World Breastfeeding Week 2018. Alăptarea la ceas aniversar

În perioada 1-7 august 2018 întreaga lume sărbătoreşte World Breastfeeding Week sau Săptămâna Internaţională a Alaptării.

DE CE UN ASTFEL DE EVENIMENT/MOMENT ANIVERSAR?

Există varianta lungă de a răspunde acestei întrebări 🙂 şi varianta mai scurtă.

Câteva articole frumoase pe această temă găsiţi aici:

Am vrut, în acest an, să nu  treacă neobservată această săptămână specială. De-a lungul timpului, am tot scris despre noi şi povestea noastră de dragoste cu laptele matern în rol principal.

Petru are (deja!) patru ani şi simt, cumva, că ne apropiem cu paşi repezi de finalul poveştii. 🙂 În majoritatea zilelor, ne întâlnim doar câteva clipe la somnul de noapte. Ştiu că pentru el, acum, sânul este mai mult o reconectare cu mine şi ştiu că este important să îi permit acest lucru încă. Am încredere în el ş iîn relaţia noastră şi nu, nu mă tem că va pleca la facultate cu mama după el. Aşa cum nu cred că Matei va deveni strigoi pentru că l-am întors la sân după o vreme 😛

Revenind la Petru, sunt şi zile în care nu cere deloc. Zile în care mă întreb daca e gata, daca experienţa noastră a ajuns la final. Nu mai am aşteptări, de nici un fel. Mă bucur de călătorie şi atât.

De fapt, anul acesta, mai mult ca în alţi ani, m-am bucurat  să recitesc tot ce am scris, pe această temă:

  • A început cu Matei, bunul şi blândul meu, care m-a făcut mamă. Care m-a crescut să iubesc necondiţionat şi care m-a învăţat să cred mereu.
  • Am sărbătorit 🙂 Prima World Breastfeeding Week în acţiune pentru noi, în 2012.
  • Despre alegeri de viaţă – http://blogulirinei.ro/de-ce-aleg-alt-fel/ Nu sunt foarte sigură dacă să râd sau nu, dar aşa simţeam atunci şi, din fericire, o parte dintre aceste lucruri sunt încă valabile.
  • Să nu uităm de hidratare, în parc sau la plimbare !
  • Nu a fost mereu o experienţă uşoară şi rândurile mai puţin zen stau mărturie pentru aceste adevăruri. Mi-am dorit, uneori, pauză de la tot şi toate. Sunt sigură acum că este ceva normal şi nu mă mai simt deloc vinovată.
  • Am avut şi gânduri paşnice legate de înţărcare. Blândă. Armonioasă. Plină de iubire. Aici număram anii :P, acum nu mai număr deloc.

Anul acesta tema pentru World Breastfeeding Week este  “Alăptarea : fundament al vieţii” — o recunoaştere a importanţei unui start sănătos.

Nu am să scriu despre beneficii, cât/cum/unde şi de ce. Link-urile oferite azi cu mare generozitate şi informaţiile care apar la o simplă căutare sunt la îndemână, spun eu. Există consilieri în alăptare şi există cursuri pentru burtici unde oameni special şcoliţi vorbesc despre asta în cunoştinţă de cauză.

Nu vreau să propag frustrare printre cele care nu au alăptat sau nu fac asta. Este corpul lor, opţiunea proprie şi nimeni nu ar trebui să le ruşineze pentru asta. Cumva, există în lumea mamelor câteva subiecte care aprind spiritele mai ceva ca un smoc de fân uscat.

Dar… anul acesta aş vrea să adun la un loc ideile voastre privind acest subiect. Ca proiect personal şi ca reminder … DE CE facem asta?

AICI vom pune mesaje pozitive legate de această experienţă de la cele care răspund provocarii 🙂 Am întrebat, pe profilul meu personal de FB care sunt acele cuvinte ce le vin în minte în legătura cu această săptămână a alăptarii, World Breastfeeding Week.

Am primit cuvinte de dragoste, sentimente şi trăiri ce  fac o poveste de dragoste duioasă, cum e cea dintre o mamă şi puiul ei, să crească. Am primit confirmări că nimic nu se compară cu clipele în care îţi hrănesti puiul cu picături albe din tine şi că sunt amintiri pe care le porţi mereu în suflet.

Am primit însă,  aşa cu mă aşteptam, (şi) cuvinte grele. Am primit semne că alăptarea nu este mereu doar floricele şi fluturaşi. Am primit semnale că uneori este o luptă a naibii de grea. Că alăptarea poate fi îngreunată de situaţii medicale diverse, pe care mamele nu ştiu/pot să le gestioneze. Am citit frânturi de poveşti în care, poate, informarea şi susţinerea celor din jur ar fi făcut diferenţa. La fel cum am citit, cu ochiii în lacrimi, poveşti în care nu s-a putut face nimic. Frustrările mamei şi durerea ei că nu a putut alăpta au făcut pui, au născut resentimente şi acum, se plimbă prin lume aşteptând doar un prilej să iasă la atac.

Nu am fost acolo. Nu îmi pot închipui cum e să cari o viaţă această povară. Nu îmi pot imagina cum m-aş simţi să existe, în fiecare an, o săptămână anume în care să simt că nu am fost o mamă perfectă pentru copilul meu, să mi se arunce în faţă fel de fel de epitete. Să fiu acuzată că nu am făcut mai mult ca să reuşesc şi că această experienţă (sau lipsa ei) vor marca întreaga viaţă a copilului meu.

Poate şi eu, prin vorbele sau faptele mele, am rănit uneori mamele aflate dincolo. În tabăra celor care nu au alăptat. Azi, îmi dau seama că nu e uşor de dus o astfel de situaţie. E greu de înţeles. E greu de acceptat. Dar e uman să faci tot ce poţi. Tot ce ştii.

De fapt, mesajul meu aş vrea să fie unul de unitate – indiferent că aţi alăptat sau nu, mai mult sau mai puţin, mai greu sau mai uşor – promovaţi alăptarea. Măcar în World Breastfeeding Week. E important să fim mai informate când ne pregătim să aducem puiii de om pe lume.

World Breastfeeding Day ar trebui sa fie acel prilej din an în care să sărbătorim alăptarea. Fie că sunteţi ciudatele care alăptează până la n ani (ca mine :P), fie că aţi ales altfel, la un moment dat în vieţile voastre, măcar timp de câteva zile, haideţi să facem pace!

Să îngropăm securea războiului rece în competiţia „cine e cea mai tare mamă” şi să predăm copiilor noştri lecţia solidarităţii.

Alăptarea este fundamentul vieţii. Este una dintre pietrele de temelie la construirea unor copii puternici şi echilibraţi. Dar nu e totul. Adaugă apoi iubirea şi susţinerea necondiţionată. Presară umor şi puterea de a-ţi recunoaşte greşelile, oboselile, renunţările, de ce nu, clipele de „egoism” în care simţi nevoia să fii doar tu cu tine. Cred, cu toată inimă, că fiecare mama este perfectă pentru puiul de om pe care îl aduce pe lume. Cred că fiecare copil îşi alege părinţii şi este suficient să fii „good enough”.

Aşa se vede de la mine, în acest an, World Breastfeeding Week. Dacă ai o poveste pe care vrei să o spui, în legătură cu alăptarea, mai veselă sau mai tristă, şi simţi că spunând-o, vei ajuta pe cele care nu au trecut încă pe acolo, m-aş bucura să te ajut să faci asta aici, în căsuţa mea. Foloseşte cu încredere rubrica de comentarii sau scrie-mi un mail. Haideţi să ducem povestea mai departe, să îi găsim sensul de creştere!

Cum aleg daruri pentru cei dragi. Mic ghid de sănătate şi bucurie

Cu paşi repezi, se apropie şi luna decembrie. Deşi NU ar trebui să fie doar despre cadouri, ci mai degrabă despre A FI ÎMPREUNĂ, a ne bucura şi a crea amintiri frumoase, mulţi dintre noi sunt luaţi de val şi pornesc într-o frenezie nebună după cele mai … cele daruri.

Despre asta vreau să scriu acum, la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie. Despre daruri şi modul în care eu, personal, am ales să văd lucrurile pentru mine şi familia mea. Poate nu este varianta perfectă pentru toată lumea, cu siguranţa există persoane care au alte aşteptări de la cei care îi bucura cu daruri sau la care se gândesc, de fiecare dată, când încep să completeze lista cu daruri pentru cei dragi.

  • Pe parcursul întregului an, îmi fac, în telefon sau în agendă (sau într-un folder în computer, dacă sunteţi mai tehnici) listuţe cu obiecte „potrivite” pentru a fi făcute daruri de sărbători. Pun acolo variante diferite (ca şi costuri, utilitate şi destinatar) şi când vine vremea să achiziţionez ceva, consult iniţial lista. Pe măsură ce am bifat lista, produsele respective fie dispar de acolo, fie le mut într-o altă locaţie, pentru a le putea folosi cu altă ocazie.
  • De la cadouri mai mari şi mai costisitoare, până la daruri mai mici, de fiecare data îmi doresc să bucur. Orice dar este făcut din suflet şi cu suflet, tot ce oferim primeşte o încărcătura specială şi încerc să evit să fac daruri de complezenţă, doar pentru că…trebuie.
  • Deşi nu am buget foarte mare (regula generală este că luna decembrie NU VA DESTABILIZA bugetul lunii următoare), caut mici accente de sărbătoare. Un clopoţel, un dulce cu miros/gust de sărbătoare, un globuleţ personalizat, un desen naiv făcut de copii sau o scrisoare „gătită” de sărbaătoare sunt daruri la care am apelat, de multe ori, cu succes.
  • Personalizarea darurilor nu funcţionează întotdeauna, din n motive. Poate sunt persoane nou intrate în viaţa noastră şi nu cunoaştem suficiente date despre ele pentru a le cunoaşte preferinţele. Astfel ajungem la varianta de rezervă: un dar mai puţin personalizat, dar mai practic. Personal, apreciez darurile practice şi dacă ceva anume nu îmi este pe plac, îi găsesc o altă utilitate. 🙂 Cosmetice de calitate, un şal, o broşă, o carte, o bijuterie discretă, poate un card cadou la un lanţ de magazine unde gama de produse este mai largă.
  • Cel mai important lucru este să dăruieşti cu toată inima. Să te bucuri de gestul pe care îl faci, să simţi şi să îţi asumi orice gest, fie el cât de mic.
  • De-a lungul timpului, am primit daruri mai puţin inspirate. Au fost ocazii în care am primit un plic şi mi-am căutat singură darul sau am fost împreună cu cineva drag şi am ales darul. Nu ştiu care variantă este mai ok, probabil vi s-a întâmplat şi vouă.

Voi cum alegeţi darurile pentru cei mici sau mari, pe care îi iubiţi? Cum faceţi să vă asiguraţi că e apreciat darul vostru?

2 ani cu puiul de om

De ce scriu azi?

 

Când vei citi această postare, vor fi trecut deja 2 ani de când puiul de om va fi cu noi. Se vor fi scurs deja de două ori toate anotimpurile. Și va fi iarăși vara. Va fi iarăși soare și cald. Și iar mi se vor umple ochiii de lacrimi de fericire și inima de emoții și de fluturi. Pentru că puiul cel mic, gămălia de om pe care am adus-o pe lume acum 2 veri, mă va privi cald, șugubăț. Din spatele lumânării de pe tort, cerându-mi din ochi aprobarea să țuf=sufle. Da, da, aceasta va fi o altă postare în care îmi laud și îmi prezint realizările mărețe în ceea ce privește fericirea copiilor mei.

Au trecut deja 2 ani de când tu, Petrișor drag, erai surpriza kinder din burtică. 2 ani de când ai decis că te-ai copt suficient și ai decis să scoți nasul în lume, dincolo de orice negociere dintre mine și doamna doctor care îmi urmărea sarcina.

Zâmbesc acum, gândindu-mă cu câte emoții te-am așteptat. Cum am sperat și ne-am rugat să fie găsită, aranjată și pregătită căsuța cea nouă înainte de venirea ta pe lume. Cum ai respectat dorința noastră și mi-ai oferit exact răgazul necesar pentru a mă obișnui în spațiul cel nou și muuuuuuuuuult mai răcoros. Cum am avut parte de povești și explicații și jocuri terapeutice și cum fratele tău cel mare m-a avut doar pentru el, înainte de venirea ta pe lume.

Cum am plecat spre maternitate cu părul ud, de la duș. Cum era fericită și speriată și pregătită să te cunosc. 🙂 Au trecut deja 2 ani, mă întreb câteodată? Și da, inima mea știe că timpul trece cu totul altfel de când sunt, în afară de Irina cea dinainte, Irina, mama de Matei și Petru.

 

Dincolo de timp

 

Pentru că, indiferent ce aș face sau unde aș fi, rămân mama voastră. Vă port mereu în gând, așa cum v-am purtat în pântec, pe fiecare dintre voi. Și e al naibii de greu să nu mai fiu (aproape niciodată!) doar eu cu mine. Și e al naibii de frumos când vă miros trupușoarele calde, moi și fine încă, lipite de mine. Chiar dacă mă trezesc, de multe ori, amorțită de somnul de stinghia patului.nani bun

Da, au trecut deja 2 ani de când, încet, cu grijă și răbdare, mi-am propus să construiesc, pentru tine și fratele tău, o lume în care să vă fiți prieteni pe viață, în care să vă fiți mereu sprijin unul altuia, oriunde ați fi și orice alegeri ați face.

 

Amintiri cu voi doi

 

Au trecut crizele de gelozie ale fratelui tău mai mare, care se simțea amenințat de bebelușul cel nou. Bebeluș pe care l-a așteptat, pe care îl chema și îl verifica în fiecare dimineață, în burtică, pe vremea când încă aveai culcuș rotund și moale, în mine. Au trecut zilele de început când M. te admira, te atingea și apoi îmi propunea, suav și naiv, în drăgălășenia lui, să te ducem înapoi. 🙂

La mulți ani, pui de Om!

Au venit apoi zilele savuroase când fratele tău te cerceta zilnic, neobosit, pentru a surprinde primul când și cum crești. Ca să te joci cu el. Ca să puteți alerga împreună. Ca să vă jucați cu mașinile și cu mingile și cu pisica. Da, au venit acele vremuri. Și am trecut prin perioada minunată a bătăilor cu pelele=pernele, prin providențialul al meu!!!  și prin, luptele pentru teritoriu, pentru supremație, pentru întâietate, pentru atenție.

Vor veni alte și alte vremuri și etape. Mă pregătesc, încă de acum, pentru primele serbări și primele iubiri. Îmi fac încălzirea, cu fratele tău, pentru primele inerente dezamăgiri și mici eșecuri. Știu că voi, copiii mei, sunteți atât de diferiți și, foarte probabil, veți face o parte din lucruri, veți arde o parte dintre etape în altă manieră.Căldură mare, monșer!2 frati buni

De mâine…

 

Îmi doresc acum, după primii 2 ani, să pot păstra bucuria și emoția vie, pentru fiecare dintre voi. Îmi doresc să vă pot oferi spațiul și mijloacele să vă trăiți copilăria frumos, colorat și vesel. Nu pot să vă apăr de ceea ce nu cunosc și ar putea să apară în viitorul nostru. Nu pot să vă apăr nici măcar de răutatea lumii. Dar pot să vă înarmez cu toată iubirea de care sunt în stare, pot să vă ofer locul propice să vă dezvoltați frumos, armonios, să creșteți și să  vedeți binele din oamenii din jurul vostru.

Deși am început aceste rânduri cu dorința de a scrie ceva pentru tine, puiul meu de om de 2 ani, iată că sfârșesc o postare dodoloață, despre și pentru mine, mama voastră. Mi-ar plăcea ca, într-o zi, peste ani, să citiți aceste rânduri, voi, copiii mei, și să vă bucure tot ce am așternut aici.

La mulți ani, Petru Andrei! Să crești mare, puternic și vesel! Te iubim și suntem recunoscători că ne-ai ales să îți fim familie, pe pământ!

Fantoma unei biciclete

Deși poate părea tare greu de crezut, îmi amintesc prima mea bicicletă. Am primit-o cadou de la bunicul meu matern când eram un bebeluș. Era o bicicletă de oameni mari pe care tata o folosea pentru a parcurge cei 2-3 km până la văcuța cu lapte de unde ne aprovizionam.

Bicicleta verde, frumoasa și elegantă, supla și sprintenă, a rămas, încă din acele timpuri, un fel de fantomă a gândurilor mele. Să vă explic exact ce vreau să spun. Nu vă temeți, nu e o poveste de groază, ci una chiar… drăguță, aș spune!

Când vorbim despre  biciclete copii, fiecare dintre noi își închipuie ceva anume. Unii își amintesc zâmbind de prima lecție de … condus, alții, poate, cu durere, îți pot spune despre prima julitură. Eu, îmi amintesc despre bicicleta verde. Care, deși a fost a mea, nu a mai ajuns niciodată la mine. Acum, nu vă închipuiți că am avut o copilărie nefericită, în care am fost tiranizată de niște monștri de părinți care nu au vrut sau nu au putut să îmi ofere o bicicletă.

Nu, Doamne ferește! De fapt, la vârsta pe care o are acum băiatul meu cel mare, Matei, îmi amintesc foarte clar că aveam o frumoasă bicicletă roșie. Cu claxon și șa albă, de plastic. Eram un fel de vedetă în micul cartier de la Ianca, ori de câte ori mă plimbam, țanțoșă cu bicicleta mea cea strălucitoare. Îmi aduc aminte cu infinit drag de toți prietenii din vremurile acelea – azi, răsfirați prin toată  lumea, dar mulți dintre ei purtând încă în suflet colțișorul nostru de lume tihnit.

Apoi, mai mare fiind, să fi fost prin clasa a VII-a, am primit un Pegas. Albastru și zvelt. Era toamnă și primele lecții de conducere le-am primit de la unchiul meu drag. Am aterizat într-un munte de frunze uscate, mi-am agățat cracul pantalonilor și am avut vreo câteva zile febră musculară de la pedalat. Dar nu m-am lăsat! Am descoperit viteza (care nu m-a atras multă vreme) și îmi plăcea să alerg singură, cu bicicleta mea și câte o carte, într-un loc doar de mine știut. Ce timpuri senine. Vorba cuiva… atunci, timpul avea răbdare… Cu mine, cu noi, copiii, care parcă trăiam mai colorat, mai tihnit, mai pe îndelete aniii aceștia atât de importanți 🙂

Acum, privind la imensa ofertă de biciclete, mă apucă râsul! Ce vremuri frumoase…. Acum, copiii își doresc biciclete cu personaje din desenele animate favorite, biciclete în care își pot transporta jucăriile, biciclete cu care pot face întreceri cu prietenii sau excursii în jurul lumii. Copil fiind, mi-am imaginat mereu că tot farmecul unei biciclete stă în libertatea pe care o oferă. În liniștea vântului ce-ți suflă prin plete când zbori cu bicicleta ta. Zâmbesc azi, dar pentru noi, copiii de altă dată, schimburile între noi, negocierile dure se lăsau cu… „ȘI merg și eu o tură cu bicicleta ta?”

Chiar și dragostea adolescentină era mai plină dacă avea… o bicicletă! Eh, ce vremuri… Probabil că EL de atunci nu își mai amintește, are și el, la rândul său, acum proprii copii… dar câteodată, rememorez pupicul primit ca MULȚUMESC pentru plimbarea cu bicicleta.

Pentru că, dincolo de culoare și model, sunt sigură că există mai multe criterii importante care să ajute la alegerea unei biciclete, vă rog pe voi, cititorii mei, să mă luminați! Care sunt criteriile alegerii unei  biciclete potrivite? Ce e important la o bicicletă pentru copii și ce e must have la una pentru adulți? Mai mult, care e vârsta cea mai potrivită pentru prima bicicletă?

Mă gândesc serios să investesc într-o astfel de bicicletă pentru aniversarea de 4 ani, dar poate că și cea de … 30 merită una…. :)Nu?

După cum vedeți, cumva, fantoma unei biciclete verzi m-a urmărit de-a lungul vieții. Sunt sigură că absolut nimic nu e întâmplător. Zâmbesc și acum, la gândul și amintirea vântului din plete, la gustul libertății. Alergând cu bicicleta mea, TOTUL părea posibil! Orice vis era aproape! De aceea, îmi doresc să le dau și fiilor mei acest minunat dar… sub forma unei biciclete.

 

Curaj, mâine va fi soare – Recenzie Elena Ferrante

Mi-am propus ca, pe lângă postările mai „personale” despre mine și ai mei oameni de suflet să scriu, când și când, despre ceea ce citesc. Mult, puțin, cât reușesc să citesc…Să rămână o impresie proaspătă, vie, poate va ajuta și pe voi să căutați cartea, poate îmi vin mie idei noi și poate descopăr, cu ajutorul recomandărilor de la voi, câteva titluri interesante.

Astăzi, câteva idei (personale, cum altfel?) despre Zilele Regăsirii Mele de Elena Ferrante.

zilele regasirii mele recenzie

 

O carte care m-a răscolit, care mi-a adus aminte că de fiecare dată, după zile negre și lungi, iese soarele. O carte ca o viață, cu sus și jos. Cu lacrimi și zâmbete. Cu iubire și despărțiri. Cu păreri de rău și răzbunare. Cu facturi, grija zilei de mâine și vise pentru viitor.

O colecție de cuvinte și pagini (234 pagini, mai exact) scrise tocmai pentru a spune – Curaj, mâine va fi soare!

O carte abruptă care mi-a dat timp să respir, să gust realitatea care ar putea să devină „a mea”, oricând. O carte despre o femeie puternică. Despre un om și tot ce zace ascuns, despre pasărea rănită care se însănătoșește după lovituri crunte. Și zboară din nou. Liberă, sus, cât de sus poate.

Mereu mi-am închipuit că trebuie să iubești cu toată ființa ta. Și apoi, cândva, într-o zi oarecare, mi-am dat seama că iubirea nu trebuie să fie jertfă până la capăt. Și că orice iubire, mai mare sau mai mică, în timp, se modifică. Primește valențe noi, te ajută să crești și să te dezvolți. Fără a te condiționa sau limita. Da, chiar și în prezența copiilor, ratelor și/sau a grijilor zilnice.

Am citit cartea repede. Câte puțin în fiecare zi. Am rupt din timpul meu de somn sau am cules și lipit laolaltă cele câteva (puține!) minute în care minunile nu păreau să aibă neapărat nevoie de mine. Mă bucur că am reușit să citesc, să simt și să gust această carte.

Face parte dintre acele substanțe magice care alcătuiesc, în doze neștiute, dar precise, combustibil pentru suflet. Pentru că în vremuri de furtună, să pot respira adânc și să îmi spun, încă o dată: ” Curaj, mâine va fi soare!”

Eu am citit-o încercând să îmi închipui cum ar fi dacă… Exercițiu pe care îl fac de multe ori, citind. Sunt sigură că alți cititori vor avea reacții de genul „Ce bine că eu nu sunt acolo/așa” sau ” Doamne ferește! Eu niciodată nu voi face/spune/crede asta!”

E ok. Cititul este o experiență personală. Mi se pare atât de minunat tocmai această magie a scrisului prin care, fiecare, în fotoliul confortabil al inimii sale, trăiește povestea citită când și cât vrea. 🙂

Lecturile, ca și drumurile fiecăruia dintre noi, sunt alegeri. Conștiente sau doar impuse, de fiecare dată ALEGEM ceva, renunțând la altceva. Tu ce alegi? Să îți plângi de milă, să te vaiți și să gasești rezolvarea, răspunsul în afară? Cauți soluția la ceilalți, în reacțiile sau acțiunile lor?

Sau ALEGI să crești, să te cultivi cu gânduri bune, frumoase… cu iubire și încredere?

Oricât de greu ar fi, ALEGE să îți spui – Curaj, mâine va fi soare! Privește în sus, mereu în sus. 🙂

priveste in sus

Nu-i așa că parcă, parcă vi se face poftă de o lectură captivantă? Sper! Și aștept să îmi strecurați aici, în comentarii, titluri care v-au acaparat atenția!:)

PS- Pentru curioși, NU, nu intru în depresie… Viața este atât de frumoasă încât merităm să trăim fiecare clipă la intensitate maximă.

PS2 – Azi, e cu… La mulția ani, dragoste!!!

 

Lanțul de zale

Am ajuns la ultima probă a SuperBlog 2015, ediția de primăvară. A fost frumos, a fost solicitant, a fost provocator. Pentru mine, a fost prima „competiție” de această anvergură și trebuie să recunosc faptul că mi-a pus creativitatea în mișcare, mi-a dat semnale că scriu bine, dar se poate și mai bine.

Am descoperit multe despre ceea ce pot îmbunătăți la blogul meu, citind bloguri cu mai multă vechime și activitate intensă. Am simțit emoția așteptării unor note de care parcă depindea TOTUL și am respirat ușurată de fiecare dată când am terminat de scris un nou articol, respectând dead-line-ul  și cerințele tehnice care, pentru mine, cel puțin, sunt destul de neplăcute (da, nu-mi place să am limite, dar știu că regulile sunt bune și, pe de altă parte, dacă am folosi creativitatea ca singur criteriu de jurizare, s-ar lăsa, probabil cu note muuuuuuuuuult mai mici și dezamăgiri mult mai mari).

Pentru că această ultimă probă ne da libertate (aproape) deplină, o să reinventăm, cu toții, Ziua Partenerului SuperBlog. Multă creativitate tuturor și să ne vedem cu bine, la finish-ul cursei!

O scurtă istorie a blogging-ului, încă de la începuturile sale, plasează „nașterea” acestor jurnale online undeva la mijlocul lunii decembrie 1997, după cum am aflat de aici. Până azi, recunosc, nu am fost interesată să aflu ce și cum, dar orice are un început, nu?

CÂND?

Ziua Partenerului SuperBlog ar fi sărbătorită, în opinia mea, la mijlocul lunii decembrie. Tocmai pentru a celebra, într-un mod aparte, creativ și generator de reacții în lanț, primele adnotări pe blog.

CUM?

Printr-un șir de provocări și fapte bune, un fel de lanț în care fiecare nouă verigă, as in fiecare blog(er) partener, va lansa, în propria „ogradă” o provocare pentru alți 3 prieteni (așa, îmi place să cred, vom forma o comunitate mare și puternică). Chiar dacă nu îi cunoști cu adevărat pe cei ale căror articole te inspiră, lansând spre ei o provocare (fie de a scrie un articol cu o tematică anume, fie de a face o faptă bună despre care să scrie apoi o postare) vei participa la „marea prietenie” a blogurilor!

Poate părea o idee naivă, pentru că și la nivel de blogosferă există (ca peste tot, de altfel) mici sau mari animozități, dar mi se pare că o astfel de zi poate fi un prilej potrivit pentru a le depăși. Pentru că fiecare dintre bloggerii participanți își poate pune amprenta unică asupra lanțului de postări.

Fără comunitate, suntem doar frunze bătute de vânt!:)

Fiecare poate alege să se dezvăluie așa cum este, scriind despre specificul zonei din care face parte sau despre călătoriile pe care le-a făcut sau, așa cum își dorește să devină, scriind despre copilul pe care l-a luat de pe stradă să îl îmbrace și să îl hrănească, despre secția de pediatrie unde face voluntariat sau despre florile pe care le îngrijește.

E nevoie de curaj să ieși din zona de confort, să nu te mai ascunzi în spatele unor vorbe mari, frumoase poate, dar care acoperă, uneori, doar goluri. E nevoie de puțină nebunie ca să pleci în drumul lung, sinuos, periculos și uneori, întunecat care te desparte de împlinirea unui vis. Câteodată, ai mult de mers, zile, luni, ani poate. Alteori, e suficient să întinzi doar aripile, să deschizi brațele și sufletul și lumina unei împliniri te poate face să vezi culori, în ziua ta monocromă.

DE CE… să participați?

Pentru că împreună suntem mai puternici, vocile noastre vor fi auzite și pentru că, indiferent care ar fi motivul pentru care ați început să scrieți pe blog, cred că ESTE IMPORTANT ceea ce rămâne în urmă, așa că… de ce SĂ SPUI NU unui astfel de lanț, al faptelor bune, al mâinilor întinse către ceilalți?

Pe scurt: o adevărată aniversare pentru Partenerul SuperBlog trebuie să fie ACȚIUNEA dusă la nivelul următor. Intenția devine faptă, iar fapta devine piedică în calea uitării!

CINE MAI VINE?

Cu puțin noroc și dedicare, sper ca această zi, 15 decembrie, va deveni prilej de bucurie pentru toată blogosfera. Vorba aceea, „eu știu pe cineva care știe pe cineva”… Dacă vrem, se poate! Bloggeri din toate regiunile și de toate culorile, haideți să facem lanțul mai puternic și mai lung! E timpul să ne cunoaștem, să ne acceptăm și să celebrăm diferențele dintre noi!

CINE E CU NOI?

Să spunem că, pentru început, cei care și-au dat mâna pentru a organiza și promova SuperBlog 2015!

Cum promovăm ideea noastră?

În primul rând, prin propriile bloguri, apoi cu ajutorul unor comunicate de presă (la începutul provocării, la mijlocul perioadei și la final, la marea sărbătoare), prin reportaje/interviuri în mass-media (http://www.orizonturiliterare.ro/, http://www.radiolynx.ro/, http://www.tvr.ro/).

Ce ziceți? Dacă ar fi să începem acum „pregătirea” pentru această zi, pentru ca la 15 decembrie 2015 să fim deja mai mulți care deja activăm în acest lanț al faptelor bune, aș lansa provocarea către Cristina Lincu (http://cristinalincu.wordpress.com/), Irina Bartolomeu (http://irina.bartolomeu.ro/) , Alina Gheorghe (http://www.literestacojii.com/) și Ana Veronica Mircea (http://gandvis.wordpress.com/).

Le mulțumesc tuturor pentru deschidere, pentru spiritul proactiv și pentru efortul susținut de a face ca lanțul faptelor bune, emblema Zilei Partenerului SuperBlog, să crească mare, să devină un microb blogosferic!

Un pui de 3 ani

Mă gândesc acum, cu infinită emoţie, la naşterea ta, fiul meu… Au trecut deja 3 ani.


Eşti un copil frumos la suflet, vesel şi spontan, sensibil şi activ. Iubeşti cu toată fiinţa ta şi chiar dacă uneori pare să mă obosească (încă) dependenţa ta de mine, aş vrea să rămâi mereu ca acum. Să îţi pot citi în privire sclipirile de încântare, să am întotdeauna puterea de a alunga răul şi durerea şi nedreptatea din calea ta. Ştiu că nu voi fi în stare … Ştiu că va veni o zi când nu voi mai fi centrul universului tău 🙂 Da, un ochi îmi râde şi altul îmi plânge, asemeni împăratului din poveşti. Poveşti pe care le asculţi atent, pe care le repeţi şi le interpretezi într-o manieră atât de … proprie, maşinuţelor şi cuburilor lego. Da, mă bucur la gândul că într-o zi, vei părăsi cuibul, întinzând aripi de iubire şi de libertate spre lumea cea mare. Dar azi, dragul meu drag, eşti încă puiul meu! Mă bucur încă de pupicii tăi, de mânuţe mici şi calde care numără alunițe de mami până când ochii devin grei şi visele te cheamă pe tărâmul lor.

Astăzi, te privesc şi realizez cât ai crescut. Cât de mare te-ai făcut, cât de frumos ești și cum m-ai învățat, cu fiecare zi, să iubesc necondiționat, să iert fără măsură, să cred fără rezervă. Cum m-ai transformat din DOAR Irina în mami și Irina? .Da, ai crescut, copilul meu dar ești și vei rămâne mereu parte din mine, bucățică de suflet și fărâmă de vis.

E atât de multă pace în somnul tău, atât de multă veselie și candoare în jocul tău, atât de multă hotărâre în vorbele tale,încât, uneori,mă întreb cum pot încăpea toate dintr-un trup atât de mic…

Îți mulțumesc, suflet frumos! Te iubim și ne bucurăm de tot ceea ce ești! La mulți ani, Matei!

Câteva poze cu darul primit de la noi, părinții tăi…


PS: Random va alege primii câștigători ai giveaway-ului de februarie!!! Revin cu tragerea la sorţi mai pe seară, când emoţiile acestei zile îmi vor da puţină pace!