Scrisoare pentru parintii copiilor mei

Dragi părinți,

Poate părea ciudat că am ales acum să vă scriem o scrisoare, dar voi, oamenii mari, nu aveți niciodată TIMP să ascultați gândurile noastre. Poate pentru că nu ne gasim întotdeauna cuvintele potrivite să exprime exact ceea ce vrem să transmitem, poate pentru că vorbim ( încă) stâlcit și fără intonația corectă sau poate, pur și simplu, aveți altceva de făcut.

V-am urmărit din ceruri, o vreme, înainte de a vă alege. Pentru că da, e adevărat, NOI v-am ales să ne fiți călăuze în drumul pe care îl avem de parcurs aici. V-am văzut apropiindu-va unul de altul, am fost acolo când ați pornit călătoria pe același drum. De ce ne-am oprit la voi? Pentru că aveți în inimi o bunătate aparte, pentru că nu ați uitat să visați și pentru că aveți credință cât să mutați munții din loc.

Când am venit pe lume, am ascultat zâmbind, cu ochii mari de uimire, promisiunile pe care ni le-ați făcut. Promisiunile pe care vi le-ați făcut unul altuia, îmbătați de iubire și teamă pentru mica ființă care tocmai venise pe lume. Am crescut, am învățat să mergem, să vorbim, să socializăm. Dar ne-am pierdut aripile! Și rănile deschise, pentru voi invizibile, sunt handicapuri ale sufletului nostru. Pe care vrem să le alinăm. Dar pentru asta, avem nevoie de voi. De voi, mari și puternici. Mereu ocupați, mereu alergând, mereu preocupați. Avem nevoie de timpul vostru, de prezența voastră. De voi adevărați și întregi. Avem nevoie să vedem împlinirea promisiunilor pe care ni le-ați îndrugat (ah!) la naștere. Ca în povești. Pentru că noi nu am uitat…

Avem nevoie de RĂBDARE… Să ne bucurăm de ACUM și AICI. Vrem să ne jucăm AZI. Vrem secunde, minute și ore să râdem, să alergăm, să ne murdărim, să chiuim, să construim, să colorăm. Pentru că lumea voastră, a celor mari, e atât de cenușie!

Nu mai avem aripi poate, dar nu am uitat zborul. Nu am uitat visul. Nu am uitat să credem, să meșterim folosind mâinile și gândul cel bun, curat, care ne e scut. Noi SUNTEM, chiar dacă nu AVEM. Pentru noi, proprietatea e un cuvânt fără înțeles. Deocamdată.

E dureros să simțim că vă încurcăm planurile, că v-am răpit libertatea. Că nu ne mișcăm suficient de repede. Că nu creștem atât de iute pe cât v-ați dori voi. E trist că nu ne mai zâmbiți ca la început, că nu ne mai priviți în ochi și că ați învățat să ne mințiți. Tocmai voi, dragii de voi…

Poate că scrisoarea noastră va reuși să devină prioritatea numărul 1. Asemeni unui MEMO urgent! Poate că nu am greșit când v-am ales drept părinți. Poate măcar vorbele acestea, scrise, mari și negre, vor reuși să treacă dincolo de straturile de fond de ten, de tuș, de rapoarte și ședințe după care vă ascundeți.

Pentru că noi suntem aici, acum! Noi suntem fărâme de stea și strălucim încă puternic. Pentru voi!!! Suntem curajoși, suntem veseli, suntem neînfricați în inocență. Suntem sinceri, suntem reali, nu ne-a ciuntit ( încă) minunata, scorțoasa conduită socială. Noi credem în iubire și în voi. Chiar și acum, când am ajuns să fim o altă bifă în lunga voastră listă cu DE FĂCUT. De luat sau dus copilul la/de la creșă/grădiniță/școală.

E târziu în lume, dar noi avem speranță. Că sunteți. Că mai puteți fi, cu adevărat, călăuze vrednice pentru misiunea noastră. Că veți regăsi, cumva, alături de noi, de mână cu noi, drumul bun. Vă tot oprim din disperata voastră alergare arătându-va soarele sau iarba sau o furnică. Sau viața? Care trece pe lângă voi, care nu se mai întoarce. Așa cum nu se vor mai întoarce anii, secundele când vă sărutam larg, cu tot sufletul. Pur și simplu. Fără motiv. Pentru că ne-ați lipsit. Pentru că v-am regăsit aici, pe Pământ. Pentru că vă iubim. Așa imperfecți. Așa serioși, nervoși, stresați, tracasați, distanți.

Nu e timpul pierdut. Noi credem în voi. Noi vă iubim necondiționat, chiar când nerăbdarea voastră ne mustreaza. Chiar când glasul răstit ne zgârie visele. Chiar când palma grea cade ca o tornadă asupra noastră? vă iubim dincolo de timp și spațiu…

O dată în plus, vă cerem timp! Coborâți iar la nivelul nostru, ridicați inimile voastre pe culmile fericirii și jucați cu noi! Jocuri aiurite, fără reguli, fără clasamente, fără ceas!!! Haideți să ne bucurăm unii de alții, cu răbdare și respect!

La ceas de seara

Cum se face oare ca in februarie ma napadesc iubirile?Ma troienesc dorurile si ma adulmeca insistent visele? Cum se face oare ca marile iubiri se nasc incet sau fulgerator, dar intotdeauna trec dincolo de spatiu, de timp, de vremuri si de vreme?

Cum se face ca mi se face un dor nebun de ochiii tai…..Desi nu esti departe.Desi nu esti al alteia, nu cu adevarat. Cum se face ca mi-e drag de tine desi….?La ceas de seara, pun cam multe intrebari, nu-i asa?Sunt sigura ca vei zambi. Sunt sigura ca te-ai nascut dintr-un zambet si iti sunt draga tocmai pentru ca eu sunt farama de lacrima. Sunt sigura ca iti vei face timp, in gandurile tale importante si revelatoare, sa te opresti putin asupra gandului ce poarta numele meu.Si vei zambi.

Asta seara am simtit nevoia sa vad cum a inceput totul.Am forat adanc in memorie si-n suflet si am descoperit ca esti adanc amprentat peste tot. Ca imi curgi prin vene si chiar si-n secundele grele cand nu ma gandesc la tine, seva mea cea mai adanca te stie. Te recunoaste dintr-o mie de zari. Te-ar putea adulmeca de la o mie de leghe marine si n-ar fi tarziu sa iti spuna ca e suficient sa EXISTI.

La ceas de seara, ma intreb cum de am stiut sa traiesc frumos clipa de nebunie de atunci, de demult. Eram un copil, soptesc.Esti inca un copil, imi saruti vorbele in ureche. Si totusi, copilul asta….copila asta te regaseste in toate. Te culege din rasaritul soarelui, te mangaie in stele, te imbratiseaza in fulgii de nea, te cheama in vise. Copila te crede mereu senin.Te ghiceste uneori intunecat si rece, dar se roaga sa iti fie iertate ratacirile. Eu pentru tine, sunt o adiere.Stiu. Sunt un vant cald, de primavara. Pe care il regreti in absenta si il cauti in prezentele din jur.

Stiu, dragul meu.Mi-ai spus.Fara sa imi fi vorbit vreodata despre asta, mi-ai spus. Si daca ma alint, cerand cu ochii mari si galesi juraminte pe jumatate adevarate, daca iti zambesc stramb si ma inrosesc ori de cate ori discutia aluneca spre culmi periculoase….e pentru ca imi place sa te stiu in jocul meu. Mereu alert, mereu schimband regulile. Mereu aici, dar mai mult acolo. Mereu al meu, dar intotdeauna si-al lumii. Intotdeauna cu mine si niciodata „doar” cu mine.

Asa mi-e dat mie. Sa-ti scriu la ceas de seara ca te astept. Sa-ti cant la ceas de seara ca te vreau. Sa-ti soptesc la ceas de seara ca mi-esti drag ca lumina ochilor. Ca sarea-n bucate. Ca viata in libertate.

La ceas de seara, ma cuprinde jalea. Si va sa vie primavara curand, sa stii. Stiu, pentru ca m-apuca asa napraznic un dor de duca…Ma cutremur de ganduri pentru tine si imi impun sa stau locului.Inc-o zi, inc-o noapte sa mai stau. Sa mai veghez minunea, sa mai astept minunea. Pentru ca vezi tu, iubire, minune e ca ne-am intalnit din departari. Minune e ca ne avem pe lume, unul pe altul. Minune e ca nu ne doboara dragul si dorul. Minune e cand cantitatea exacta, precisa din drag si dor, ne fac sa ne luam de mana, sa ne uram „noapte buna”, sa ne sarutam de „buna dimineata”.

E o minune ca azi, la ceas de seara, dupa viforul din lumea nebuna, dupa vesti urate ce stau sa darame lumile, mi-e drag sa te strang in brate ca si cum n-am fi decat doi pe lume. Noi doi. Fara umbrela, fara scut si fara vorbe.

La ceas de seara, te port cu mine-n gand. Si de-ar fi sa fie iar inceputul, „inceputurile noastre”, n-as schimba nimic. Tot asa de drag mi-ai fi. Tot asa de sincer mi-ar fi dor de tine. Tot asa de departe te-as trimite ca sa te pot chema.

Si ascult muzica ta.Muzica „noastra” pentru ca tu o imparti cu mine. Si port pe pleoape sarutari vechi, ce si-au schimbat gustul, dar nu si aroma. Dansez in camera intunecata si tu ma inveti pasii. Nu mai stiu raspunsurile, dar tu imi asterni toate intrebarile la picioare. Si de-ar fi sa tac de-acum, tot ai stii ca-s aici.

Ca sunt a ta, ca mana in brat. Ca imi apartii ca bataia grabita, speriata a inimii mele. Ca nu pot, nu vreau, nu stiu sa fiu altfel. Noi doi, iubire, suntem dincolo de vreme.Dincolo de timp si spatiu. Asa am fost mereu.Asa vom ramane intotdeauna.

Te chem in asternutul vernil al clipelor noastre de freamat. Te astept in camera oranj a iubirii noastre de frumos. Te sarut in diminetile albastre ale ratacirilor din lume. Te vreau in noptile aurii ale baladelor lunii. Te……

Cum se face ca simt tremur de primavara si fum de dragoste ? E prea devreme?Prea tarziu? Stiu ca te am, te vreau.In rest, nu-mi pasa sau nu stiu.