Părinţi liniştiţi, copii fericiţi (conspect I)

Aceste idei provin din cartea Părinţi liniştiţi, copii fericiţi   scrisă de Dr. Laura MarkhamPentru că este una dintre cele mai bune cărţi de parenting (din cele citite de mine) şi pentru că mi se pare important mesajul transmis, voi realiza o serie de conspecte/mici rezumate, pe care le voi publica aici, pe blog.

Trei idei colosale

Cele 3 idei colosale pe care le găsim enunţate de multe ori în carte (de fapt, baza stilului de parenting pe care îl susţine dr. Laura Markham) sunt:

  1. Reglarea emoţiilor
  2. Conectarea
  3. Îndrumare, nu control. Ce presupune acest lucru?

+ îndrumare emoţională

+ îndrumare iubitoare

+ încurajarea măiestriei

Această carte este concepută pentru a vă ajuta să aveţi o relaţie parentală excepţională, crescând, în acelaşi timp, persoane fericite, autodisciplinate şi sănătoase din punct de vedere emoţional.

De fiecare dată când decideţi să manifestaţi compasiune în modul în care vă trataţi pe voi, ca persoane, sau pe copiii voştri, faceţi un pas în plus către pacea interioară şi fericirea durabilă. Vestea bună este că viaţa ne oferă multe ocazii de a schimba direcţia.

Nu există părinţi perfecţi şi nu există copii perfecţi. Dar există multe familii care trăiesc în sânul unei mari iubiri. Ţine de noi să înţelegem şi să încurajăm această iubire să se exprime, prin noi.

Şi totuşi…

 

Furia şi anxietatea care ne aruncă în lupte de putere cu copilul nostru provin din propriile temeri şi îndoieli. Traumele timpurii, toate experienţele din propria copilărie sunt parte integrantă din personalitatea noastră şi, în plus, reprezintă acea parte care se activează când ne supărăm. Este extrem de  important să recunoaştem (şi să acceptăm!) faptul că momentele de furie sau cele în care suntem speriaţi au ÎNTOTDEAUNA, în spate, o experienţă  timpurie neplăcută. Modul în care alegi să interacţionezi sau nu cu copilul tău, îi va da acestuia posibilitatea de a avea o viaţă împlinită.

Una dintre cele mai mari provocări, când devii părinte, este să îţi stăpâneşti emoţiile – să le remarci, dar să nu le dai curs. E absolut în regulă să simţi furie sau tristeţe, de exemplu, dar să îţi permiţi să simţi fără a acţiona tocmai pentru că eşti, pentru copilul tău, primul exemplu de reglare emoţională.

Avem tendinţa înnăscută de a reacţiona la toate emoţiile negative (e vorba despre toate becurile de avertizare care se aprind pe parcursul unei zile) în 3 moduri: luptăm, fugim sau îngheţăm (fight, flight or freeze).

Nu realizăm întotdeauna, dar, o mare parte din activitatea de creştere a copiilor se petrece în afara atenţiei noastre conştiente. Rănile tale nevindecate te pot împiedica să creşti proprii copii, aşa cum îţi doreşti cu adevărat. Din fericire, propria transformare din adult în părinte ne creează, aproape imediat, o adevărată hartă a acestor răni, oferindu-ţi şansa de a te analiza, cu adevărat, dincolo de suprafaţă şi de a te vindeca. Sună bine, nu?

Cum SĂ fac (şi) eu

 

Nimeni nu îţi poate promite că va fi cel mai uşor lucru pe care va trebui să îl faci, dar este posibil. Cum?

  1. Fiţi părinţi conştienţi (asta înseamnă să conştientizezi rolul pe care îl ai şi să te manifeşti ca atare)
  2. Ieşi din cercul vicios. Apasă butonul de PAUZĂ (cu toţii îl avem, doar trebuie să ne antrenăm pentru a-l folosi eficient). Nu e uşor, mereu vor exista diferite alerte care îi vor panica pe părinţi, dar este un exerciţiu util care capătă greutate, în timp.
  3. Înţelege ce sunt şi cum funcţionează emoţiile. Este important pentru părinţi şi pentru copii. Dacă le înţelegi, le poţi gestiona. Dacă le cunoşti, le poţi deoasebi şi recunoaşte. Dacă le recunoşti, emoţiile nu te mai sperie şi poţi gestiona comportamentul din spatele emoţiei.
  4. Apasă butonul de reiniţializare a propriei poveşti. Este foarte simplu. Poţi lua totul de la început, poţi să îţi păstrezi calmul, poţi să respiri uşurat şi să aplici ceea ce ai învăţat. 🙂
  5. Relaxează-te (Da, vorbesc exact cu voi! Părinţi de unul sau mai mulţi copii. Voi trebuie să învăţaţi să vă relaxaţi. De multe ori, ne încrânecenăm pe teme de nimic, ne cramponăm de lucruri mărunte şi pierdem din vedere esenţialul).
  6. Caută sprijin în rezolvarea vechilor probleme.

În loc de concluzie

 

Închei această primă parte, cu speranţa că noi suntem o nouă generaţie de părinţi. Că efortul noastru se va vedea în timp şi, în consecinţă, este dreptul şi obligaţia noastră să fim cea mai bună versiune a noastră. Pentru copiii pe care îi aducem pe lume şi pe care îi primim în grijă, este vital să primească de la părinţi atât libertatea de a face alegeri, cât şi noţiunile de bază pentru a distinge negru de alb. Nu putem alege în locul lor decât o perioadă mică de timp. Cred cu toată fiinţa că rolul nostru, ca părinţi ai zilei de azi, este să îi învăţăm CUM să aleagă şi nu CE ANUME.

În fiecare zi, cunosc părinţi care se luptă pentru copiii lor. Fiecare face atât cât poate, pe cât se pricepe, folosind informaţia de care dispune. Eu, la rândul meu, caut să învăţ de la fiecare câte ceva. Iubesc oamenii tocmai pentru că sunt atât de diferiţi. Pentru mine, creşterea, cât mai ales educarea unui pui de om este un efort de echipă. Un sat întreg poate contribui, dacă vrea, la sădirea unor seminţe roditoare în puiul de om. Cum facem asta, este frumuseţea trudei, este povestea în care alegem sau nu să avem un rol decisiv. 🙂

 

Oameni şi poveşti

Poate greşesc. Dar, în ultima vreme, îmi iau tot mai mult seva, puterea şi energia dintr-un amestec magic: oameni şi poveşti. Da, da, chiar aşa. Pentru că mereu am parte de oameni şi poveşti, mă trezesc mai veselă, micile deziluzii se şterg mai repede şi sunt multe lucruri şi evenimente care mă fac să îmi bată inima mai tare.

Poate nu sunt singura care trăieşte o astfel de încântare. Dacă e aşa,chiar vă rog, ridicaţi o mână, să vă văd, să vă zâmbesc pe stradă, întâlnindu-vă şi să ne regăsim şi în viaţă, într-o complicitate tandră.

Pentru cei care habar n-au despre ce vorbesc, încerc să mă explic. 🙂

Fiecare dintre noi, de-a lungul vieţii, are unul sau mai multe pasiuni, plăceri, resurse de viaţă, de motivaţie, de încredere şi de zâmbet. Cunosc oameni care trăiesc pentru a lipi/dezlipi/şurubări şi au un zâmbet mare, mare pe faţă ori de câte ori au ocazia să se manifeste în acest sens. Da, vorbesc despre domnul Soţ. 🙂 Pentru el, odihna, socializarea, uneori chiar şi hrana sunt opţionale. Lipicitul, cum îi spun eu întregii îndeletniciri, NU este pe lista aceasta. În absenţa timpului, mijloacelor şi uneltelor pentru a pune în aplicare lipicitul, domnul devine posac, ursuz, nervos şi, scuzaţi expresia, ciufut. Da, e greu de înţeles pentru mine, o EA cât de departe se poate de astfel de îndeletniciri. Probabil, există şi situaţii în care oamenii cu preocupări similare se atrag, la noi nu a fost cazul.

Pentru alţii, pasiunea cea mare se pune în activităţi care le testează rezistenţa, puterile fizice, reacţiile în faţa pericolului, etc. Şi astfel de oameni sunt foarte diferiţi de mine. Nu mai răi sau mai buni, ci doar diferiţi. Încerc să îi observ, de la distanţă, îi admir pentru modul în care aleg să îşi hrănească pasiunea, dar nu mă văd făcând acelaşi lucru. Nu prea curând, cel puţin.

Pentru mine, în afară de familie şi scris, de meseria mea şi de cărţi, despre care am tot scris, mai pe lung sau doar intuit, pasiunea vine sub diferite forme.

Oameni şi poveşti este ultima descoperire care m-a uluit. Încă nu reuşesc să înţeleg pe deplin cum de abia acum realizez puterea acestui nou, perfect şi inepuizabil combustibil. Pentru mine, să cunosc oameni şi poveşti, să fiu martor al trecerii lor prin lume, să pot ţine de mână, alina sau îndruma este uluitor. Să ascult, să încerc să mă pun în pielea povestitorului şi să îmi pun problema cum aş face eu dacă aş fi acolo, în papucii lui…

Da, îmi place şi nu mă pot sătura de asta. Vorbesc şi ascult. Mai şi tac (sâc!), mai şi plâng. Uneori, poveştile şi oamenii mă pot dărâma. Loviturile mişeleşti, pe la spate, fără avertizare şi fără posibilitate de apărare dor cel mai tare. Dar, după şocul şi neliniştea clipei, caut soluţia. Şi mă ridic, scuturându-mă. Merg mai departe. De multe ori, mă gândesc unde am greşit eu, uneori înainte de a gândi unde au greşit ceilalţi sau de ce mi se întâmplă mie.

Oameni şi poveşti ar trebui să scrie mare, cu litere îngroşate, în fişa postului vieţii mele. 🙂 De fapt, din dragoste de oameni şi din sete de poveşti, urnesc toate proiectele care mă însufleţesc. Pentru că da, dintre toţi şi toate, tare mi-s dragi oamenii şi tare-mi sunt necesare poveştile.

O să mă auziţi vreodată, poate, râzând, de această mare pasiune. Pentru că am fost crescută şi învăţată că scrisul şi visatul nu-ţi dă de mâncare. Trist, poate. Şi-am învăţat atât de bine această lecţie încât, multă vreme, am ascuns în suflet bine,bine, cu 7 lacăte, vulcanul inimii mele şi am ales căi mai bătute, mai vizibile şi mai… fizice de a câştiga pâinea cea de toate zilele.

Doar că, într-o zi, dintr-o întâmplare neîntâmplătoare cu un Om, urmată şi precedată de cicocniri mai lungi sau mai scurte cu alţi Oameni, am rupt lanţurile şi am ales libertatea.

Pentru că mă fac mare, pentru că sunt puternică şi simt cu adevărat că trăiesc, îmi extrag seva dătătoare de viaţă din oameni şi poveşti.

Pe tine, dragă cititor, ce combustibil magic te ajută să funcţionezi la cote maxime? Ce pasiune te animă şi care este licoarea specială care te face să crezi, mereu şi mereu, să cauţi noi şanse, să alegi noi drumuri, să plantezi noi seminţe de speranţă?

Iubirea (ne)condiționată

Tocmai am terminat conspectul după prima carte pe care am citit-o integral, în limba română, scrisă de buna și înțeleapta Dr. Laura Markham. Printre ideile pe care le-am primit, ca un minunat dar, în cele peste 200 de pagini, cea care mă inundă și mă motivează azi este iubirea necondiționată.

Poate părea un clișeu, dar vă provoc să închideți ochii pentru câteva secunde, să vă întoarceți în timp, în copilărie și să vedeți, de această dată, cu ochii de adult, o clipă, una singură, în care ați fost sau v-ați simțit învăluiți de iubirea necondiționată a părinților voștri.

Mi-ar face mare plăcere să gust asemenea momente alături de voi, dacă îmi permiteți accesul în acea lume și îmi veți detalia scena printr-un comentariu/mesaj aici sau în privat. Cu toate acestea, înțeleg că vorbim despre clipe prețioase, intime aproape, care, de multe ori nu pot fi transpuse în cuvinte sau simpla lor divulgare pare că le știrbește din magie.

Și totuși… din păcate, vor exista persoane care nu vor avea ce să-și amintească, oricât de mult ar încerca. Pentru că pe ei, iubirea necondiționată i-a ocolit în copilărie. Și astăzi, părinți fiind, obsedați să ofere copiilor totul, se luptă să se vindece. Părinți care caută informații și instrumente, părinți care au cariere și smartphone-uri, care trec mereu cu zâmbetul pe buze. Și doare a naibii toată agitația asta din lumea părinților atașați, informați, cool sau la modă. Pentru că iubirea necondiționată rămâne un obiectiv greu de atins.

Aș vrea să cred că numărul unor astfel de oameni este mic. Aș vrea să pot spune ca toți am trăit copilării de poveste, că ne-am găsit parteneri de viață echilibrați și plini de empatie, gata să aducem pe lume pici bulgări de lumină pe care să îi ghidăm prin viață, fiind generoși, recunoscători și înțelepți.

Din păcate, cunosc adulți care, copii fiind, au fost abandonați la bunici până la vârsta școlii. Cunosc adulți care au crescut doar cu mama și care vedeau în tatăl lor un fel de zeitate, coborâtă pe pământ. Copiii care și-au văzut părinții luptându-se fizic. Am auzit chiar povești despre copiii care li se adresau părinților folosind apelativul „dumneavoastră” și care și-au crescut efectiv frații și surorile mai mici, în lipsa sau absența părinților.

O fi un alt fel de iubire, dar nu e iubire necondiționată.

Și-apoi, celelalte feluri de mici sau mai mari traume. Continua nemulțumire a părinților în fața comportamentelor sau rezultatelor copilului. Mereu e loc de mai bine. Se putea și mai mult. Dar X, Y ce-a făcut? Eu te-am făcut, eu te omor. Cât stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!

Vă sună cunoscut? Vă trezește ceva amintiri? Se aude zgomotul palmei peste obraz? Se simte trasul de cozi sau, în unele cazuri, de perciuni?

Probabil că sunt puțini cei care vor recunoaște cât au durut – cât dor încă toate acestea. Vom închide link-ul/pagina, tab-ul sau vom da un LIKE pentru a scăpa repede de responsabilitate. Și cu inimile grele, cu miile de întrebări și de lacrimi de atunci, din copilărie, ce faceți? Și ele reacționează la SHUT DOWN?

Copiii nu se nasc răi și profitori. Copiii nu trebuie îmblânziți și supuși. Ei nu sunt sclavi și nici animale sălbatice. Copiii nu ți urcă în cap dacă îi săruți, îi îmbrățișezi sau îi susții. Copiii nu trebuie să se învețe cu greul de mici pentru a crește frumos.

Copilul tău merită iubire necondiționată. Tu meriți iubire necondiționată. Şi asta înseamnă să fii acolo, lângă el. Înseamnă să îţi permiţi să îl asculţi, să îl cunoşti şi să nu fiţi mereu de acord. Iubire necondiţionată înseamnă să fii întreagă în faţa lui, cu greşelile tale şi cu limitele pe care alegi să le impui, cu empatie DAR şi cu fermitate.

Tu oferi iubire necondiţionată ? Tu primeşti iubire necondiţionată? Crezi în ea?

Şezătoare românească la Piatra Neamţ. Din dragoste pentru frumos

Acum câteva zile, mi-am propus să vă aduc în atenţie oameni şi lucruri frumoase. E plină piaţa/viaţa de urât, de răutate şi de scandaluri. Haideţi să preţuim mai mult ceea ce avem frumos, să sărbătorim oamenii şi faptele ALT FEL, să celebrăm ideile bune şi gândurile pozitive. Poftiţi la şezătoare, dragii mei!

Un astfel de om, cu o astfel de poveste este subiectul (sau sufletul!) prezentei postări. O şezătoare adevărată, în oraşul meu.

Am poposit, în căutare de frumos, de culoare şi autentic, la şezătoare, într-o cămăruţă mică, dar vie. Am păşit cu emoţie, nu ştiam exact la ce să mă aştept. Aveam alături ochiul critic, dar vrăjit al partenerului de … căutare, Obiectivul lui Sorin Bolog.

Am descoperit, cu siguranţă, doar o mică parte din povestea care se ţese/coase/spune acolo, în acel spaţiu prietenos, şi totuşi ferit (de obicei) de privirile prea obosite de cotidian.

Ni s-a permis accesul într-un tărâm de poveste, plin de culoare, de simboluri şi de pace. Am pătruns, cu grijă  şi teamă, parcă, în sânul unei familii de suflete prietene.

Am ascultat povestea începutului… Cum totul a pornit de la un dor nebun, de la dorinţa de a păstra aproape de suflet senzaţia, dragul şi emoţia unei vieţi care nu mai pulsa.

Am ascultat, cu emoţie şi speranţă, cum o IE poate duce mai departe un mesaj, o dragoste, o poveste. Am zâmbit căci şi eu, asemeni multora, post în suflet doruri de cei ce nu mai sunt.

A fost o gură de culoare, o după amiază care mi-a întărit convingerea că oriunde, Oamenii – chiar aşa, oamenii cu O mare – pot sfinţi locul. E loc în lume pentru frumos, pentru prietenie şi pentru dragoste, pentru pasiune şi e loc pentru a crea.

Despre Anto, cea care a adunat în jurul ei câţiva (tot mai mulţi, în ultima vreme) oameni creativi, ce să vă zic? Cu siguranţă, ea nu ar vrea să fie această postare despre ea. Şi poate nici nu este. Dar, permite-ţi-mi să cred, o parte din sufletul ei se poate ghici din ceea ce face şi coase.

Privind doamnele care s-au alăturat acestui proiect, ascultând poveştile şi sfaturile lor, văzând cu câtă sinceritate şi deschidere au primit în viaţa şi spaţiul lor noi recruţi, am mulţumit pentru privilegiul de a fi ROMÂN. Pentru spaţiul acesta atât de plin de culoare, pentru oamenii buni care aleg să crească frumos, pentru astfel de idei şi pentru că am primit şi eu acces la această lume.

Cuvintele mele sunt sărace pentru a descrie mirarea, încântarea şi bucuria cu care am plecat de la Şezătoare. Am primit fotografiile şi mă tot desfăt privindu-le. Nu mi-e uşor să aleg doar una dintre ele, aşa că vă invit să le gustaţi pe toate, să le simţiţi valoarea şi, poate, doar poate, vă vine cheful de cusut. Poate vă descoperiţi acea activitate de recreere pe care o căutaţi.

De curând, Anto a deschis pentru public un grup, unde puteţi primi sfaturi utile, unde vă puteţi găsi prieteni cu aceleaşi pasiuni şi de ce nu, unde puteţi să vă bucuraţi de tihna şezătorilor tradiţionale, acum, în centrul oraşului, la câteva minute şi centimetri distanţă de tumult şi agitaţie şi stres.

Poftiţi la şezătoare, deci, măcar prin intermediul fotografiilor (pentru care, multţumesc încă o dată – Chapeau, Sorin Bolog!). Sau poate vă cuprinde şi pe voi dragostea de frumos, de autentic…

PS – Să vă spun că mă apuc să cos cele două ii pentru puiii de om? Doar avem nuntă românească peste câteva luni…

Femeia cu F mare – La mulți ani!

Femeia cu F mare este femeia puternică. Este cea care ALEGE să se ridice de fiecare dată, după ce cade. Care ALEGE să își șteargă lacrimile și să își suflece mânecile pentru a curăța, a strânge, a șterge, a lipi, a repara sau a înlocui.

Femeia manager care gândește cu inima și decide cu mintea. Femeia care închide ochiii și vede dincolo de mirajul lui AZI, dincolo de CADOUL MARE, cu fundă, dincolo de zâmbetul ne/prefăcut, dincolo de elogiul de moment și de finish-ul cursei de acum.

Femeia cu F mare este femeia soldat, care îmbracă uniforma și crede în puterea ei. Care duce loialitatea, devotamentul și respectul pentru țară, pentru oameni și pentru viață. Este femeia care îmbracă haina datoriei și se dă pe sine altora, punându-se, trup și suflet, mai prejos de ei. Este femeia CARE ARE FRICI, dar alege, din iubire și curaj nebunesc, SĂ ȘI LE ÎNVINGĂ. Așa cum e prietena și tiza mea, Irina P.

Femeia cu F mare este femeia doctor, care alină, care veghează, care caută neîncetat soluția care vindecă. Este femeia care citește, care ține minte, care face echipă și care, neobosită, nestrămutată în credința ei, își întinde brațele puterii pentru a mai alunga o durere, o maladie, o nevroză, o suferință. Cum sunt atâtea femei pe care le port mereu în suflet și pentru care mă rog mereu. Cum e Anca, Alina, Parascheva, Rivona sau altele, fără nume azi, dar cu inimă și suflet cât să cuprindă toată recunoștința.

Femeia cu F mare este femeia aviator sau femeia pilot de elicopter.

Femeia cu F mare este educatoarea, învățătoarea sau profesoara care va dăinui, dincolo de ani, în ciuda lor chiar, prin zecile de copii care scriu, citesc, au încredere în ei, își urmează pasiunile sau luptă pentru visele lor. Pentru că astfel de oameni trebuie să fie dintr-un aluat aparte. Pentru că ELE, fiecare dintre aceste doamne, fiecare femeie cu F mare, lasă în noi, cei care le cunoaștem, care le descoperim cu grijă sau cu grabă, cu voită atenție sau din pură întâmplare, amintiri și vorbe pe care le vom purta, de-a lungul drumurilor noastre. Mulțumim, Doamne frumoase și bune!

niciun-alt-barbat-nu-s-ar-casatori-cu-mine-daca-mi-ar-ti-secretul-ce-face-femeia-in-timpul-liber-201605

Mulțumim pentru lecțiile oferite, pentru clipele investite, pentru lacrimile șterse, pentru visele colorate pe care ni le-ați apropiat. Mulțumim pentru că ați ALES să formați din mici bulgări de carne OAMENI! Mulțumim pentru că ați avut răbdare, pentru că ați crezut în noi, când eram mici și (poate) neînțeleși sau nevăzuți. Mulțumim pentru că ne-ați ținut mâna și ne-ați călăuzit pașii. Mulțumim pentru că ați ales să scoateți la iveală, cu infinită oboseală poate, nestemata din fiecare mic pui de om.

Femeia cu F mare este, adesea, femeie mamă și tată, e al naibii de greu, dar nu se încovoaie sub această povară. Și merge înainte zâmbind, mirosind a parfum și arătând că se poate. Că e nevoie de multă iubire, de mult curaj, de mult devotament și multe sacrificii. Vă admir și aș vrea să vă iubiți mai mult! Să știți că sunteți mai puternice decât credeți, uneori. Că ați fost alese să duceți la capăt această misiune. Sunteți frumoase, sunteți bune și mai presus de orice, sunteți, fiecare dintre voi, femeia cu F mare care crește oameni!

Femeia cu F mare este prietena care te ascultă când plângi sau simți nevoia să taci, doar. Este femeia care te ține de mână și te mângâie când ești dezamăgită. Este cea care îți răspunde oricând la telefon. Este cea care ar putea să te dojenească ori de câte ori e nevoie, fără ca tu să simți vreo ironie sau vreo durere din vorba ei. Este acea jumătate a prieteniei care învinge distanța, timpul sau oboseala. Pentru că e acolo. Și asta este cel mai important lucru.

Femeia cu F mare are multe roluri, multe responsabilități și multe denumiri. O poți recunoaște și tu, pe stradă, printre vecine sau la muncă. Cu siguranță ai măcar o astfel de femeie, în grupul de prietene. Pentru fiecare dintre ele, sper ca acest text să aducă măcar un zâmbet acum, la început de primăvară! La mulți ani, Femeie cu F mare!

 

 

Decembrie în suflet. Mereu

A venit luna decembrie. Încă de când a existat prima CASĂ pentru mine și EL, am hotărât să împodobim bradul în seara de 1 Decembrie, trădând frumoasa tradiție de a mirosi în casă a cozonac și de a asculta colinde, în vreme ce tatăl și puiii de om împodobesc bradul, pe 24 decembrie, dimineața. La fel cum am trădat și mirosul bradului verde înlocuindu-l cu unul de plastic (acesta nu miroase nicicum, tot mai lasă ace prin casă, dar NU TREBUIE SĂ MOARĂ).

Pentru mine, până hăt departe în memorie, decembrie este despre familie, speranță și iertare. Decembrie este despre ceilalți, este despre iubire și despre ÎMPREUNĂ. Dincolo de luminițe, beteală și meniuri, dincolo de post, biserică și zăpadă, decembrie este, în suflet. Sau nu este deloc, admit că există oameni care nu simt asemeni mie sărbătorile astea.

În fiecare an, tremur de emoție la parada de Ziua Națională a României, oriunde aș fi – acolo, pe stradă, lângă ei sau acasaă, în fața televizorului. Respir în culorile imnului și cânt și mă încarc. Ba chiar, de anul trecut începând, am și defilat, cu Mateiul mic (acum mai mare) în semn de solidaritate cu soldații. Mi-s dragi toți și îi simt ca și cum mi-ar fi frați, deși, de multă vreme, armata a plecat de la noi din familie. Sunt sigură că rămâne, pentru totdeauna, o parte din viața, grijile, frumosul și vieții cazone de la Ianca. Am să le port în suflet mereu, dincolo de existența tatălui meu, dincolo de existența mea poate. Nu există cuvinte să explic și nici nu încerc să o fac, dar… așa începe, în fiecare an, decembrie în suflet.

Apoi, pentru că primul născut este și Nicolae, lustruim ghetuțele cu dublă porție de emoții. Anul acesta însă, decembrie a adus, în plus, un miracol pentru un copil frumos, pentru o familie frumoasă. Erica și familia ei, împreună cu toți cei care s-au alăturat lanțului de rugăciune, de gânduri bune și de energie pozitivă mi-au oferit un motiv în plus pentru a-l aștepta și celebra pe coloratul decembrie.

Zilele au trecut greu pentru micuța prințesă, dar lucrurile au început să se așeze, starea ei este mult mai bună și suntem cu toții încrezători că se va recupera frumos. Despre Alina, mama Ericăi, am mai scris, lăudând-o pentru minunile dantelate și gingașe pe care le face din pastă de zahăr și nu numai. O grămadă de fotografii ale operelor ce i-au ieșit din mâini, de-a lungul timpului, găsiți pe pagina ei – ALINE – cake boutique.

Am ales să scriu și despre ei în postarea aceasta pentru că lupta Ericăi, clipele grele prin care au trecut acești oameni au fost, și pentru mine, o lecție de viață. O dovadă în plus că Dumnezeu există și lucrează, de ce mai multe ori, prin oameni. Un semnal că fiecare clipă este unică, este minunată și suntem datori să o trăim mereu, să ne bucurăm cât de mult putem de cei dragi nouă.

Pe blog, nu și-a găsit niciodată, până acum, locul nici o astfel de poveste. Astăzi însă, în zi de sărbătoare, am decis că o astfel de poveste trebuie să fie spusă. Prietenii și cunoscuții sunt lângă noi, dacă îi chemăm, poate. Dar Dumnezeu, cu marea, imensa Lui putere, ar trebui să fie în suflet, să îi ascultăm Vorbele, șoptite, de multe ori și să îi înțelegem lecțiile.

Decembrie, în suflet, va rămâne, pentru mine, despre iubire. Despre puterea lui împreună și despre lupta Ericăi. Mă bucur să am în jur oameni care au întins mâna, în rugăciune și iubire, acestui copil. Mă bucur să pot să mulțumesc, încă o dată, cerului, pentru toate minunile din viața mea, pentru toate clipele și sper, cu toată ființa, ca din acest decembrie frumos, să ne primim, cu toții, lecțiile.

Sărbători binecuvântate, cu pace în suflet și oameni dragi alături sa aveți, oriunde v-ați afla!

Femeia – versuri pentru cele mai puternice ființe

Așa-i făcută Femeia…

Să rabde, să-ndure, să tacă

Să ducă în pântec o lume

Și răul cu bine să-ntoarcă.

 

Gingașă la trup și arătare,

Cu gânduri răzlețe și multe,

Puterea-i ascunsă în inima mare,

Lucrează întruna, cu suflet, și mari și mărunte.

 

Și trece prin chinuri, senină,

Ea uită și iartă, mereu alinând,

Cu mâini obosite, a casei regină,

Deși gârbovită, ea vine-alergând.

 

Și duce cu sine mari lupte,

Ea pacea-și dorește, mereu,

Și celui trist, cu visele rupte

Femeia-îi dă, înzecit, credința în Dumnezeu.

 

De ai Femeia prin preajmă

Și-ți pare mereu rătăcită,

Tu iart-o și strânge-o în brațe

Arată-i că e prețuită.

 

PS – Scrisul meu a început acum multă vreme. Îmi pare că scriu deja dintotdeauna. Câteodată, mă gândesc la toate clipele prin care am trecut, cum am devenit din copil adult, din fetișcană femeie și pare că scrisul m-a salvat, de multe ori.Am ales pana, ori de câte ori, vorbele se opreau în gât. Am ales lacrima, câteodată. Am ales și aleg mereu, iubirea. Femeie sau nu, tu, cititorule, trimite un gând luminos Femeii care îți este casă, care îți alină gândurile și care îți păstrează mereu locul din inimă.

Fiecare rând din acest blog este o parte din mine. Fiecare nou titlu este, dincolo de promovarea aleatorie a măritului Facebook sau de LIKE-ul generos acordat, picătură de emoție, de trăire, de freamăt și, din fericire, de durere. De ce din fericire? Pentru că viața este amestec de clipe, NOI – fiecare dintre noi – alegem să fie senin sau întuneric, să fie noapte cu stele sau pururea furtună. Eu, în naivitatea-mi poate, aleg să împart cu tine – cu voi, cei de dincolo de ecran și taste – tot ce sunt.

Ce va rămâne în urmă? Poate un zâmbet, poate o aducere aminte duioasă sau poate nici măcar atât. Dar alegerea mea rămâne aceasta. Femeie sau nu, dă mai departe Iubirea, emoția, viața!