Cum aleg daruri pentru cei dragi. Mic ghid de sănătate şi bucurie

Cu paşi repezi, se apropie şi luna decembrie. Deşi NU ar trebui să fie doar despre cadouri, ci mai degrabă despre A FI ÎMPREUNĂ, a ne bucura şi a crea amintiri frumoase, mulţi dintre noi sunt luaţi de val şi pornesc într-o frenezie nebună după cele mai … cele daruri.

Despre asta vreau să scriu acum, la cumpăna dintre noiembrie şi decembrie. Despre daruri şi modul în care eu, personal, am ales să văd lucrurile pentru mine şi familia mea. Poate nu este varianta perfectă pentru toată lumea, cu siguranţa există persoane care au alte aşteptări de la cei care îi bucura cu daruri sau la care se gândesc, de fiecare dată, când încep să completeze lista cu daruri pentru cei dragi.

  • Pe parcursul întregului an, îmi fac, în telefon sau în agendă (sau într-un folder în computer, dacă sunteţi mai tehnici) listuţe cu obiecte „potrivite” pentru a fi făcute daruri de sărbători. Pun acolo variante diferite (ca şi costuri, utilitate şi destinatar) şi când vine vremea să achiziţionez ceva, consult iniţial lista. Pe măsură ce am bifat lista, produsele respective fie dispar de acolo, fie le mut într-o altă locaţie, pentru a le putea folosi cu altă ocazie.
  • De la cadouri mai mari şi mai costisitoare, până la daruri mai mici, de fiecare data îmi doresc să bucur. Orice dar este făcut din suflet şi cu suflet, tot ce oferim primeşte o încărcătura specială şi încerc să evit să fac daruri de complezenţă, doar pentru că…trebuie.
  • Deşi nu am buget foarte mare (regula generală este că luna decembrie NU VA DESTABILIZA bugetul lunii următoare), caut mici accente de sărbătoare. Un clopoţel, un dulce cu miros/gust de sărbătoare, un globuleţ personalizat, un desen naiv făcut de copii sau o scrisoare „gătită” de sărbaătoare sunt daruri la care am apelat, de multe ori, cu succes.
  • Personalizarea darurilor nu funcţionează întotdeauna, din n motive. Poate sunt persoane nou intrate în viaţa noastră şi nu cunoaştem suficiente date despre ele pentru a le cunoaşte preferinţele. Astfel ajungem la varianta de rezervă: un dar mai puţin personalizat, dar mai practic. Personal, apreciez darurile practice şi dacă ceva anume nu îmi este pe plac, îi găsesc o altă utilitate. 🙂 Cosmetice de calitate, un şal, o broşă, o carte, o bijuterie discretă, poate un card cadou la un lanţ de magazine unde gama de produse este mai largă.
  • Cel mai important lucru este să dăruieşti cu toată inima. Să te bucuri de gestul pe care îl faci, să simţi şi să îţi asumi orice gest, fie el cât de mic.
  • De-a lungul timpului, am primit daruri mai puţin inspirate. Au fost ocazii în care am primit un plic şi mi-am căutat singură darul sau am fost împreună cu cineva drag şi am ales darul. Nu ştiu care variantă este mai ok, probabil vi s-a întâmplat şi vouă.

Voi cum alegeţi darurile pentru cei mici sau mari, pe care îi iubiţi? Cum faceţi să vă asiguraţi că e apreciat darul vostru?

2 ani cu puiul de om

De ce scriu azi?

 

Când vei citi această postare, vor fi trecut deja 2 ani de când puiul de om va fi cu noi. Se vor fi scurs deja de două ori toate anotimpurile. Și va fi iarăși vara. Va fi iarăși soare și cald. Și iar mi se vor umple ochiii de lacrimi de fericire și inima de emoții și de fluturi. Pentru că puiul cel mic, gămălia de om pe care am adus-o pe lume acum 2 veri, mă va privi cald, șugubăț. Din spatele lumânării de pe tort, cerându-mi din ochi aprobarea să țuf=sufle. Da, da, aceasta va fi o altă postare în care îmi laud și îmi prezint realizările mărețe în ceea ce privește fericirea copiilor mei.

Au trecut deja 2 ani de când tu, Petrișor drag, erai surpriza kinder din burtică. 2 ani de când ai decis că te-ai copt suficient și ai decis să scoți nasul în lume, dincolo de orice negociere dintre mine și doamna doctor care îmi urmărea sarcina.

Zâmbesc acum, gândindu-mă cu câte emoții te-am așteptat. Cum am sperat și ne-am rugat să fie găsită, aranjată și pregătită căsuța cea nouă înainte de venirea ta pe lume. Cum ai respectat dorința noastră și mi-ai oferit exact răgazul necesar pentru a mă obișnui în spațiul cel nou și muuuuuuuuuult mai răcoros. Cum am avut parte de povești și explicații și jocuri terapeutice și cum fratele tău cel mare m-a avut doar pentru el, înainte de venirea ta pe lume.

Cum am plecat spre maternitate cu părul ud, de la duș. Cum era fericită și speriată și pregătită să te cunosc. 🙂 Au trecut deja 2 ani, mă întreb câteodată? Și da, inima mea știe că timpul trece cu totul altfel de când sunt, în afară de Irina cea dinainte, Irina, mama de Matei și Petru.

 

Dincolo de timp

 

Pentru că, indiferent ce aș face sau unde aș fi, rămân mama voastră. Vă port mereu în gând, așa cum v-am purtat în pântec, pe fiecare dintre voi. Și e al naibii de greu să nu mai fiu (aproape niciodată!) doar eu cu mine. Și e al naibii de frumos când vă miros trupușoarele calde, moi și fine încă, lipite de mine. Chiar dacă mă trezesc, de multe ori, amorțită de somnul de stinghia patului.nani bun

Da, au trecut deja 2 ani de când, încet, cu grijă și răbdare, mi-am propus să construiesc, pentru tine și fratele tău, o lume în care să vă fiți prieteni pe viață, în care să vă fiți mereu sprijin unul altuia, oriunde ați fi și orice alegeri ați face.

 

Amintiri cu voi doi

 

Au trecut crizele de gelozie ale fratelui tău mai mare, care se simțea amenințat de bebelușul cel nou. Bebeluș pe care l-a așteptat, pe care îl chema și îl verifica în fiecare dimineață, în burtică, pe vremea când încă aveai culcuș rotund și moale, în mine. Au trecut zilele de început când M. te admira, te atingea și apoi îmi propunea, suav și naiv, în drăgălășenia lui, să te ducem înapoi. 🙂

La mulți ani, pui de Om!

Au venit apoi zilele savuroase când fratele tău te cerceta zilnic, neobosit, pentru a surprinde primul când și cum crești. Ca să te joci cu el. Ca să puteți alerga împreună. Ca să vă jucați cu mașinile și cu mingile și cu pisica. Da, au venit acele vremuri. Și am trecut prin perioada minunată a bătăilor cu pelele=pernele, prin providențialul al meu!!!  și prin, luptele pentru teritoriu, pentru supremație, pentru întâietate, pentru atenție.

Vor veni alte și alte vremuri și etape. Mă pregătesc, încă de acum, pentru primele serbări și primele iubiri. Îmi fac încălzirea, cu fratele tău, pentru primele inerente dezamăgiri și mici eșecuri. Știu că voi, copiii mei, sunteți atât de diferiți și, foarte probabil, veți face o parte din lucruri, veți arde o parte dintre etape în altă manieră.Căldură mare, monșer!2 frati buni

De mâine…

 

Îmi doresc acum, după primii 2 ani, să pot păstra bucuria și emoția vie, pentru fiecare dintre voi. Îmi doresc să vă pot oferi spațiul și mijloacele să vă trăiți copilăria frumos, colorat și vesel. Nu pot să vă apăr de ceea ce nu cunosc și ar putea să apară în viitorul nostru. Nu pot să vă apăr nici măcar de răutatea lumii. Dar pot să vă înarmez cu toată iubirea de care sunt în stare, pot să vă ofer locul propice să vă dezvoltați frumos, armonios, să creșteți și să  vedeți binele din oamenii din jurul vostru.

Deși am început aceste rânduri cu dorința de a scrie ceva pentru tine, puiul meu de om de 2 ani, iată că sfârșesc o postare dodoloață, despre și pentru mine, mama voastră. Mi-ar plăcea ca, într-o zi, peste ani, să citiți aceste rânduri, voi, copiii mei, și să vă bucure tot ce am așternut aici.

La mulți ani, Petru Andrei! Să crești mare, puternic și vesel! Te iubim și suntem recunoscători că ne-ai ales să îți fim familie, pe pământ!

Fantoma unei biciclete

Deși poate părea tare greu de crezut, îmi amintesc prima mea bicicletă. Am primit-o cadou de la bunicul meu matern când eram un bebeluș. Era o bicicletă de oameni mari pe care tata o folosea pentru a parcurge cei 2-3 km până la văcuța cu lapte de unde ne aprovizionam.

Bicicleta verde, frumoasa și elegantă, supla și sprintenă, a rămas, încă din acele timpuri, un fel de fantomă a gândurilor mele. Să vă explic exact ce vreau să spun. Nu vă temeți, nu e o poveste de groază, ci una chiar… drăguță, aș spune!

Când vorbim despre  biciclete copii, fiecare dintre noi își închipuie ceva anume. Unii își amintesc zâmbind de prima lecție de … condus, alții, poate, cu durere, îți pot spune despre prima julitură. Eu, îmi amintesc despre bicicleta verde. Care, deși a fost a mea, nu a mai ajuns niciodată la mine. Acum, nu vă închipuiți că am avut o copilărie nefericită, în care am fost tiranizată de niște monștri de părinți care nu au vrut sau nu au putut să îmi ofere o bicicletă.

Nu, Doamne ferește! De fapt, la vârsta pe care o are acum băiatul meu cel mare, Matei, îmi amintesc foarte clar că aveam o frumoasă bicicletă roșie. Cu claxon și șa albă, de plastic. Eram un fel de vedetă în micul cartier de la Ianca, ori de câte ori mă plimbam, țanțoșă cu bicicleta mea cea strălucitoare. Îmi aduc aminte cu infinit drag de toți prietenii din vremurile acelea – azi, răsfirați prin toată  lumea, dar mulți dintre ei purtând încă în suflet colțișorul nostru de lume tihnit.

Apoi, mai mare fiind, să fi fost prin clasa a VII-a, am primit un Pegas. Albastru și zvelt. Era toamnă și primele lecții de conducere le-am primit de la unchiul meu drag. Am aterizat într-un munte de frunze uscate, mi-am agățat cracul pantalonilor și am avut vreo câteva zile febră musculară de la pedalat. Dar nu m-am lăsat! Am descoperit viteza (care nu m-a atras multă vreme) și îmi plăcea să alerg singură, cu bicicleta mea și câte o carte, într-un loc doar de mine știut. Ce timpuri senine. Vorba cuiva… atunci, timpul avea răbdare… Cu mine, cu noi, copiii, care parcă trăiam mai colorat, mai tihnit, mai pe îndelete aniii aceștia atât de importanți 🙂

Acum, privind la imensa ofertă de biciclete, mă apucă râsul! Ce vremuri frumoase…. Acum, copiii își doresc biciclete cu personaje din desenele animate favorite, biciclete în care își pot transporta jucăriile, biciclete cu care pot face întreceri cu prietenii sau excursii în jurul lumii. Copil fiind, mi-am imaginat mereu că tot farmecul unei biciclete stă în libertatea pe care o oferă. În liniștea vântului ce-ți suflă prin plete când zbori cu bicicleta ta. Zâmbesc azi, dar pentru noi, copiii de altă dată, schimburile între noi, negocierile dure se lăsau cu… „ȘI merg și eu o tură cu bicicleta ta?”

Chiar și dragostea adolescentină era mai plină dacă avea… o bicicletă! Eh, ce vremuri… Probabil că EL de atunci nu își mai amintește, are și el, la rândul său, acum proprii copii… dar câteodată, rememorez pupicul primit ca MULȚUMESC pentru plimbarea cu bicicleta.

Pentru că, dincolo de culoare și model, sunt sigură că există mai multe criterii importante care să ajute la alegerea unei biciclete, vă rog pe voi, cititorii mei, să mă luminați! Care sunt criteriile alegerii unei  biciclete potrivite? Ce e important la o bicicletă pentru copii și ce e must have la una pentru adulți? Mai mult, care e vârsta cea mai potrivită pentru prima bicicletă?

Mă gândesc serios să investesc într-o astfel de bicicletă pentru aniversarea de 4 ani, dar poate că și cea de … 30 merită una…. :)Nu?

După cum vedeți, cumva, fantoma unei biciclete verzi m-a urmărit de-a lungul vieții. Sunt sigură că absolut nimic nu e întâmplător. Zâmbesc și acum, la gândul și amintirea vântului din plete, la gustul libertății. Alergând cu bicicleta mea, TOTUL părea posibil! Orice vis era aproape! De aceea, îmi doresc să le dau și fiilor mei acest minunat dar… sub forma unei biciclete.

 

Curaj, mâine va fi soare – Recenzie Elena Ferrante

Mi-am propus ca, pe lângă postările mai „personale” despre mine și ai mei oameni de suflet să scriu, când și când, despre ceea ce citesc. Mult, puțin, cât reușesc să citesc…Să rămână o impresie proaspătă, vie, poate va ajuta și pe voi să căutați cartea, poate îmi vin mie idei noi și poate descopăr, cu ajutorul recomandărilor de la voi, câteva titluri interesante.

Astăzi, câteva idei (personale, cum altfel?) despre Zilele Regăsirii Mele de Elena Ferrante.

zilele regasirii mele recenzie

 

O carte care m-a răscolit, care mi-a adus aminte că de fiecare dată, după zile negre și lungi, iese soarele. O carte ca o viață, cu sus și jos. Cu lacrimi și zâmbete. Cu iubire și despărțiri. Cu păreri de rău și răzbunare. Cu facturi, grija zilei de mâine și vise pentru viitor.

O colecție de cuvinte și pagini (234 pagini, mai exact) scrise tocmai pentru a spune – Curaj, mâine va fi soare!

O carte abruptă care mi-a dat timp să respir, să gust realitatea care ar putea să devină „a mea”, oricând. O carte despre o femeie puternică. Despre un om și tot ce zace ascuns, despre pasărea rănită care se însănătoșește după lovituri crunte. Și zboară din nou. Liberă, sus, cât de sus poate.

Mereu mi-am închipuit că trebuie să iubești cu toată ființa ta. Și apoi, cândva, într-o zi oarecare, mi-am dat seama că iubirea nu trebuie să fie jertfă până la capăt. Și că orice iubire, mai mare sau mai mică, în timp, se modifică. Primește valențe noi, te ajută să crești și să te dezvolți. Fără a te condiționa sau limita. Da, chiar și în prezența copiilor, ratelor și/sau a grijilor zilnice.

Am citit cartea repede. Câte puțin în fiecare zi. Am rupt din timpul meu de somn sau am cules și lipit laolaltă cele câteva (puține!) minute în care minunile nu păreau să aibă neapărat nevoie de mine. Mă bucur că am reușit să citesc, să simt și să gust această carte.

Face parte dintre acele substanțe magice care alcătuiesc, în doze neștiute, dar precise, combustibil pentru suflet. Pentru că în vremuri de furtună, să pot respira adânc și să îmi spun, încă o dată: ” Curaj, mâine va fi soare!”

Eu am citit-o încercând să îmi închipui cum ar fi dacă… Exercițiu pe care îl fac de multe ori, citind. Sunt sigură că alți cititori vor avea reacții de genul „Ce bine că eu nu sunt acolo/așa” sau ” Doamne ferește! Eu niciodată nu voi face/spune/crede asta!”

E ok. Cititul este o experiență personală. Mi se pare atât de minunat tocmai această magie a scrisului prin care, fiecare, în fotoliul confortabil al inimii sale, trăiește povestea citită când și cât vrea. 🙂

Lecturile, ca și drumurile fiecăruia dintre noi, sunt alegeri. Conștiente sau doar impuse, de fiecare dată ALEGEM ceva, renunțând la altceva. Tu ce alegi? Să îți plângi de milă, să te vaiți și să gasești rezolvarea, răspunsul în afară? Cauți soluția la ceilalți, în reacțiile sau acțiunile lor?

Sau ALEGI să crești, să te cultivi cu gânduri bune, frumoase… cu iubire și încredere?

Oricât de greu ar fi, ALEGE să îți spui – Curaj, mâine va fi soare! Privește în sus, mereu în sus. 🙂

priveste in sus

Nu-i așa că parcă, parcă vi se face poftă de o lectură captivantă? Sper! Și aștept să îmi strecurați aici, în comentarii, titluri care v-au acaparat atenția!:)

PS- Pentru curioși, NU, nu intru în depresie… Viața este atât de frumoasă încât merităm să trăim fiecare clipă la intensitate maximă.

PS2 – Azi, e cu… La mulția ani, dragoste!!!

 

Lanțul de zale

Am ajuns la ultima probă a SuperBlog 2015, ediția de primăvară. A fost frumos, a fost solicitant, a fost provocator. Pentru mine, a fost prima „competiție” de această anvergură și trebuie să recunosc faptul că mi-a pus creativitatea în mișcare, mi-a dat semnale că scriu bine, dar se poate și mai bine.

Am descoperit multe despre ceea ce pot îmbunătăți la blogul meu, citind bloguri cu mai multă vechime și activitate intensă. Am simțit emoția așteptării unor note de care parcă depindea TOTUL și am respirat ușurată de fiecare dată când am terminat de scris un nou articol, respectând dead-line-ul  și cerințele tehnice care, pentru mine, cel puțin, sunt destul de neplăcute (da, nu-mi place să am limite, dar știu că regulile sunt bune și, pe de altă parte, dacă am folosi creativitatea ca singur criteriu de jurizare, s-ar lăsa, probabil cu note muuuuuuuuuult mai mici și dezamăgiri mult mai mari).

Pentru că această ultimă probă ne da libertate (aproape) deplină, o să reinventăm, cu toții, Ziua Partenerului SuperBlog. Multă creativitate tuturor și să ne vedem cu bine, la finish-ul cursei!

O scurtă istorie a blogging-ului, încă de la începuturile sale, plasează „nașterea” acestor jurnale online undeva la mijlocul lunii decembrie 1997, după cum am aflat de aici. Până azi, recunosc, nu am fost interesată să aflu ce și cum, dar orice are un început, nu?

CÂND?

Ziua Partenerului SuperBlog ar fi sărbătorită, în opinia mea, la mijlocul lunii decembrie. Tocmai pentru a celebra, într-un mod aparte, creativ și generator de reacții în lanț, primele adnotări pe blog.

CUM?

Printr-un șir de provocări și fapte bune, un fel de lanț în care fiecare nouă verigă, as in fiecare blog(er) partener, va lansa, în propria „ogradă” o provocare pentru alți 3 prieteni (așa, îmi place să cred, vom forma o comunitate mare și puternică). Chiar dacă nu îi cunoști cu adevărat pe cei ale căror articole te inspiră, lansând spre ei o provocare (fie de a scrie un articol cu o tematică anume, fie de a face o faptă bună despre care să scrie apoi o postare) vei participa la „marea prietenie” a blogurilor!

Poate părea o idee naivă, pentru că și la nivel de blogosferă există (ca peste tot, de altfel) mici sau mari animozități, dar mi se pare că o astfel de zi poate fi un prilej potrivit pentru a le depăși. Pentru că fiecare dintre bloggerii participanți își poate pune amprenta unică asupra lanțului de postări.

Fără comunitate, suntem doar frunze bătute de vânt!:)

Fiecare poate alege să se dezvăluie așa cum este, scriind despre specificul zonei din care face parte sau despre călătoriile pe care le-a făcut sau, așa cum își dorește să devină, scriind despre copilul pe care l-a luat de pe stradă să îl îmbrace și să îl hrănească, despre secția de pediatrie unde face voluntariat sau despre florile pe care le îngrijește.

E nevoie de curaj să ieși din zona de confort, să nu te mai ascunzi în spatele unor vorbe mari, frumoase poate, dar care acoperă, uneori, doar goluri. E nevoie de puțină nebunie ca să pleci în drumul lung, sinuos, periculos și uneori, întunecat care te desparte de împlinirea unui vis. Câteodată, ai mult de mers, zile, luni, ani poate. Alteori, e suficient să întinzi doar aripile, să deschizi brațele și sufletul și lumina unei împliniri te poate face să vezi culori, în ziua ta monocromă.

DE CE… să participați?

Pentru că împreună suntem mai puternici, vocile noastre vor fi auzite și pentru că, indiferent care ar fi motivul pentru care ați început să scrieți pe blog, cred că ESTE IMPORTANT ceea ce rămâne în urmă, așa că… de ce SĂ SPUI NU unui astfel de lanț, al faptelor bune, al mâinilor întinse către ceilalți?

Pe scurt: o adevărată aniversare pentru Partenerul SuperBlog trebuie să fie ACȚIUNEA dusă la nivelul următor. Intenția devine faptă, iar fapta devine piedică în calea uitării!

CINE MAI VINE?

Cu puțin noroc și dedicare, sper ca această zi, 15 decembrie, va deveni prilej de bucurie pentru toată blogosfera. Vorba aceea, „eu știu pe cineva care știe pe cineva”… Dacă vrem, se poate! Bloggeri din toate regiunile și de toate culorile, haideți să facem lanțul mai puternic și mai lung! E timpul să ne cunoaștem, să ne acceptăm și să celebrăm diferențele dintre noi!

CINE E CU NOI?

Să spunem că, pentru început, cei care și-au dat mâna pentru a organiza și promova SuperBlog 2015!

Cum promovăm ideea noastră?

În primul rând, prin propriile bloguri, apoi cu ajutorul unor comunicate de presă (la începutul provocării, la mijlocul perioadei și la final, la marea sărbătoare), prin reportaje/interviuri în mass-media (http://www.orizonturiliterare.ro/, http://www.radiolynx.ro/, http://www.tvr.ro/).

Ce ziceți? Dacă ar fi să începem acum „pregătirea” pentru această zi, pentru ca la 15 decembrie 2015 să fim deja mai mulți care deja activăm în acest lanț al faptelor bune, aș lansa provocarea către Cristina Lincu (http://cristinalincu.wordpress.com/), Irina Bartolomeu (http://irina.bartolomeu.ro/) , Alina Gheorghe (http://www.literestacojii.com/) și Ana Veronica Mircea (http://gandvis.wordpress.com/).

Le mulțumesc tuturor pentru deschidere, pentru spiritul proactiv și pentru efortul susținut de a face ca lanțul faptelor bune, emblema Zilei Partenerului SuperBlog, să crească mare, să devină un microb blogosferic!

Un pui de 3 ani

Mă gândesc acum, cu infinită emoţie, la naşterea ta, fiul meu… Au trecut deja 3 ani.


Eşti un copil frumos la suflet, vesel şi spontan, sensibil şi activ. Iubeşti cu toată fiinţa ta şi chiar dacă uneori pare să mă obosească (încă) dependenţa ta de mine, aş vrea să rămâi mereu ca acum. Să îţi pot citi în privire sclipirile de încântare, să am întotdeauna puterea de a alunga răul şi durerea şi nedreptatea din calea ta. Ştiu că nu voi fi în stare … Ştiu că va veni o zi când nu voi mai fi centrul universului tău 🙂 Da, un ochi îmi râde şi altul îmi plânge, asemeni împăratului din poveşti. Poveşti pe care le asculţi atent, pe care le repeţi şi le interpretezi într-o manieră atât de … proprie, maşinuţelor şi cuburilor lego. Da, mă bucur la gândul că într-o zi, vei părăsi cuibul, întinzând aripi de iubire şi de libertate spre lumea cea mare. Dar azi, dragul meu drag, eşti încă puiul meu! Mă bucur încă de pupicii tăi, de mânuţe mici şi calde care numără alunițe de mami până când ochii devin grei şi visele te cheamă pe tărâmul lor.

Astăzi, te privesc şi realizez cât ai crescut. Cât de mare te-ai făcut, cât de frumos ești și cum m-ai învățat, cu fiecare zi, să iubesc necondiționat, să iert fără măsură, să cred fără rezervă. Cum m-ai transformat din DOAR Irina în mami și Irina? .Da, ai crescut, copilul meu dar ești și vei rămâne mereu parte din mine, bucățică de suflet și fărâmă de vis.

E atât de multă pace în somnul tău, atât de multă veselie și candoare în jocul tău, atât de multă hotărâre în vorbele tale,încât, uneori,mă întreb cum pot încăpea toate dintr-un trup atât de mic…

Îți mulțumesc, suflet frumos! Te iubim și ne bucurăm de tot ceea ce ești! La mulți ani, Matei!

Câteva poze cu darul primit de la noi, părinții tăi…


PS: Random va alege primii câștigători ai giveaway-ului de februarie!!! Revin cu tragerea la sorţi mai pe seară, când emoţiile acestei zile îmi vor da puţină pace!

10 ani cu Acelaşi

Da, va fi o postare cu şi despre dragoste. Fără legătură neapărat cu inimioare roşii, petale de trandafir şi Sfântul Valentin!Sâc!:P
Spuneam că februarie e plin de aniversări pentru noi, iată ca prima dintre ele a venit!

Au trecut (deja?) 10 ani de când te-am cunoscut. De când ai devenit parte a vieţii mele… Privesc în urmă şi îmi apar în gând atât de multe clipe! Frumoase, pline de umor, dar şi triste, care ne-au marcat pe amândoi. Toate le sărbătoresc azi, pentru că făra ele nu aş putea să spun: da, suntem împreuna de 10 ani!!! Da, iubirea s-a transformat poate, dar e încă acolo. Dacă ţi-ar fi spus cineva, atunci, ai fi crezut? :))

Ai devenit mai mult decât erai, eu m-am schimbat poate, dar îmi place să cred că nu a trecut degeaba timpul peste noi. Îmi place să cred că ne-am împlinit, fiecare dintre noi şi că împreună, suntem familia unde regăsim mereu liniştea, pacea, echilibrul. Că am îmbătrânit frumos (mai mult tu!) şi ne-am maturizat deştept (mai mult eu)!

Sunt pe lume multe cuvinte pe care mi-aş dori (uneori) să mi le spui, dar mai presus de ele, e liniştea cu care mă faci să mă adun când speranţele mele sunt ţăndări, e umorul care mă scoate (din sărite!) din furtunile de-o clipă, e încrederea că împreună vom trece ŞI pe asta, şi peste ORICE ar mai veni.

La multi ani, deci, nouă, iubitul meu!