Cuvinte și tonuri

Cu toții vorbim. Unii mai mult, alții mai puțin. Uneori, cu folos, alteori degeaba. Ca să ne dăm cunoscători sau doar din lipsă de ocupație. Pentru a socializa sau pentru că vrem să obținem ceva – recunoaștere, prieteni, simpatie, cifră de vânzări, etc.

În iureșul vorbelor, se întâmplă să folosim cuvinte și expresii greșite. Sau greșit înțelese de interlocutor, care, poate, are o zi mai puțin bună sau doar capsa pusă. Interlocutor care scrie, poate, cu majuscule, iar noi simțim că țipă. Și așa, din 2-3 replici, se aprinde un ditamai incendiul de sentimente, orgolii și tastaturi. Gata conflictul!

Mă încrâncenez și eu câteodată, încercând să apăr, cu argumente solide, ceea ce eu spun/cred/simt că e bine și frumos și adevărat și corect. Vorbește gura fără mine poate și, fără să îmi dau seama, rănesc. Exact la fel, sunt întristată/dezamăgită/rănită de cuvintele sau tonul altora. Și doare atât de tare, uneori, încât îmi vine să tac pentru totdeauna. Sau, cum s-ar spune, să îmi iau jucăriile și să plec.

Dar apoi, după câteva momente de reflecție, îmi dau seama cât de relative sunt, aproape de fiecare dată, noțiunile astea abstracte la care suntem cu toții specialiști: binele, frumosul, eticul, moralul, adevărul, dreptatea, etc.

Oftez când mă doare și uit, de cele mai multe ori. Dar știu, în adâncul sufletului, că rămân găurile cuielor pe care le batem, cum spune povestea. Și ce te faci când sunt atât de multe găuri încât peretele inimii e ciuruit de tot, e incapabil să mai păstreze căldura și iubirea?

Așa că îmi propun, o dată în plus, să nu mai pun atâta trăire în tot… Să nu mai resimt orice cuvânt scris cu majuscule ca un pumn în masă…Să las deoparte nuanțele absolute ale fiecărei experiențe și să merg mai departe, fără ură sau resentimente. Probabil că nu e așa de ușor, mai ales pentru unii dintre noi. Cu siguranță că există persoane care au mereu argumente pregătite, frumos ambalate, gata să fie livrate în caz de opoziție, în orice fel de circumstanță. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt atât de convingători încăt pot vinde, la orice oră din zi și din noapte castraveți… grădinarului!

Dar, dincolo de asta, de ce oare ne place atât de tare să ne contrăm? Pentru ce? Care să fie câștigul nostru din astfel de lupte verbale, ale argumentelor zicese, dar cel mai adesea, în fapt, ale orgoliilor?

Suntem în luminatul post al Paștelui și ar fi nimerit, poate, să ne curățăm și gândul, pe lângă intestine( prin post) și casele( prin mari eforturi)… Eu îmi propun să iert mai mult, să zâmbesc mai mult și să trec tăcută, măcar o vreme, pe lângă replicile care mi se par răutăcioase, ipocrite sau prefăcute. Niciodată nu am argumente în fața răutății gratuite, deci ele mă iau pe nepregătite aproape întotdeauna.

Pentru că uneori, e mai ușor să dai vina pe cuvântul sau tonul folosit, decât să realizezi că problema este în altă parte…

De ce mă școlarizez încă

Padurea de argintTocmai am terminat de digerat informațiile de la încă un curs. De parenting, de data asta. Ați fost la așa ceva vreodată? Eu nu! Până săptămână trecută. Și pare cel mai sănătos lucru pe care îl pot face acum, ca mamă a doi băieți. Viitori adolescenți, viitori iubiți ai unor fete, viitori soți si tătici.

Îmi place să cunosc  alte mămici, mai ales dacă suntem pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește formarea puilor vii pe care i-am născut. Îmi place sa vorbesc despre copiii mei, despre pietrele de încercare pe care le ating crescând împreună cu ei. Îmi place să scriu și cred că scrisul poate fi calea care îmi va rămâne după ce puii își vor lua zborul. Pentru că știu, în adâncul sufletului meu, ca va veni și ziua în care nu mă voi mai trezi noaptea să alăptez, ziua în care nu voi mai schimba scutece și nu voi mai inventa jocuri și jucării. E încă departe,departe. Dar va veni, cu siguranță.

Si când clipa aceea va fi aici, atât de aproape încât să o pot atinge, vreau să îmi aparțin iarăși mie. Întreagă. Vreau să îmi pot privi fiii drept în ochi și ei să fie mândri de mine pentru că am putut/știut/vrut să rămân,întotdeauna și dincolo de orice, femeie. Ființă care se bucură de seninul cerului, de gustul unei cești de ceai și de senzația de preaplin când savurez o carte bună.

Da, aleg sa ma instruiesc. Acum, în parenting. Mâine, poate în limbajul trupului sau în gastronomie. Pentru că îmi sunt datoare mie să nu mă pierd. Să nu rătăcesc drumul. Îi sunt datoare soțului meu să o păstrez vie pe cea de care s-a îndrăgostit.Le sunt datoare părinților mei sa cresc atât de mult încât să devin cu adevărat, ceea ce îmi este menit.

Așa că, azi, încă o dată, am sa iau pana și am să scriu. Fără plan, fără programa și fără așteptări mărețe. O să mă bucur de această călătorie și voi vedea unde mă va duce drumul meu. Voi admira priveliștile care îmi ies în cale, voi plânge poate pierderile pe care le voi suferi pe parcurs, dar voi trăi așa cum simt. Și voi scrie. Pentru că scrisul meu e parte din mine, adevărată,reală și întreagă.

Am să scriu despre lucrurile care îmi plac,despre ideile care mă mișcă, despre oamenii pe care îi iubesc și despre dorul ce mă macină pentru cei care sunt departe. Am să scriu despre cărți care mă modelează și despre gânduri care nu-mi dau pace.Poate am să scriu chiar despre dureri pe care le găsesc în praf, aruncate pe drum și mă cutremură. Pentru că nu vreau să uit.

Mulțumesc in gând, celor care mi-au redat curajul și forță de a scrie.