Bolile copilăriei în corp de adult – Partea a II-a

Continuăm aici epopeea începută zilele trecute, cea în care am ales să redau cât mai fidel un episod (lung și plin de neprevăzut pe care l-am trăit cu puiii de om, traversând împreună bolile copilăriei.

Marți, ora 10

După ce am trecut de nopțile nedormite, de plânsul nocturn, de refuzul mâncării și de febră, cum scriam aici, ajung într-un final, la pediatru. Unde nu mai fusesem niciodată, pentru că am reușit să ne descurcăm până acum (la 3,5 ani, respectiv 1,4 ani) fără experiența sa. E drept, m-am bazat pe sfaturile medicului de familie cu competență în pediatrie și experiență de peste 30 de ani în tratarea puilor, dar și pe abordarea homeopată, nou intrată în viața noastră, dar tolerată foarte bine.

Pediatrul verifică, printre alte aspecte, pielea copilului și descoperă mici bubițe pe corp, pe față, pe tălpi și în gât. Primim diagnostig – herpangină, o variantă a bolii gură-mână-picior – și câteva metode prin care să ajutăm corpușorul să facă față acestui asalt. Bun, deci nu e nimic grav, îmi spun! Prin bolile copilăriei toți trecem, sperăm să nu existe complicații. Mergem înainte, cu răbdare și curaj.

Dignostic – herpangină. Tratament simpluț și ușor, fără antibiotice. Principala grijă este să hidratăm copilul. Bun….Dorm pe mine, nu mai știu cînd am mâncat ultima dată așezată la masă, în liniște. Dar e în regulă.

Puiul mare merge la grădi, deci doar cu unul motorizat și bubos casă e floare la pampers. Bun.

După ce adorm puțin, cât cel mic se relaxează alergând bunica maternă pein casă descopăr că…. mă doare și pe mine gâtul. Lasă că trece. Miere de albine, propolis, tantum verde.

Se face iar după amiază și revine în sânul familiei puiul cel mare. Și mult plimbat. După ce mă pune la curent cu ultimele năzbâtii de la grădi, bifăm și un mic puseu de febră. Al meu, evident. El, puiul de om, e bine mersi. Cel mic cere hotărât ȚIȚI. Doar asta. Apa nu e bună. Și, de fapt, dcă mă uit bine la mine, observ că virusul de la piticul mic m-a atacat și pe mine.

Minunat! Nici nu se putea mai bine. Doar… bolilele copilăriei n-au interdicție la adulți, nu? Sigur eu fac o formă ușoară, ne imunizăm și după câteva zile trece, vom fi mai bine ca niciodată. Vorbesc la telefon, pe rând, cu medicul de familie, cu homeopatul și cu pediatrul. Urmez și eu același tratament. Tantum verde, Aerius, badijonaj cu ceai și bicarbonat. Super. Toată lumea se pregătește de nani.

Yuhu! Parcă aștept momemtul acesta de vreo 200 de ore. După o noapte de somn bun, lucrurile vor arăta mult mai bine. Și mai clare. Doar că…. ceva nu e în regulă….

Oooo….Minunat. Se pare că sunt atît de obosită încât nu pot adormi. Și bubele astea minunate sunt atât de urâte. Și parcă mi s-au umflat puțin mâinile. Și pielea e roșie. Iar eu sunt într-o stare de agitație ca niciodată. Bine că toată lumea doarme.

Cât o fi ceasul?

Să număr oi, parcă așa îmi spunea mama în copilărie. 1, 2, 3…….100…..256…..400…. Cred cănu merge.

Merg la pipi.

E DOAR ora 2. Bun. Beau o gură de apă și adorm sigur. Bine că puiul mic doarme și cel mare sforăie. Pisica toarce liniștită. Soțul meu visează frumos. Numai eu stau și număr…. efectele ADEVERSE de pe prospectul la Aerius.

Ha, ha, ha!

Deci scria. Dificultăți în adormire. Și agitație. Și reacție cutanața trecătoare. Rar se întâmplă. Doar… 1 caz din 10000 de administrări. Să râd sau să plâng.

Bine măcar că sunt atât de… specială….nu?

Bolilele copilăriei vin și trec, puiii de om se fac mari, pleacă de acasă și uiți câte nopți i-ai vegheat. Bine măcar că doarme lumea. Așa, pot să mă enervez/stresez/panichez singură. E dimineață și e așa liniște…De-aș putea să adorm puțin. Măcar să dorm. Să nu mai simt minunatele efecte adverse. Asta e cea mai tare chestie – cum să faci, frate, astfel de reacții alergice la un antialergic?

Cât e ceasul? Nu mai văd. Cred că dorm, curând. Aaaa, e doar 5. La 6.30 sună alarma soțului. Pe care o aud eu prima, îl trezesc pe el să o oprească și dacă nu sunt într-o poziție imposibilă, mai adorm puțin. Sau nu. Că maimuțica mică este îndrăgostită de melodia telefonului, se ridică în fund și începe să danseze.

E miercuri deja. Doi crai au ieșit pe ușă și cel mic mai picotește puțin. Bun! Mă așez și eu lângă el pentru câteva minute, mai fur puțin  somn. Zis și făcut. Mai dorm exact… 7 minute. Sună telefonul. Evident, până ajung să îl opresc, nu mai sună. Tot la fel de evident, când ajung înapoi în pat, puiul mic, bubos dar vesel e gata pentru o nouă zi.

Să mă pun deci pe schimbat copilul, pregătit micul dejun, jucat, pus de pâine, sortat rufele pentru spălat. Ce atâta somn? Las că vine ea noaptea…

PS – Totul e bine când se termină cu bine. Am scăpat, cu toții din această provocare. Tati nu s-a pricopsit cu virusul. Cred că îl așteaptă pe următorul.

 

 

 

Bolile copilăriei în corp de adult – Partea I

Vineri după amiază (cel mai potrivit moment!întotdeauna!!!)

  • Mama, mă doare în gât! Nu pot înghiți….

Verificăm gât. Gât roșu. Ups! Turăm motor de mami! Hai, lasă că de la ultima n-a trecut decât…. 2 săptâmâni. Și atunci, a fost celălalt copil. Nu-i bai! Bine că e sfârșit de săptămână, tati-crai e acasă, trece. Până luni, e ca nou. Sper… Dar dacă… El lasă, poate nu. Bine! Dacă nu i-am pus căciula de iarnă din august, na, acu trag…Bun. Facem ceai.

Parcă e cam cald. Unde o fi termometrul?

  • Nu vreau termometruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…..Și ceaiul nu e bun. Suc nu mai e? De-ală de gât?

Da, bun. Deci, presupunem că nu are febră. Pare destul de alert. Mă rog, nu-i chiar starea lui normală. Dacă era, până acum, jumate din suftragerie era cu fundul în sus. Daț las că e mai bine așa. Observăm culoarea albastră a covorului.

Oare ce mâncăm în seara asta? Ce spun aia la tv? Ceva cu bolile copilăriei….? Dar noi nu ne uităm. Trebuie să facem timp special. Și să aflu ce ghidușii au avut loc la grădi. Dacă oi reuși să scot ceva de la domnul în cauză.

  • Nu pot să înghit. Și vreau să mă ții în brațeeeeeeeeeeeeeeee.Și Petru să nu fie aiciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Și nici tati. Să fim doar noi. Mamiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii…………

Bun. Pucedem atunci. Trimit pe ceilalți doi crai să mânânce. Pentru că observ, deloc încântată că cel mare vrea să stea exclusiv cu mine. Aveam ceva de scris, dar nu-i bai. Văd eu cum fac. Doar e sfârșit de săptămână. Reușesc eu cumva.

Copilul asta arde. Respiră adânc și nu te panica! Tu nu te temi de o simplă febră. Hai să sunăm totuși homeopatul să vedem ce zice. Vorbit, bun. Așteptăm și observăm. Bun. Se face. Vrea în brațe….Frateeeeeeeeee, zici că=i o balenă mică. Mai ieri era un bebe pufos. Și acu, îmi povestește de Sofia. Cine o fi asta? De la grădi? Nu, mami, cum așa? Prințesa. Ups, eroare de hard. Sigur că prințesa.

A adormit. Bun. Mă duc la scris? Nu, nu se poate. Craiul mic ordonă tiranic ȚIȚI. În regulă, mai e timp. Tati ce face? Spală vase, sper. Nu, se relaxează la o felie de pâine cu dulceață. Bleach! Dacă nu-i cioco, pentru mine, nici nu merită să deschid gura. Bun…Gata masa. Scriem și noi ceva azi? Sper să nu urmeze la rând cu bolile copilăriei și alți muci asta micu. Pe cuvânt, am și eu dreptul la un sfârșit de săptămână fără nimeni răcit? Parcă îmi amintesc de sor-mea. Ea o binecuvânta pe mama cu îmbolnăviri surpriză la fiecare Paști/Crăciun/Revelion/nuntă. Sau chiar și la început de concediu. Nici cu noi nu mi-e rușine, de altfel. Dar parcă ar merge puțină pauză.

Se trezește craiul mare. Are febră. Arde cu adevărat și e timpul să luăm ceva măsuri. Dezbrăcăm copilul cât se poate, punem compresă cu apă la temperatura camerei. Verificăm febra. Hidratăm copilul.

….

Cândva, cu cel mare în brațe, între patul unde l-am culcat și un altul, unde cel mic doarme exilat cu tati, făcând ture nocturne când sunt solicitată, se face dimineață. Cel mare e ok, fără febră sau dureri. Îmi cere de mâncare, semn bun. Îl urmăresc toată ziua și nu pare să mai aibă vreo problemă. Ne distrăm cu fructe, cu vitamina C cu propolis, cu ceiuț parfumat. Stăm în casă, dar aerisim bine încăperile.

Duminica e zi de mers la bunici. Avem o zi plină, care se termină cu o joacă la un spațiu nou, pentru copii. Totul e veselie și joc.

Ajunși acasă, cel mic devine agitat. Plânge. O fi prea obosit? Adoarme mai repede decât de obicei, dar se trezește peste vreo 2 ore, cu febră. Eu încă nu adormisem. O luăm de la capăt, dar mama e aici, totul va fi bine, pui mic!

Doarme chinuit, cu treziri dese. Parcă nici sânul nu îl mai liniștește ca altă dată. Arde încă, dar febra cedează repede. Puiul adoarme și încerc și eu să îmi fac loc lângă el. Cel mare, care doarme în stânga mea, se tot dezvelește. Se trezește odată să ceară apă și cel mic deschide ochiii. Nu mai vrea să adoarmă, așa că trebuie să ne plimbăm puțin prin casă. 100 de pași. Repetă! De 3 -4 ori. Am pierdut șirul. Oare mai e până dimineață? Oricât de ciudă mi-ar fi că trece noaptea și eu nici măcar nu am reușit să mă îmbrac în pijama, cu atât mai mult să adorm, sunt norocoasă pentru că, de obicei, puiii dorm. Și eu, împreună cu ei. Cele câteva nopți nedormite, adunate de-a lungul timpului au fost cauzate de boală, aproape de fiecare dată. O să dorm mâine noapte sau, dacă am noroc, poate închid un ochi la somnul de prânz al celui mic. Peste câteva ore se face luni și cel mare pleacă la grădi, împreună cu tati.

Luni. Cel mic se trezește plângând și starea lui nu pare să fie mai bună. Tregem o fugă până la medic, just in case. Nu sunt canini, nu mai are febră și pare puțin răgușit. Pare a fi o laringită. Vedem cum se manifestă în continuare. După amiază mă văd și cu homeopatul, așa că nu sunt panicată. Cel mare văd că a trecut ușor peste ce-o fi avut. Roșu în gât a părut, după ce am văzut eu, dar, mai știi… Poate a fost doar un episod pasager. Acum e vesel, mănâncă și, din fericire, e tot mai atașat de grădi și de prietenii lui de acolo.

Până la întâlnirea cu homeopatul nu mai face febră, dar e tot prefebril, iar starea generală destul de proastă. Fac o programare la pediatru, pentru orice eventualitate. Abia mâine ne vede. Offf…. Să vedem ce zice Anca, homeopata. În gât nu e bine, pare plin de ceva vezicule, însă nu e clar nici un diagnostic. Încercăm cu remediul constituțional care ar trebui să ne ajute.

Off….Se face deja noapte și mă rog să ne putem odihni cum trebuie în noaptea asta. Puiul mic nu prea vrea să mănânce, dar mi-e clar acum că îl deranjează chestiile ciudate din gât. Se face liniște și toată lumea adoarme. Cel mare vrea o poveste. Spun încet, cu glas șoptit, povestea. Puiul adoarme și eu mă întorc spre puiul mic, în dreapta, să îi verific temperatura. Off, iar arde! Mama ei de treabă… Peste jumătate de oră, se trezește urlând, ca niciodată. Cea mai mare problemă e că nu îl pot liniști nicicum. Iarăși ne plimbăm prin casă. El adoarme, eu mă așez în pat. Nu e bine! S-a trezit iar. Reluăm traseul. Mă plimb 2 ore. Aproape încontinuu. Puiul doarme, dar cum mă așez, cu el în brațe, deschide ochii și dă-i concert!

La un moment dat, cedez. Îmi vine să mă scurg pe jos de oboseală și el tot nu se poate liniști decât plimbat. Îl trezesc pe domnul Soț și îi predau ștafeta. Am nevoie să dorm, măcar o oră. Se pare că tati, după mârâiala inițială, reușește să adoarmă copilul de-adevăratelea și înainte ca eu să fiu cu totul în lumea viselor, aterizează și ei în pat, lângă mine. Peste 1 oră, sună ceasul, e deja dimineață.

Mama lor de boli! Bolile copilăriei, în corp de adult… Trec ele.