De vorba cu… O Mama Frumoasa

Continui acum seria mini-interviurilor(prima parte o puteți reciti aici: http://irinamariamitrofan.wordpress.com/de-vorba-cu-omul-din-spatele-brandului-casa-zamfirei/ ) cu rezultatul întâlnirii mele virtuale cu un Om special, cald, care are multe de spus și a acceptat, cu bucurie sper eu, invitația mea!
 193524_1744
 facem cunoștință! Cine ești tu, mămică frumoasa?
Eu sunt Raluca, soție de aproape 8 ani, mamă de aproape 6 ani, cu doi copii frumoși (Băiețelul de argint și Cati Căpșunica). Băiețelul cel mare este un copil tipic și vioi, fetița este cu totul și cu totul specială, pentru că are un cromozom 13 în plus, 3 ani și 7 luni și o dezvoltare fantastică pentru diagnosticul ei. În curând, vom extinde familia cu încă două piciorușe de băiețel.
 Cum și când a început aventura scrisului pentru tine/voi?
Eu scriu de mult, face parte din  mine, dar blogul (https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/) l-am început mai cu sârg în 2011, când mi-am dat seama că pe nișa de Early Learning nu există nimic în limba română. Da, erau bloguri de parenting, dar nu specific pe activități educative făcute acasă, cu copii. Am pornit simplu și nesofisticat, dar marea mea bucurie este că acum s-a format o întreagă comunitate de bloggeri și cititori ai acestui domeniu. Scriu pentru că sper ca experiența noastră ajută pe cineva, iar educația acasă pare mai accesibilă.
De ce ai ales homeschooling pt copiii tăi? Care sunt cele mai mari provocări ale acestei căi, în România anului 2014?
Nu facem homeschooling propriuzis, Irina. Băiețelul de argint a mers la grădiniță  în grupa mică și în cea mare (cu o pauză de un an unde am făcut, într-adevăr, homeschooling). Ceea ce facem acum este un fel de after school. Învățam intens acasă de când era el mic. Eu, ca profesoară de engleză, am predat multor copii și nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât un copil al meu pe care să îl învăț. Iubesc conceptul de educație timpurie si am învățat alături de copiii mei cât alții într-o viață. Am început cu activități Montessori pe când S. nu împlinise încă 2 ani, iar cu Cati mergem pe metoda Doman. Ceea ce face Cati (terapia neurodevelopmental NACD) este mult mai mult decât homeschooling, este mai mult decât ar putea oferi orice programă dintr-o școală specială unui copil cu dizabilități. Cum nu există însă cadru legal  pentru homechooling încă în România, Băiețelul de argint va merge în sistemul de stat, iar Cati va continua programul ei privat acasă.
 Cum decurge o zi din viața voastră?
E complicat: în general, exceptând perioada sarcinii, Băiețelul de argint pleacă dimineața la grădiniță și stă până la 12, timp în care Cati e ocupată cu exercițiile din programul ei. La 12 îl luam și începem o serie de treburi casnice, în bucătărie, dacă avem o lecție pregătită o facem, dacă nu, citim destul de mult. Eu sunt ocupată cu terapia lui Cati și cu casa. Cati are un pattern de somn care nu ne avantajează, și în fiecare noapte ne trezim să o hrănim sau schimbăm, iar asta ne obosește pe noi, părinții, tare mult.
Dacă ar fi iei mămicia de la început, ce ai face diferit? De ce?
Dacă ar fi să o iau de la început, aș face mai mult. La S. nu știam câte se pot face cu un bebelus, Cati m-a învățat o tonă de lucruri despre neuroplasticitate și dezvoltare infantilă. Când o voi lua de la capăt, voi aplica metoda Doman și cu noul bebeluș, voi face mai multe eforturi să îl cresc bilingv și să îl învăț să citească prin metoda fotografică. Da, e mai solicitant pentru părinte, dar copilului îi vine mai ușor pe termen lung. Aș folosi  sisteme de purtare și aș încuraja copilul să fie mai independent.
 Care sunt sursele tale de inspirație în ceea ce privește activitățile pe care le faci cu puiii tăi?
La început, erau blogurile din străinătate, în Statele Unite ale Americii nișa este foarte dezvoltată, mai cu seamă că acolo se practică din ce în ce mai mult homeschooling-ul. Acum, sursa mea de inspirație sunt prietenele din România,  care împărtășesc resursele pe care le folosesc ele și metodele lor de lucru. Exemple de mămici prietene sunt Camelia ( http://www.micatelierdecreatie.ro/), Coca (http://ursuletinazdravani.wordpress.com/), Adina  (http://ourenglishhomeschool.blogspot.ro/), Roxana  (http://roxana-rusu.blogspot.ro/) și Ioana (https://machetedidactice.wordpress.com/) . De asemenea, ceea ce învăț de la terapeuții din NACD mă ajută foarte mult.
Îți citesc blogul, de când l-am descoperit și sunt uimită cât de mult te implici, câtă energie și lumină pui în tot ceea ce faciTimp pentru tine, pentru relația ta cu partenerul, mai ai?
Tot ceea ce fac, este, într-un fel, pentru mine și familia mea, dar blogul este ceea ce fac „pentru mine”, sperând că poate ajută și pe altcineva. Viața noastră este destul de izolată și prin blog, simt că întind și eu o „mână în afară”. Noi suntem genul de familie „liniștită” care ieșim mai rar oricum și ne priește cel mai bine atmosfera de acasă. Timp pierd și foarte mult, recunosc  că nu sunt cea mai eficientă nici ca gospodină, nici ca soție.
Cât de importante sunt prieteniile după ce devii mamă? Te schimbă experiența sau se schimbă prietenii?
Cele mai apropiate prietenii din viața mea sunt cele recente, pe care mi le-am făcut grație blogului sau al contextului de părinte de copil cu nevoi speciale. Prieteniile vechi se pierd în timp, și e normal să fie așa, dar trebuie să fii mereu deschis spre noi relații. Am învățat enorm de la oamenii care au intrat în viața mea în ultimii ani, și sper că am lăsat și eu o mică amprentă asupra lor. Ne schimbăm, în măsura în care suntem dispuși să ne schimbăm și să învățam, prin oameni cel mai mult; totul depinde de atitudine și de flexibilitate.  Există și oameni rigizi, în unele privințe și eu sunt așa, dar sper că sunt suficient de deschisă să primesc noul și frumosul, de oriunde ar veni el.
Mulțumesc, o dată în plus, Raluca!

In lumea celor care… nu sunt perfecti

In lumea vitezei si a individualismului, poate e nevoie si de putina relaxare. De putina lejeritate in ceea ce privește modul de a face lucrurile si de a pune problema. De cele mai multe ori, o cale de mijloc poate fi soluția.

Fiecare din noi are limite. Unele mai largi, în funcție de persoană. Altele mai rigide, în funcție de temă. Sunt momente când, sub imboldul momentului, cedăm în fața celorlalți, abdicând de la propriile noastre reguli. Câteodată e bine că s-a întâmplat așa, alteori nu e foarte comod și ajungem să regretăm modul în care am reacționat la un moment dat, în o anume situație.

Ca mamă a doi copii mici, singură cu ei acasă de la 12 la 17, cu o pisică zglobie în grijă și cu majoritatea treburilor casnice pe cap, am învățat, de când configurația familială s-a schimbat, că nu există un singur mod corect/bun/potrivit de a face lucrurile. Da, am în continuare așteptări înalte de la mine în ceea ce privește educația copiilor, stilul de parenting adoptat, alimentația lor și a mea, activitățile educative sau recreative în care aleg să ne implicăm. Dar dacă lucrurile nu se potrivesc întotdeauna cu planurile mele, încerc să nu consider că am eșuat.

Pentru un perfecționist, e un lucru mare chiar și să recunoască asta, așa că sunt mândră de mine! ? În timp, am ajuns să mă educ pentru a ajunge aici. A fost nevoie de multe lacrimi vărsate, de multă informație ingerată și de timp(+răbdare) ca să accept noua realitate.

Există încă teren minat (cum ar spune Domnul Alintatel), adică sunt destule domenii unde sunt convinsă că lucrurile trebuie făcute așa (și nu altfel!), urmând anumite etape (și nu altele!), folosind anumite instrumente (și doar acelea!). Da, consum multă energie explicând celorlalți cum, de ce și cu ce. Și mă plictisesc uneori, atât de mult, încât prefer să îndeplinesc eu singură respectiva sarcină.

Odată cu greblele luate între ochi ( inerente, de altfel, fiecare are porția sa menită!!!), m-am mai relaxat. Puțin! Glumesc…. Am învățat să folosesc restructurarea cognitivă, mini relaxările și să văd partea plină a paharului. Văzând-o, mă pot bucura de ea, pot să trec mai ușor peste ideea ( falsă, de cele mai multe ori!) că TREBUIE să fie my way or no way!

Respir ușurată! Dacă treaba a fost făcută, rezultatele sunt cele așteptate, toată lumea e fericită. Dacă mai rămâne timp și pentru curățenia de după, super! Dacă nu, e în regulă, nu e sfârșitul lumii.

Gândind astfel, cred că reușesc să le fac viața puțin mai ușoară celor cu care vin în contact. Nu toată lumea a primit educația pe care am primit-o noi ( eu și sora mea), nu toți au avut parte de aceeași părinți, nu sunt eu buricul pământului!?

Am simțit nevoia să scriu azi despre asta pentru că e luni, știu persoane care citesc blogul și trag tare de ei să facă totul perfect. Plus că, noile răni de război ( căpătate în lumea relațiilor adevărate, reale și atât de complicate) încă se cicatrizează. Am să scriu curând și despre ele, las încă timp necesar pentru clarificări….

Dacă există persoane care se recunosc în poveste și simt că au nevoie de un imbold pentru a vedea lucrurile puțin ȘI în nuanțe, mie mi-a folosit mult Fii fericită chiar dacă nu ești perfectă ( cum să te eliberezi de iluzia perfecțiunii) scrisă de Alice Dolmar și Alice Lesch Kelly.

Pe de altă parte, chiar aș vrea să știu dacă există alte cărți/ materiale și/sau persoane care v-au marcat pe voi,cei care citiți acest blog.

„In pauza” de… tine

Se face uneori frig in camera gandului meu. Si ma intreb atunci unde sunt lemnele din soba, unde e patura iubirii tale, unde esti tu….Dar imi aduc aminte ca oamenii sunt diferiti.Ca eu sunt de-un fel anume si tu faci parte din cealalta categorie.Nu din alt regn, nu de pe alta planeta.Ci doar dintr-o alta categorie. Si sunt convinsa ca e mai bine sa fie asa.

Pe mine sa ma intereseze rochia de mireasa, iar pe tine sa te tina treaz facturile. E un exmplu neconvingator, recunosc. Insa vreau sa spun ca preocuparile noastre sunt diferite. Interesele, la fel. Sunt zile cand ne plac aceleasi lucruri. Am momente cand pot savura, cu adevarat, un film de actiune.Si tu ai clipe cand te poti relaxa in fata unei comedii romantice. Si niciunul dintre noi nu isi „tradeaza” semenii atunci.Nu fraternizam cu dusmanul si nu iubim tabara adeversa.Si stii de ce?

Pentru ca nu suntem inamici.Nu asta este viata: o lupta continua intre EL si EA.Nu asta imi doresc eu sa fie viata mea, viata noastra impreuna. Pot recunoaste, cu mana pe inima, ca imi place sa merg de mana cu tine oriunde.Ca prezenta ta ma linisteste, ma simt protejata si nu mai e nevoie sa imi iau aerul de „indepenedent woman” care le poate face pe toate cu o mana de fier.

Insa, la fel de adevarat este ca nu voi fi cea care se va lasa calcata in picioare doar pentru ca tu esti BARBATUL. Nu am sa iti aduc papucii la pat si nu am sa iti strang rufele aruncate aiurea prin casa, in vreme ce tu vei striga ca ai nevoie de o bere.Pentru lucruri de genul asta s-au „inventat” menajerele. Daca esti indeajuns de emancipat incat sa iti doresti asa o „tratatie”, trebuie sa fii la fel de avut sa iti poti permite una.

Cred in egalitatea oamenilor, dincolo de statut social, religie, formare profesionala sau sex. Imi place sa cred ca imi pot inconjura lumea de oameni pe care ii respect si care sunt plamaditi din aceeasi coca. Imi place sa am prieteni care ma iarta cand gresesc si care ma corecteaza de cate ori o „iau pe coclauri”. Si da, poate ca astea ar fi preceptele morale pe care se bazeaza o lume perfecta. Si ce daca?Nu te obliga nimeni sa faci parte din lumea mea, perfecta sau imperfecta!