Lanțul de zale

Am ajuns la ultima probă a SuperBlog 2015, ediția de primăvară. A fost frumos, a fost solicitant, a fost provocator. Pentru mine, a fost prima „competiție” de această anvergură și trebuie să recunosc faptul că mi-a pus creativitatea în mișcare, mi-a dat semnale că scriu bine, dar se poate și mai bine.

Am descoperit multe despre ceea ce pot îmbunătăți la blogul meu, citind bloguri cu mai multă vechime și activitate intensă. Am simțit emoția așteptării unor note de care parcă depindea TOTUL și am respirat ușurată de fiecare dată când am terminat de scris un nou articol, respectând dead-line-ul  și cerințele tehnice care, pentru mine, cel puțin, sunt destul de neplăcute (da, nu-mi place să am limite, dar știu că regulile sunt bune și, pe de altă parte, dacă am folosi creativitatea ca singur criteriu de jurizare, s-ar lăsa, probabil cu note muuuuuuuuuult mai mici și dezamăgiri mult mai mari).

Pentru că această ultimă probă ne da libertate (aproape) deplină, o să reinventăm, cu toții, Ziua Partenerului SuperBlog. Multă creativitate tuturor și să ne vedem cu bine, la finish-ul cursei!

O scurtă istorie a blogging-ului, încă de la începuturile sale, plasează „nașterea” acestor jurnale online undeva la mijlocul lunii decembrie 1997, după cum am aflat de aici. Până azi, recunosc, nu am fost interesată să aflu ce și cum, dar orice are un început, nu?

CÂND?

Ziua Partenerului SuperBlog ar fi sărbătorită, în opinia mea, la mijlocul lunii decembrie. Tocmai pentru a celebra, într-un mod aparte, creativ și generator de reacții în lanț, primele adnotări pe blog.

CUM?

Printr-un șir de provocări și fapte bune, un fel de lanț în care fiecare nouă verigă, as in fiecare blog(er) partener, va lansa, în propria „ogradă” o provocare pentru alți 3 prieteni (așa, îmi place să cred, vom forma o comunitate mare și puternică). Chiar dacă nu îi cunoști cu adevărat pe cei ale căror articole te inspiră, lansând spre ei o provocare (fie de a scrie un articol cu o tematică anume, fie de a face o faptă bună despre care să scrie apoi o postare) vei participa la „marea prietenie” a blogurilor!

Poate părea o idee naivă, pentru că și la nivel de blogosferă există (ca peste tot, de altfel) mici sau mari animozități, dar mi se pare că o astfel de zi poate fi un prilej potrivit pentru a le depăși. Pentru că fiecare dintre bloggerii participanți își poate pune amprenta unică asupra lanțului de postări.

Fără comunitate, suntem doar frunze bătute de vânt!:)

Fiecare poate alege să se dezvăluie așa cum este, scriind despre specificul zonei din care face parte sau despre călătoriile pe care le-a făcut sau, așa cum își dorește să devină, scriind despre copilul pe care l-a luat de pe stradă să îl îmbrace și să îl hrănească, despre secția de pediatrie unde face voluntariat sau despre florile pe care le îngrijește.

E nevoie de curaj să ieși din zona de confort, să nu te mai ascunzi în spatele unor vorbe mari, frumoase poate, dar care acoperă, uneori, doar goluri. E nevoie de puțină nebunie ca să pleci în drumul lung, sinuos, periculos și uneori, întunecat care te desparte de împlinirea unui vis. Câteodată, ai mult de mers, zile, luni, ani poate. Alteori, e suficient să întinzi doar aripile, să deschizi brațele și sufletul și lumina unei împliniri te poate face să vezi culori, în ziua ta monocromă.

DE CE… să participați?

Pentru că împreună suntem mai puternici, vocile noastre vor fi auzite și pentru că, indiferent care ar fi motivul pentru care ați început să scrieți pe blog, cred că ESTE IMPORTANT ceea ce rămâne în urmă, așa că… de ce SĂ SPUI NU unui astfel de lanț, al faptelor bune, al mâinilor întinse către ceilalți?

Pe scurt: o adevărată aniversare pentru Partenerul SuperBlog trebuie să fie ACȚIUNEA dusă la nivelul următor. Intenția devine faptă, iar fapta devine piedică în calea uitării!

CINE MAI VINE?

Cu puțin noroc și dedicare, sper ca această zi, 15 decembrie, va deveni prilej de bucurie pentru toată blogosfera. Vorba aceea, „eu știu pe cineva care știe pe cineva”… Dacă vrem, se poate! Bloggeri din toate regiunile și de toate culorile, haideți să facem lanțul mai puternic și mai lung! E timpul să ne cunoaștem, să ne acceptăm și să celebrăm diferențele dintre noi!

CINE E CU NOI?

Să spunem că, pentru început, cei care și-au dat mâna pentru a organiza și promova SuperBlog 2015!

Cum promovăm ideea noastră?

În primul rând, prin propriile bloguri, apoi cu ajutorul unor comunicate de presă (la începutul provocării, la mijlocul perioadei și la final, la marea sărbătoare), prin reportaje/interviuri în mass-media (http://www.orizonturiliterare.ro/, http://www.radiolynx.ro/, http://www.tvr.ro/).

Ce ziceți? Dacă ar fi să începem acum „pregătirea” pentru această zi, pentru ca la 15 decembrie 2015 să fim deja mai mulți care deja activăm în acest lanț al faptelor bune, aș lansa provocarea către Cristina Lincu (http://cristinalincu.wordpress.com/), Irina Bartolomeu (http://irina.bartolomeu.ro/) , Alina Gheorghe (http://www.literestacojii.com/) și Ana Veronica Mircea (http://gandvis.wordpress.com/).

Le mulțumesc tuturor pentru deschidere, pentru spiritul proactiv și pentru efortul susținut de a face ca lanțul faptelor bune, emblema Zilei Partenerului SuperBlog, să crească mare, să devină un microb blogosferic!

Orașul prieteniei

Orașul prieteniei poate exista, pentru fiecare dintre noi, dacă conștientizăm, cu adevărat, că o prietenie are nevoie de timp, de răbdare și de experiențe comune.

Ne uităm la fel de fel de desene animate. Cât mai non violente și mai educative. Cât mai colorate și mai reale. Unele devin garofițe imediat, altele nu ne plac decât după câteva episoade bune, sau chiar un maraton.

În lumea desenelor animate, totul este posibil. Visele devin mereu realitate, personajele negative mănâncă bătaie în fiecare episod și protagoniștii, copiii,oameni mari sau animale vrăjite învață lecții prețioase, cu fiecare nouă aventură parcursă.

Orașul prieteniei pare a fi vedeta de azi! Toți sunt buni prieteni, se ajută la nevoie și se iartă reciproc pentru micile neplăceri. Idilic, nu? Așa ar trebui să fie și în viața de zi cu zi.

Ce ar putea fi așa de greu? Găsești un om (sau o oamă?) de care te lipești ( pentru că locuiți în același bloc, învățați la aceeași școală, ascultați aceeași muzică, frecventați același clubparcsupermarchetgrup de discuții pe facebook, etc. Deveniți repede prieteni și viața devine frumoasă!

Numai că fiecare dintre voi are viața lui, dincolo de prietenie. Aveti facturi de plătit, job-uri, copii, relații, rate, obligații, părinți, socri, viața socială, etc. Și timp din ce în ce mai puțin. Spre deloc. Mai puțin stat de vorbă cu omul fain numit prieten. Câteva minute furate altor „activități”. Vă felicitați scurt pentru diferitele evenimente trăite. Vă gândiți unul la altul la ceas târziu, când gânduri grele nu vă lăsa să dormiți. Poate încercați, pentru o vreme, să revărsați tumultul sufletului spre partenerul de viață. Dar parcă nu înțelege așa cum ați vrea, așa cum aveți nevoie. Și parcă nici nu are mereu chef să despice firul în 14…. Plus că, uneori, chiar de partener simțiți nevoia să vorbiți.

Tot mai bine era cu prietena mea! Păcat că ne vedemauzim mereu pe fugă… Totuși, e mai bine decât nimic,nu? Bine măcar că există un astfel de om în lume. Cu care pot vorbi verzi și uscate, cu care pot râde de te-miri-ce năzdrăvănii și care știu că mă va asculta cu răbdare, turuind a zecea oară despre apucăturile șefului sau ticurile soacrei.

Păcat că nu ne facem mai mult timp să investim în prieteniile care ne alină sufletul. Că nu căutăm mai des și mai mult, să facem loc în viața noastră acelor oameni care sunt, din umbră sau de departe, stânci pentru sufletul nostru.

Da, o prietenie cere efort. Și muncă multă. Și timp. Să cunoști, să asculți, să înțelegi, să crezi. Cere timp și amintiri comune. Pentru că aici, în realitate, orașul prieteniei renaște cu fiecare piatră pe care o pui la fundația ta, a vieții împreună cu prietenii tăi.

Și dacă viața mi-a oferit uneori lămâi, am ales să savurez o limonadă cu prietenii mei. Poate nu sunt mulți, dar sunt speciali. Fiecare are un loc anume în inima mea și nici măcar trecerea timpului, sau distanța fizică sau înstrăinarea nu vor putea schimba asta.

Aleg să cred că prietenia este o etapă în drumul vieții. Suntem cu toții călători. Uneori, ne ținem unii altora companie o stație sau zece. Câteodată, verși lacrimi la despărțire, alteori zâmbești larg aventurilor pe care le prevezi, în cale.

Păstrez în suflet călători care, poate, mi-au uitat numele sau culoarea ochilor. Dar eiele au rămas… Rămân mereu, adieri dragi ale inimii mele….