin momente tragice în care nu vedem nici o cale de ieşire. Nu, nu m-am gândit niciodată serios la asta. Dar… acest roman ne poarta într-o lume dincolo de tragedie. Picătură cu picătură, trăim o poveste de dragoste în care cuvântul scris apropie doi oameni singuri, hăituiţi de teamă şi de durere.

Mi-ar fi plăcut să continue povestea, aş fi vrut să ştiu că Ella se salvează. Aş fi vrut să ştiu că multe dintre cărţile distruse au fost salvate. Aş fi vrut să ştiu că anticariatul a devenit vesel şi plin de viaţă.

Citind această carte, mi-am imaginat o grămadă de scenarii. Am râs şi am plâns, în gând, citind fiecare capitol. Am admirat dragostea protagoniştilor pentru cărţi. Am gustat fiecare citat şi fiecare vers. M-am bucurat de puterea Doamnei Înlăcrimate. Am gustat pe îndelete poveştile, dar încă nu am învăţat să tac, aşa cum face Ella.

Ella e un roman pe care vă invit să îl savuraţi pe îndelete, în vremuri de linişte şi pace. Să daţi pagina încet, să permiteţi inimilor voastre să digere fiecare imagine încet.

Fii TU

Fii TU

Fii TU marea mea când vine toamna!

Când mă pierd prin lume

Şi mâinile mi-s reci.

Când îmi dau, zâmbind năvalnic,

părul după ureche.

 

Fii TU pescăruşul care mă cheamă,

în fiecare an,

în fiecare scoică

şi-n fiecare gând.

Când visez şi mângai stelele cu

degetele lungi şi albe ale dorinţelor mele.

 

Fii TU raza arămie ce-mi alunecă leneş

pe curbura molatecă a gâtului,

zăbovind puţtin.

Încă puţin, luând în stăpânire

umărul cât încă-i gol. Şi încă-i

crud şi încă-i viaţă.

 

Fii TU vara mea când pădurile-s nebune

de cântec şi culoare.

Când port în privire

cuvinte nerostite şi

sărutări necerute pe buzele zmeură.

 

Fii TU toamna mea din fiecare an.

Cu tine strângându-te cald şi dulce

în jurul meu,

într-o dimineaţă cu brumă.

 

Fii TU. Aici.

În fiecare an şi anotimp.

În fiecare poveste şi-n fiecare promisiune.

                                  Foto credit: Sorin Gheorghe Bolog

Exilium

Exilium

Pe cerul meu, mi-e dor pagan de tine

Si-n codul rosu mi-e canicula de dor

Furtuna sau taifun, imi e totuna!

Si, poate nu ti-am spus… mereu mi-e dor.

 

Si scriu adesea despre tot ce mi se-ntampla

Si, uneori, doar despre ce-mi doresc

Dar dintre toate, numai dorul mi-e lumesc

Mai tac, mai rad. Si da, IUBESC.

 

Ma dau cu totul fara sa simt mila

Si fara sa te iert, in gand, iti nascocesc

Prilejuri de sfada si-mpacare

Mai mult ca sigur, mi-e dor de-nnebunesc.

 

Din propozitii fara sens si rima

Tu intelege doar ca nu-i usor

Sa lupti mereu cu dorul e o crima

Iar condamnata, pentru totdeauna, eu.