Etichetă: prietenie

De ce aleg ALT FEL…

Post edit: Această postare a fost scrisă și publicată pe blog în toamna lui 2014. August 2018 a adus câteva modificări și am simțit nevoia să apară și aici.

În perioada aceasta, toată lumea ( care se respectă?) scrie despre subiectul arzător al zilelor: cum aleg la prezidențiale 2014. Eu nu o să scriu despre asta, nu acum și nu aici. Vreau să scriu despre altfel de alegeri, ale mele personale, ale familiei mele și ale copiilor mei. Nu vreau să mă justific în fața nimănui, dar simt nevoia să clarific, odată pentru totdeauna, aceste subiecte. Apoi, când voi mai fi întrebată de ce… Va fi simplu, fac o trimitere la blog și bună ziua!

De ce….ALEG/AM ALES

Aleg -Administrație publică – pentru că iubesc oamenii, îmi place să lucrez cu ei(da, am HABAR despre ce vorbesc!!!) și cred că asta îmi este menirea. Mai greșesc, mai obosesc, mă mai simt copleșită de asumarea acestei meniri, dar îmi place în continuare meseria mea și nu e o corvoadă să o practic.

Aleg – NU CARNE – Pentru că am realizat că nu e necesar să fiu ucigaș pentru a mă hrăni, sunt multe alte variante prin care îmi pot obține proteinele necesare dezvoltării. Nu vreau să port în corpul meu ( sau al copiilor mei) toată ura pe care trebuie să o simtă găina, porcul sau vaca văzând cum se apropie momentul tăierii. Da, am trecut prin două sarcini fără a mânca nici un fel de carne ( excepție sunt fructele de mare și peștele, dar asta e altă discuție), am doi copii frumoși, sănătoși,  veseli. Copiii mei vor afla, în timp, DE CE am ales astfel și vor putea decide pentru ei, la momentul în care vor fi pregătiți.

Aleg – ALĂPTARE LA CERERE ȘI PRELUNGITĂ – Pe lângă recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății ( de a alăpta exclusiv 6 luni și apoi, împreună cu o alimentație diversificată, până la 2 ani și peste), cred din tot sufletul meu în beneficiile unei astfel de decizii pentru mamă și copil. Nu arunc pietre în mamele care aleg să își hrănească puii altfel, dar consider că nu au fost suficient de informate sau că nu au avut susținerea potrivită, la momentul potrivit. Mă bucură curentul care se manifestă și în țara noastră care atrage atenția asupra importanței laptelui matern. Există grupuri de susținere, există consultanți în alăptare și e important să răspândim informația corectă și completă pentru gravide și mame. Ce alege fiecare, este ceea ce va culege mai târziu.

Aleg – PURTAREA ERGONOMICĂ – Mi/ni se potrivește, e ușor, e cald și bine, e aproape, e ferit de zgomote și pericole. Mi-am purtat copilul cel mare până când a renunțat el și a vrut să alerge liber. Cel mic are același parcurs, cu singura observație că l-am purtat mai repede și în mai multe sisteme de purtare. Wrap-ul elastic și apoi Manduca ne-au salvat de multe ori: la cumpărături, la mare, la plimbare sau la iarbă verde. Acum am două mâini libere ca să țin de mâna celălalt copil, să întind rufe sau să cumpăr o pâine. Mi-e drag să îmi știu puii la piept și mă bucur acum de ei, cât încă mi se permite. Prin mâinile mele au trecut alți copii și părinți lor pe care i-am ajutat, zâmbind, să aleagă și să regleze un sistem de purtare sau altul. Am făcut asta VOLUNTAR, fără a lua pentru mine decât bucuria că am mai văzut un pui de om la pieptul părintelui. Unii au apreciat timpul și disponibilitatea mea, alții nu.

Aleg – SCUTECE TEXTILE – Am cumpărat câteva ( cam multe, spunea soțul meu) însărcinată fiind cu M. O parte din stoc s-a înnoit acum, la al doilea copil. Deși folosim uneori și scutece de unică folosință ( sau plasticoase, cum le denumeam într-un alt post), sunt convinsă că sunt mai bune cele textile. Din punct de vedere al mediului, al naturalului, al finanțelor, etc.

Aleg – ATTACHEMENT PARENTING – Cred că pruncii de acum sunt altfel decât am fost noi, ca și copii. Prin urmare, e nevoie de un altfel de parentaj. Mai sensibil, mai apropiat, mai empatic. Mai liber, mai deschis. Nu înseamnă că îmi condamn părinții/socrii pentru cum ne-au crescut!!! Au făcut ce au putut, cu resursele existente la momentul respectiv. Dar susțin sus și tare, în fața oricui ( prietenii știu de ce:P) că acum e rândul nostru, ca părinți, să facem propriile alegeri. Să punem în practică ceea ce simțim că se potrivește copiilor pe care i-am adus pe lume. Nu cred că cer mult dacă subliniez importanța aplicării regulilor MELE în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor MEI.

Aleg – JOCURI ȘI JUCĂRII EDUCATIVE – Da, costă, de cele mai multe ori, mulți bani. Dar este ceea ce aleg să cumpăr cu banii pe care îi câștig cinstit. Mă bucur de strălucirea jucăușă a ochilor la primirea unui astfel de dar și consider că merită. Întotdeauna.

Aleg – COMUNICARE – Sunt un om care vorbește mult. Sunt energică și cred în sinceritate, dincolo de orice. Asta înseamnă că voi alege întotdeauna să discut, să dezbat și să verbalizez ceea ce îmi face plăcere, ceea ce mă doare sau lucrurile care mă deranjează, la ceilalți. Nu cred că este egal cu a avea sămânță de scandal! Nu îmi place să ascund problemele sub preș și prefer să tac/mă retrag o perioadă pentru a găsi o soluție sau pentru a-mi îngriji rănile. Nu îmi fac prietenii din interes și prefer să mă îndepărtez dacă un om/loc/o situație nu mai “corespunde”, din punctul meu de vedere. E simplu și îmi asum această alegere.

Aleg – SPERANȚĂ ȘI ÎNCREDERE – Dacă un om a reușit să îmi intre în suflet, o să stea acolo o vreme. O să mă intereseze binele lui, uneori chiar dacă asta va însemna să îl agasez cu atenție. O să cred până în pânzele albe în el sau ea. O să sun, scriu sau vorbesc mult după ce voi fi realizat că poate, sunt singură, în acea prietenie. O să iert și o să merg mai departe.

Aleg – România – Nu mă văd locuind în altă parte. Aparțin cumva, intrinsec, acestor locuri și, da, sunt încă destule momente când mă consider norocoasă că m-am născut româncă.

Ar mai fi multe de spus, dar timpul nu mai are răbdare, cum spunea o carte dragă inimii mele.

Toate aceste alegeri mă definesc, sunt parte din mine și mi le asum. Nu sunt perfectă, departe de mine să intuiesc măcar asta. Sunt doar un om care alege alt fel. Nu am să pornesc o altă polemică despre vot și care candidat e mai bun. Fiecare dintre noi, cei care mergem la vot, ar trebui să judecăm lucrurile privind în oglindă. De ce în oglindă? Pentru că, dacă ținem ochii larg deschiși, în oglindă putem auzi glasul care ne spune ce anume vrem. Pentru noi și pentru cei dragi nouă.

Later edit – În august 2018, țara asta, pe care o iubesc și pe care o aleg pentru mine și copiii mei se desface în bucăți. Unii se fac doar că plouă. Unii se tem pentru siguranța lor, pentru pâinea pe care o vor pune mâine pe masă. Unii zâmbesc și fac frumos, la TV.

M-am gândit mult dacă să spun sau nu. Dacă să tac sau nu. Este, ca de obicei, o chestiune de alegeri. Pe care le faci sau pe care le accepți. Pe care le iei tu, cu puterea ta (multă, puțină, dar A TA).

Eu nu am fost acolo, în piață. Eram cu copiii la mare. Am aflat apoi, cu teamă și gust amar în gură. Poate nu vom afla niciodată adevărul adevărat, ca despre multe alte lucruri. Dar cred că merit(ăm) niște explicații. Cei care au fost acolo și nu au înțeles DE CE și mai ales DE CE AȘA, merită să poată privi mândri, cu fruntea sus. Încerc să fac un rezumat, să le explic într-o poveste, copiilor mei care e treaba.

Din ceea ce au scris oameni pe care îi stimez pentru ceea ce sunt și fac, vă invit să vă faceți VOI o idee…

Piața Victoriei în seara de 10 august, evenimentele prin ochii mei

Cum ne pregătim copiii pentru țara pe care le-o lăsăm?

Scrisoare către copil: Oare ne vei ierta pentru că nu am plecat din țară?

Partidul Trei Ponei pentru că dorim să ne creștem nepoții în casa părintească

Cine ne mai salvează acum?

Nu e nevoie să citiți fiecare postare pe tema asta. La fel cum nu e nevoie să reacționați cu un LIKE sau SHARE la comentariile celor pe care îi cunoașteți sau nu , dar simțiți că vă place vorba/gândul/fotografia lor. Musai ar fi însă doar să vă puneți VOI întrebări. În sufletul vostru. Pe întuneric sau lângă partener, într-o discuție. Poate că doar primul pas e cel mai greu. Și odată ce l-ai făcut, devine mai ușor. Poate…

Educaţie – aşa cum văd eu lucrurile

Fiecare dintre noi a primit un anumit tip de educaţie. Aceea pe care părinţii săi au ştiut sau au putut să i-o ofere. Am crescut cu toţii purtând valori pe care le transmitem mai departe copiilor noştri. Unele dintre lucrurile cu care am crescut nu ni se mai potrivesc, adulţi fiind. Alegem să dăm la gunoi ceea ce părinţii ne-au dat nouă sau încercăm să modelăm, astfel încât să se potrivească vieţii şi convingerilor noastre.

Oricare dintre variante am alege-o, doare! Pentru că părinţii, copilăria, vorbele şi poveţele lor sunt adânc întipărite în sufletul şi mintea noastră. De unele ne amintim cu mare drag. Gustul micului dejun pregătit de mama şi povaţa ce decurge de aici – nu ieşi din casă cu stomacul gol! De altele, ne leagă lacrimi, gânduri triste sau chiar palme primite în suflet. Care dor încă, şi-acum. Tabla înmulţirii, cerceii pe care i-am pierdut…. O notă mică la teza de la mate…

Îmi amintesc mereu, părinte la rândul meu, expresii şi gesturi care mi-au marcat copilăria. Poate nu am avut cele mai multe jucării, cele mai şmechere haine sau nu am fost mereu la curent cu ultimele filme/cărţi/spectacole/etc., dar am avut o copilărie fericită. Şi le mulţumesc dragilor mei părinţi pentru că mi-au oferit, prin educaţie, aripi să zbor şi rădăcini care să mă ajute să fundamentez ceea ce sunt şi am.

Am avut bibliotecă în casă şi aşa am descoperit lectura. Am avut mereu ceva bun, făcut în casă cu drag şi ingrediente de primă mână şi aşa am devenit dependentă de dulce. Am fost mereu în concedii cu părinţii mei şi aşa mi-am cultivat dragul de frumos, de călătorie, de descoperiri. Au existat mereu ţigări în casă, dar nu mi-am dorit niciodată să încerc măcar. Am încercat mereu să fiu mai mult, să pot mai bine pentru că asta se aştepta de la mine. Mi-am făurit aşteptări imense de la oameni şi de la mine, lucru care m-a făcut de multe ori să sufăr. Dar am învăţat şi să mă ridic, să merg mai departe.

Pentru că sunt şi eu părinte, mă gândesc adesea ce fel de educaţie vreau să le dau copiilor mei. Care sunt acele valori pe care e important să le deprindă acum, încă din sânul familiei şi ce anume vor învăţa în timp.

Nu pentru că aş fi vreun specialist, ci tocmai pentru că am ars deja nişte etape, crescând doi pui de om, mi-am permis să scriu. Experienţa mea este reală, perfectibilă şi chair m-aş bucura să primesc veşti de la voi. Consider că este important, mai ales în educaţie (dar nu numai!) să primim feedback la ceea ce facem, este util să vorbim despre ceea ce credem şi alegem să aplicăm, să fim dispuşi să ascultăm şi alte păreri/exemple, luând şi adaptând ceea ce considerăm că ni se potriveşte.

Deci, revenind la educaţie şi cele câteva idei/valori pe care vreau/sper să le sădesc în sufletele copiilor mei, iată lista scurtă:

  • Sentimentele sunt importante – Da, vorbesc mult cu băieţii mei despre ceea ce (re)simt, încerc să le explic şi să dau nume stărilor prin care trec ei şi prin care trecem noi, adulţii din jurul lor. Da, le permit să plângă dacă simt nevoia (chiar dacă sunt băieţi!) şi da, mă cobor la nivelul lor (uneori, aş spune că trebuie să mă ridic pentru a face asta) pentru a înţelege ceea ce simt şi pentru a le fi alături. De fiecare dată când au nevoie. De fiecare dată când sunt în stare să fac asta, cu răbdare şi empatie. Da, mai greşesc şi eu, sunt om.
  • Violenţa nu are scuze şi nu este o soluţie niciodată. Aici este destul de clar, sper. Eu am primit un astfel de tratament, copil fiind. Probabil că şi marea majoritate a adulţilor din jurul meu. Îmi vine câteodată să ridic palma. Mă abţin. Sufăr, plâng, dar prefer să mă lovesc pe mine. E greu. E al naibii de greu câteodată. Să opresc palma unui copil ce cade spre celălalt copil. Dar cred în ceea ce spun. Violenţa nu este o soluţie.
  • Respectul se câştigă, se merită şi se poate pierde. Cu alte cuvinte, e absolut în regulă să nu fii deosebit de prietenos cu oamenii pe care nu îi cunoşti, doar pentru că sunt mai în vârstă. Copiii mei iubesc şi respectă pe cei care merită să fie respectaţi. Adică, îi tratează ca pe nişte fiinţe umane, egale, nu ca pe animale de companie sau subspecie. Este în regulă să descoperi că un om este altfel decât ai crezut iniţial, în sens pozitiv sau negativ şi să îl tratezi ca atare.
  • Alegeri, preferinţe şi obligaţii – Ştiu deja câteva persoane care vor ridica din sprâncene aici, în cazul în care vor citi această postare. Da, încerc, pe cât posibil să nu frâng voinţa copiilor mei. Asta înseamnă că le permit să stea fără căciulă, dacă ei îşi doresc asta (deşi eu cred că ar fi cazul de cap acoperit). Nu îi oblig să facă nimic. Negociem mult. Uneori rezolvăm repede. Uneori iese ca mine, alteori ca ei. De cele mai multe ori, găsim o cale de mijloc. Da, îmi asum timp în plus pentru aceste negocieri. Da, ştiu şi văd reacţiile celor din jur la asta. Nu, nu îmi prea pasă de ele. Evident, la chestiile de securitate nu se negociază şi copiii ştiu asta.
  • Oamenii sunt buni. E posibil să greşească în comportamentul lor, e posibil să rănească sau să nu aibă toate informaţiile pentru a lua hotărârea potrivită, dar oamenii sunt buni. Îi tratam ca atare, nu îi judecăm şi nu plecăm de la premisa că vor greşi.
  • Timpul cu copiii este prioritar. Încă o dată, pentru sprânceana ridicată. Da, pot trăi perfect mâncând de 2 ori pe zi acelaşi fel de mâncare şi ştiind că am 7 cămăşi care îşi aşteaptă rândul la călcat. Prefer să stau pe covor să construiesc lego. Sau să ne jucăm de-a monstromami. Sau să colorăm. Sau să… aţi înţeles ideea.
  • Timpul cu sine este important. Asta înseamnă că sunt zile în care am nevoie să citesc/dorm/scriu/mă plimb doar pentru sufletul meu. Şi copiii mei ştiu asta. Deşi nu e uşor mereu, au învăţat să accepte. Prefer să ştie încă de acum că timpul cu sine este o investiţie în sănătatea mintală şi nu o pierdere de vreme. Da, ochiii care se dau peste cap n-au decât!
  • Nu este ruşine să ceri ajutor.
    De fapt, mi se pare un semn de înţeleciune să îţi evaluezi şansele, să accepţi că nu te poţi descurca, să cauţi ajutor şi să spui mulţumesc pentru efort. Este importantă atitudinea celuilalt, dar asta depinde mult de tipul de oameni pe care ALEGI să îi ai în jur.

Cu siguranta, mai sunt lucruri importante în educaţie. Dar pentru moment, aşa văd eu lucrurile. Mă lupt cu modalitatea de a transforma educaţia pe care am primit-o eu în educaţie pe care să o pot transmite mai departe. Eventual, să fac asta fără a-mi răni în nici un fel părinţii. Dacă voi aveţi ştiinţa despre astfel de metode, rogu-vă frumos, luminaţi-mă şi pe mine!

Stil reşapat – idei şi gânduri

Încă dinainte să mă întorc la muncă, după concediul de creştere a copilului pentru domnul Petru, m-a lovit problema – CE STIL VESTIMENTAR AM/MI SE POTRIVEŞTE?

Pentru că nu era momentul unei schimbări complete de garderobă, am căutat câteva trucuri de stil care să mă ajute să arăt decent şi să mă simt confortabil în hainele pe care le port.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă dau în vânt după modă, nu leşin după nici o etichetă/firmă şi am haine normale, pe care îmi place să le combin sau accesorizez în funcţie de starea de spirit/ocazie/anotimp, etc.

Revenind la stil… Am căutat şi răscăutat idei care să mă ajute să dau o formă coerentă hainelor pe care le port. Probabil ca marea majoritate a femeilor, am dulapul plin de diverse chestii, dar, la o adică, nu am nimic de îmbrăcat!:)

Ei bine, se pare că aceasta este o problemă des întâlnită, pe care experţii în stil personal o diagnostichează şi tratează. Deci, no panic, man!

Am descoperit, cu bucurie, blogul lui Gabi Urdă şi cu un ochi râdeam, cu altul plângeam. De ce? Pentru că stilul este sau se poate construi, că se poate lucra în timp şi cu ceva resurse la asta, dar şi că pe anumite zone de stil sunt complet descoperită.

Mă refer, în primul rând, la importanţa unei lenjerii intime şi/sau modelatoare de calitate. Da, îmi plac desuurile frumoase, colorate şi materialele care alintă sau mângîie pielea, dar până să citesc pe îndelete, cu punct,virgulă şi argumente deştepte la Gabi Urdă DE CE şi cum poţi defini sau redefini propriul stil folosindu-te de aceste mici sau mai mari atuuri, nu m-aş fi gândit.

Pe de altă parte, ajutată de prietena mea Elena, am descoperit cum prietenia cu un om matur, cu o femeie care ştie şi vrea să împartă cu cei din jur ceea ce este şi are, este dătătoare de speranţă, de curaj şi de încredere în sine. Pentru că Elena mi-a oferit, gratuit şi cu umorul caracteristic, consultanţă vestimentară. Pentru o mămică aflată în buza vârstei de 30 de ani, cu 2 sarcini la activ şi un stil să spunem nedefinit (ca să vorbim elegant :P), garderoba de împrumut a fost soluţia salvatoare.

Am aflat că anumite culori mi se potrivesc mai mult şi că anumite tipare de haine scot în evidenţă ceea ce am eu mai bun. Am descoperit că este distractiv şi amuzant să faci schimb de haine şi că nu trebuie să mă tem să fac alegeri îndrăzneţe, dar să le fac doar conştient, respectând bunul simţ şi mai ales, bunul gust.

Aici, lucrurile se complică puţin. Este sau nu este chestie de stil bunul simţ? 🙂 Pentru mine, moda a fost multă vreme un fel de bau bau care impune (nu recomandă, nu propune, ci IMPUNE) anumite piese vestimentare care pe unii s-or potrivi, dar pe alţii arată… ca pe gard la soare!

Probabil că multă vreme, moda, stil şi modul în care acestea pot adăuga frumuseţe vieţii mi-au părut atât de greu digerabile tocmai pentru că sunt micuţă de statură, cu forme şi câteva kilograme în plus, pentru că nu mi s-a inoculat, de mică, ideea la care am ajuns şi cu care începeam această postare. Este ok să ai un stil vestimentar care să ţi se potrivească şi care să te reprezinte. De exemplu, nu mă pot închipui purtând zi de zi pantofi cu toc suţire sau haine de piele, negre şi lucioase, să zicem.

Lucruri pe care le-am descoperit citind postări de la Gabi Urdă mă vor însoţi, de acum, atât la cumpărături, cât şi la modificarea stilului sau la accesorizarea unei ţinute.

A fost un demers educativ, mi-am luat notiţe şi mă bucur că am descoperit un astfel de blog, pe placul şi pe înţelesul meu, fără a fi o cunoscătoare sau o împătimită a domeniului.

Cele câteva idei pe care vreau să le împărtăşesc astăzi cu voi sunt:

  • Omul face haina, dar şi o haină atent/iscusit aleasă poate face un om să arate ce are mai frumos, mai demn de arătat şi de admirat(din păcate, reciproca este valabilă, de asemenea!)
  • Curăţenia în dulap este terapeutică şi te ajută să redescoperi piese vestiemntare uitate, care merită atenţia şi dragostea ta. Un mic truc, folosiţi o schemă logică pentru a stabili dacă piesele vestiemntare din dulap mai sunt sau nu necesare.

  • Stilul este o opţiune personală, nu depinde de modă sau de trend, dar te simţi puternic, admirat şi încrezător dacă porţi lucruri care ţi se potrivesc.
  • Uneori, este binevenită înnoirea garderobei. Este o idee bună să porneşti de la ceea ce ai deja, să vezi ce poţi refolosi/modifica/etc. şi să adaugi alte piese care pot fi uşor combinate/alternate.
  • Culorile sunt bune, dar cu măsură.

În final, vă invit să faceţi un gest de mărinimie către cei din jur. Faceţi ordine în dulapuri şi nu mai păstraţi decât ceea ce vi se potriveşte şi vă dă încredere în voi.

Zâmbete cu stil vă adresez, dragele mele!

Viaţa Lego sau planuri de vacanţă

A venit vacanţa, cu trenul (de lego!) din Franţa…:) Pentru că e cald şi soare, încercăm să petrecem cât mai mult timp afară. Evident, respectând recomandările Direcţiei de Sănătate.

În perioadele în care arşiţa soarelui ne obligă să stăm în casă, ne ocupăm vremea cu fel de fel de activităţi. Printre ele, marea iubire a lui M. – lego creator.

Pentru că sunt mamă şi îmi place să fiu mereu la curent cu cele mai noi şi interesante metode de parenting, am citit zilele trecute, pe un blog, postarea unei mămici despre cum a renunţat, împreună cu copiii ei, la aproape toate jucăriile, pentru a descoperi bucuriile simple şi conectarea umană.

No, acum ce să zic… Prima dată când am văzut titlul articolului respectiv, mi s-a părut uşor ciudat. Adică cum,mi-am zis. Şi m-am pus pe citit…Şi am înţeles nişte lucruri. Să vă spun şi vouă, poate mai urmează nişte conştientizări, nu?

Cercetătorii britanici (oameni cu timp liber şi unelte, cu siguranţă:) ) au descoperit că dacă ai mai multe posesiuni, nu eşti mai fericit. Ci ,din contră, e posibil să fii mai greu de mulţumit, pe termen lung, să devii mai îngândurat şi mai însingurat, încercând să vă apăraţi avuţiile.

Aşa cred şi eu… Pe de altă parte, e adevărat că poţi da în cap creativităţii (tocmai am citit un material interesant al doamnei Mihaela Ţigănaş, psiholog clinician specialist/psihotarapeut) dacă oferi copilului totul de-a gata.

M-am tot gândit şi nu ştiu dacă aş avea inimă să le iau copiilor toate jucăriile. Deşi, conştientizez că este vorba despre percepţia MEA, despre sentimentele mele vis-a-vis de luatul jucăriilor.

Poate pentru că o parte dintre jucăriile pe care le cumpăr azi copiilor mei sunt, de fapt, pentru copilul din mine. Care a trăit o copilărie mult mai naturală, mai liberă şi mai puţin tehnologică decât trăiesc acum, puiii mei de om.

Să vă spun că nu aveam atâtea posturi de televiziune disponibile şi că primul telefon mobil l-am avut în liceu, puţin înainte de majorat? Nu, chiar nu glumesc, deşi pentru generaţiile de azi pare atât de ciudat că există oameni care au crescut şi, culmea!!!, surpavieţuiesc fără smartphone, tabletă, Wi-Fi sau… lego.

Revenind la vacanţa copilului meu, îmi doresc să îl ajut să înveţe să se bucure de lucruri, să le aprecieze valoarea adevărată, dar să nu fie dependent de ele. Există viaţă dincolo de tehnologie. Există lucruri şi trăiri pe care nici un joc, oricât de performant ar fi şi oricâte ofecte speciale ar avea, nu le va putea recrea, nu aşa cum pot fi percepute în mod natural.

Poate lipsa jucăriilor din copilărie m-a făcut să iubesc lectura, să îmi aleg prietenii în funcţie de jocurile din faţa sau spatele blocului pe care le jucam. Poate am pierdut la capitolul tehnică, dar am câştigat mult timp pentru mine şi sufletul meu. Am câştigat aripi pentru inimă şi creier, cum îmi place mie să spun.

Noile seturi de la Lego Creator pot fi ALT tfel de jucării. De ce? Pentru că îţi oferă posibilitatea de a construi povestea, în jurul personajului creat. Pentru că te învaţă să lucrezi organizat şi apoi să mergi mai departe, pentru a integra mereu şi mereu noi aventuri în viaţa creaţiei tale.

Dacă vă spun că îmi vine şi mie să mă aşez pe covor, cu Matei, să construiesc alături de el, mă credeţi? Şi de multe ori, chiar facem asta. Ne aşezăm turceşte şi intrăm într-o lume magică.

Vacanţa aceasta este prima în care vom avea atât activităţi organizate (sper la un curs de înnot pentru piticul mare). De asemenea, ştiu că aşteaptă cu nerăbdare nunta mătuşicii preferate şi cele câteva zile la mare, aşa cum se anunţă.

Puiul de om mic, proaspăt sărbătorit de 2 ani şi de Sfinţii Petru şi Pavel (mulţumim din suflet tuturor celor care v-aţi gândit la noi şi ne-aţi transmis gândurile voastre pozitive!!!) merge în continuare la creşa de la Start Academy (vă spun un secret: curajoasele prinţese care se joacă şi râd cu piticii de acolo nu vor avea deloc vacanţă vara asta, aşa că vă puteţi lăsa odoarele pe mâna lor oricând, cu maximă încredere!).

Aştept şi eu să descopăr noi activităţi care să merite atenţia noastră şi sper să vă scriu cât de curând despre astfel de lucruri, aşa cum v-am obişnuit.

Până una alta, vă anunţ cu inima deschisă că la finalul acestei săptămâni (1-3 iulie 2016), se desfăşoară Festivalul Medieval la Tg. Neamţ. Printre cavaleri, plăieşi moldoveni şi domniţe de curte, vă invit să trăiţi o parte din poveste 🙂

PS – Ca să rămânem în lumea lego, vă las câteva fotografii de la expoziţia tematică găzduită pe parcursul lunii iunie de Muzeul de Istorie Piatra Neamţ. Fotografiile nu îmi aparţin, eu am făcut câteva cu telefonul, dar nu sunt foarte prezentabile (sper să rezolv şi problema asta cât de curând!).

Exp lego 1 Exp lego 2

Oamenii mari cum îşi fac prieteni?

Oamenii mari cum îşi fac prieteni? Sau, întrebarea corectă ar fi, oamenii mari îşi mai fac prieteni?

Ieşind în parc, de multe ori, cu puiii de om, observ cum aceştia socializează. Văd cum se apropie de copii pe care nu îi cunosc. Uneori, gravitează o vreme în jurul lor, căutând un moment prielnic sau doar un pretext pentru a intra în vorba sau jocul lor. Sunt zile în care strategia funcţionează bine. Sunt zile în care unul dintre copii izbucneşte “Pleacă de aici. Eşti un bebe. Ne strici joaca”. Uneori, se lasă cu lacrimi şi cu alergat în braţele mamei. Alteori, micul suflet alungat se scutură de praf, se îndreptă de spate (şi pare înalt, puternic şi victorios) plecând spre alte jocuri, spre alţi copii, poate mai prietenoşi.

La oamenii mari, oare cum se întâmplă? Îmi amintesc de vremea în care mama îmi povestea de prieteniile pe care le păstra încă din vremea liceului. Mă gândeam cu jind – prietenii de oameni mari… Care rezistă timpului, distanţei, greutăţilor. Speram să ajung să am şi eu astfel de prietenii. Care să treacă dincolo de orice barieră. Visam să am norocul de a găsi şi păstra lângă mine oameni frumoşi, adevăraţi, care să îmi fie sprijin şi ajutor în clipele dificile. Oameni mari pe care să îi bucure micile mele victorii.

Acum, în nebunia vieţii de zi cu zi, mă întreb cum îşi fac prieteni oamenii mari? Nu ştiu să existe vreun parc unde adulţii să socializeze aşa de candid şi sincer cum o fac puiii de om. Ne dăm like-uri pe Facebook şi ne share-uim poze pe Instagram. Ne invităm unii pe alţii la fel de fel de evenimente organizate de X sau Z, ne isterizăm pe teme comune.

Dar oare prietenia, adevărată, curată şi sinceră, nu e dincolo de toate acestea? Oare prietenii nu sunt aceia care te ascultă cum te plângi de şefi sau de soacră, care te avertizează că la Lidl sunt la ofertă sutienele pe care ţi le doreai sau care te sună sâmbătă dimineaţă să te invite într-o excursie?

Suntem ocupaţi. Tot mai ocupaţi, tot mai singuri şi tot mai departe de ceea ce este cu adevărat important pentru sufletele noastre. Şi totuşi… dacă ar fi să numeri pe degete, TU câţi prieteni buni ai? Câţi dintre ei ar fi gata să fie babysitter pentru copilul tău? Câţi te ascultă când eşti trist şi simţi nevoia să vorbeşti sau să taci lângă un om care te iubeşte?

Oamenii mari cum îşi mai fac prieteni acum, în epoca vitezei, a cumpărăturilor online şi a joburilor care te ţin prizonier zi lumină, la muncă, departe de viaţa ta şi de oamenii dragi? Nici cafelele cu fetele nu mai sunt ce erau odată… Multe dintre noi abia avem timp să facem cumpărăturile săptămânale şi să mai strecurăm, pe ici, pe colo, câte o pauză binemeritată de film/lectură/ceva bun.

Pentru că mi-am propus să fac tot posibilul să întreţin relaţiile de prietenie pe care copilul meu le consideră importante, de multe ori, cu eforturi din partea mea, mă gândesc mult la importanţa unor prieteni.

Cât de mult ne ajută să ne simţim preţuiţi. Cât de faină e senzaţia că cineva te ascultă, te vede, te înţelege, te cunoaşte. Cât de revigorată mă simt după o conversaţie/întâlnire cu prietena mea, cum ne rămân mereu destule subiecte de dezbătut. Sper ca şi ele, prietenele mele, să simtă la fel, vis-a-vis de mine. Sper ca eu, prin ceea ce sunt şi fac, să pot fi de ajutor oamenilor pe care îi iubesc şi vouă, celor care vă faceţi timp să citiţi blogul meu.

Sunt sincer curioasă cum funcţionează prieteniile la voi. Unde v-aţi cunoscut acei oameni special (my people, cum spune Meredith Grey)? Cum faceţi să întreţineţi aceste relaţii şi cum reuşiţi să vă bucuraţi de beneficiile unor prietenii între oameni mari, de-a lungul timpului?

Oameni şi poveşti

Poate greşesc. Dar, în ultima vreme, îmi iau tot mai mult seva, puterea şi energia dintr-un amestec magic: oameni şi poveşti. Da, da, chiar aşa. Pentru că mereu am parte de oameni şi poveşti, mă trezesc mai veselă, micile deziluzii se şterg mai repede şi sunt multe lucruri şi evenimente care mă fac să îmi bată inima mai tare.

Poate nu sunt singura care trăieşte o astfel de încântare. Dacă e aşa,chiar vă rog, ridicaţi o mână, să vă văd, să vă zâmbesc pe stradă, întâlnindu-vă şi să ne regăsim şi în viaţă, într-o complicitate tandră.

Pentru cei care habar n-au despre ce vorbesc, încerc să mă explic. 🙂

Fiecare dintre noi, de-a lungul vieţii, are unul sau mai multe pasiuni, plăceri, resurse de viaţă, de motivaţie, de încredere şi de zâmbet. Cunosc oameni care trăiesc pentru a lipi/dezlipi/şurubări şi au un zâmbet mare, mare pe faţă ori de câte ori au ocazia să se manifeste în acest sens. Da, vorbesc despre domnul Soţ. 🙂 Pentru el, odihna, socializarea, uneori chiar şi hrana sunt opţionale. Lipicitul, cum îi spun eu întregii îndeletniciri, NU este pe lista aceasta. În absenţa timpului, mijloacelor şi uneltelor pentru a pune în aplicare lipicitul, domnul devine posac, ursuz, nervos şi, scuzaţi expresia, ciufut. Da, e greu de înţeles pentru mine, o EA cât de departe se poate de astfel de îndeletniciri. Probabil, există şi situaţii în care oamenii cu preocupări similare se atrag, la noi nu a fost cazul.

Pentru alţii, pasiunea cea mare se pune în activităţi care le testează rezistenţa, puterile fizice, reacţiile în faţa pericolului, etc. Şi astfel de oameni sunt foarte diferiţi de mine. Nu mai răi sau mai buni, ci doar diferiţi. Încerc să îi observ, de la distanţă, îi admir pentru modul în care aleg să îşi hrănească pasiunea, dar nu mă văd făcând acelaşi lucru. Nu prea curând, cel puţin.

Pentru mine, în afară de familie şi scris, de meseria mea şi de cărţi, despre care am tot scris, mai pe lung sau doar intuit, pasiunea vine sub diferite forme.

Oameni şi poveşti este ultima descoperire care m-a uluit. Încă nu reuşesc să înţeleg pe deplin cum de abia acum realizez puterea acestui nou, perfect şi inepuizabil combustibil. Pentru mine, să cunosc oameni şi poveşti, să fiu martor al trecerii lor prin lume, să pot ţine de mână, alina sau îndruma este uluitor. Să ascult, să încerc să mă pun în pielea povestitorului şi să îmi pun problema cum aş face eu dacă aş fi acolo, în papucii lui…

Da, îmi place şi nu mă pot sătura de asta. Vorbesc şi ascult. Mai şi tac (sâc!), mai şi plâng. Uneori, poveştile şi oamenii mă pot dărâma. Loviturile mişeleşti, pe la spate, fără avertizare şi fără posibilitate de apărare dor cel mai tare. Dar, după şocul şi neliniştea clipei, caut soluţia. Şi mă ridic, scuturându-mă. Merg mai departe. De multe ori, mă gândesc unde am greşit eu, uneori înainte de a gândi unde au greşit ceilalţi sau de ce mi se întâmplă mie.

Oameni şi poveşti ar trebui să scrie mare, cu litere îngroşate, în fişa postului vieţii mele. 🙂 De fapt, din dragoste de oameni şi din sete de poveşti, urnesc toate proiectele care mă însufleţesc. Pentru că da, dintre toţi şi toate, tare mi-s dragi oamenii şi tare-mi sunt necesare poveştile.

O să mă auziţi vreodată, poate, râzând, de această mare pasiune. Pentru că am fost crescută şi învăţată că scrisul şi visatul nu-ţi dă de mâncare. Trist, poate. Şi-am învăţat atât de bine această lecţie încât, multă vreme, am ascuns în suflet bine,bine, cu 7 lacăte, vulcanul inimii mele şi am ales căi mai bătute, mai vizibile şi mai… fizice de a câştiga pâinea cea de toate zilele.

Doar că, într-o zi, dintr-o întâmplare neîntâmplătoare cu un Om, urmată şi precedată de cicocniri mai lungi sau mai scurte cu alţi Oameni, am rupt lanţurile şi am ales libertatea.

Pentru că mă fac mare, pentru că sunt puternică şi simt cu adevărat că trăiesc, îmi extrag seva dătătoare de viaţă din oameni şi poveşti.

Pe tine, dragă cititor, ce combustibil magic te ajută să funcţionezi la cote maxime? Ce pasiune te animă şi care este licoarea specială care te face să crezi, mereu şi mereu, să cauţi noi şanse, să alegi noi drumuri, să plantezi noi seminţe de speranţă?

Şezătoare românească la Piatra Neamţ. Din dragoste pentru frumos

Acum câteva zile, mi-am propus să vă aduc în atenţie oameni şi lucruri frumoase. E plină piaţa/viaţa de urât, de răutate şi de scandaluri. Haideţi să preţuim mai mult ceea ce avem frumos, să sărbătorim oamenii şi faptele ALT FEL, să celebrăm ideile bune şi gândurile pozitive. Poftiţi la şezătoare, dragii mei!

Un astfel de om, cu o astfel de poveste este subiectul (sau sufletul!) prezentei postări. O şezătoare adevărată, în oraşul meu.

Am poposit, în căutare de frumos, de culoare şi autentic, la şezătoare, într-o cămăruţă mică, dar vie. Am păşit cu emoţie, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Aveam alături ochiul critic, dar vrăjit al partenerului de … căutare, Obiectivul lui Sorin Bolog.

Am descoperit, cu siguranţă, doar o mică parte din povestea care se ţese/coase/spune acolo, în acel spaţiu prietenos, şi totuşi ferit (de obicei) de privirile prea obosite de cotidian.

Ni s-a permis accesul într-un tărâm de poveste, plin de culoare, de simboluri şi de pace. Am pătruns, cu grijă  şi teamă, parcă, în sânul unei familii de suflete prietene.

Am ascultat povestea începutului… Cum totul a pornit de la un dor nebun, de la dorinţa de a păstra aproape de suflet senzaţia, dragul şi emoţia unei vieţi care nu mai pulsa.

Am ascultat, cu emoţie şi speranţă, cum o IE poate duce mai departe un mesaj, o dragoste, o poveste. Am zâmbit căci şi eu, asemeni multora, post în suflet doruri de cei ce nu mai sunt.

A fost o gură de culoare, o după amiază care mi-a întărit convingerea că oriunde, Oamenii – chiar aşa, oamenii cu O mare – pot sfinţi locul. E loc în lume pentru frumos, pentru prietenie şi pentru dragoste, pentru pasiune şi e loc pentru a crea.

Despre Anto, cea care a adunat în jurul ei câţiva (tot mai mulţi, în ultima vreme) oameni creativi, ce să vă zic? Cu siguranţă, ea nu ar vrea să fie această postare despre ea. Şi poate nici nu este. Dar, permite-ţi-mi să cred, o parte din sufletul ei se poate ghici din ceea ce face şi coase.

Privind doamnele care s-au alăturat acestui proiect, ascultând poveştile şi sfaturile lor, văzând cu câtă sinceritate şi deschidere au primit în viaţa şi spaţiul lor noi recruţi, am mulţumit pentru privilegiul de a fi ROMÂN. Pentru spaţiul acesta atât de plin de culoare, pentru oamenii buni care aleg să crească frumos, pentru astfel de idei şi pentru că am primit şi eu acces la această lume.

Cuvintele mele sunt sărace pentru a descrie mirarea, încântarea şi bucuria cu care am plecat de la Şezătoare. Am primit fotografiile şi mă tot desfăt privindu-le. Nu mi-e uşor să aleg doar una dintre ele, aşa că vă invit să le gustaţi pe toate, să le simţiţi valoarea şi, poate, doar poate, vă vine cheful de cusut. Poate vă descoperiţi acea activitate de recreere pe care o căutaţi.

De curând, Anto a deschis pentru public un grup, unde puteţi primi sfaturi utile, unde vă puteţi găsi prieteni cu aceleaşi pasiuni şi de ce nu, unde puteţi să vă bucuraţi de tihna şezătorilor tradiţionale, acum, în centrul oraşului, la câteva minute şi centimetri distanţă de tumult şi agitaţie şi stres.

Poftiţi la şezătoare, deci, măcar prin intermediul fotografiilor (pentru care, multţumesc încă o dată – Chapeau, Sorin Bolog!). Sau poate vă cuprinde şi pe voi dragostea de frumos, de autentic…

PS – Să vă spun că mă apuc să cos cele două ii pentru puiii de om? Doar avem nuntă românească peste câteva luni…