Iubirea, ca formă de sclavie – Recenzie

Deși mă lupt cu timpul să citesc, nu am mai reușit de mult să postez o nouă recenzie. Poate am mai spus, dar pentru mine, pe lângă scris, cititul este o condiție esențială a sănătății mintale. Și eu țin la a mea 🙂

Așa că, îmi fac timp să citesc. Mă ascund la baie, dacă e nevoie, câte 10-15 minute sau închid ușa la bucătărie cât aștept să fie gata mâncarea. Mămicile știu de ce e nevoie de astfel de șiretlicuri.

Astăzi, despre o carte pe care îmi doream de multă vreme să o citesc. Dragostea în vremea holerei a lui Gabriel Garcia Marquez. Nu mai știu exact de unde am aflat de ea, dar am profitat de reducerile librăriei Humanitas și mi-am cumpărat-o. Da, eu mi-am făcut mie un cadou. Evident, abia așteptam să ajung acasă cu cărțile – pentru că am plecat cu câteva daruri pentru oameni dragi, care, sper eu, să îi bucure – și să încep călătoria mea.

Ultima carte a aceluiași autor care mi-a picat în mână (acum două mii de ani!) a fost Un veac de singurătate și nu-mi amintesc decât senzația, pe care am retrăit-o și acum, că … cade greu la stomac. Poate pentru că începutul e presărat de descrieri în cele mai mici amănunte, care, pentru mine, nu sunt dintre cele mai atrăgătoare. Dar, dacă am fost curajoasă și mi-am insușit, cel puțin pentru moment, lecția răbdării și am continuat, vreau să strig în gura mare cât de tare a reușit să mă prindă cartea asta.

Să fie clar…Nu renunț la cărțile de parenting (am promis recenzii după Dr. Laura Markham și nu uit !), dar în intervalul dcât sedimentez ideile de acolo merge și o altă lectură, de altă natură, nu?

Iubirea… poate fi ea o formă de sclavie? Dacă judecăm după trăirile personajelor din carte, Fermina Daza și Florentino Ariza, cu certitudine, DA. Nu vreau să vă divulg prea multe despre intrigă, dar o sa las aici, ca unealtă de atragere a potențialilor cititori, câteva citate, care mie mi-au plăcut, în mode deosebit.

În societate ajunsese să fie cea mai iubită, cea mai răsfățată, și tocmai de aceea, cea mai temută de toți, dar nicăieri nu i se pretindea mai mult și nu i se ierta mai puțin ca în propria gospodărie.Avea senzația că trăia o viață de împrumut: domnea ca o suverană absolută peste un vast imperiu al fericirii clădit de soțul ei, dar numai pentru el. Era conștientă că o iubea mai presus de orice, mai mult decât pe oricine altcineva, dar numai pentru el: o roabă supusă bunului său plac.

Poate părea cel puțin ciudat o astfel de idee despre iubire, acest secol în care femeile poartă pantaloni și par a decide atât de multe, atât în familie, cât și în politică, media, cultură, medicină, etc.

Și totuși… Iubirea are așa un fel al ei de-a complica și modifica lucrurile. Dincolo de latura senzuală a iubirii, dincolo de cât dă și cât cere fiecare, pare că mai mereu, femeia se pierde mai mult în iubire. Se oferă mai întreagă, se cenzurează mai des și cu mai multă putere. Cu siguranță, există și cazuri în care iubirea lui arde totul în jur, e atât de mare și de rotundă încât sparge orice limite și bariere, ține de cald și de foame și …. hrănește sufletele ca nici o altă hrană. Căci iubirea e hrană vie.

Cu toate acestea, pierdute printre noi, sunt sigură că există încă femei care percep iubirea ca pe o formă de supunere, ca pe o formă de a renunța – din păcate, aproape exclusiv – la ceea ce sunt și își doresc. Toate pentru calmul și bunăstarea familiei. Pentru creșterea și educarea copiilor. Pentru ca, în lume, EL să strălucească, mare și puternic.

Mi-a plăcut să citesc această carte – Dragoste în vremea holerei – și am descoperit cât de mult poți schimba sufletul și viața unui om. Cât de mult și de departe poți ajunge doar trăind cu și pentru iubirea ta, fie ea chiar o formă sublimă de sclavie.

O carte care nu este doar despre iubire, cât despre oamenii care iubesc. Despre oamenii care se (pre)fac în iubire și despre cei care se complac în neiubire. O carte cu multe pagini, cu puțin dialog, dar cu multă emoție și multă substanță.

O carte care mi-a fost călăuză într-o perioadă zbuciumată, plină de rugăciune și gânduri curate către cei aflați în nevoie. O carte care mi-a vorbit oameni și timp, despre iubirea ca formă de sclavie de-a lungul anilor, despre încredere și răbdare.

O carte căreia vă invit să îi dați o șansă, chiar dacă poate speria prin dimensiune, inițial…

PS – Domnul soț spune că a văzut filmul, eu nu știu sigur dacă e în regulă să amestec percepția mea de acum, după citirea cărții cu cea a unui regizor în ecranizarea acestei cărți. Dacă sunt printre voi persoane care au văzut filmul, m-aș bucura să-mi scrieți cum vi s-a părut 🙂

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….