Nu vreau să strângem bradul!

În fiecare an, abia aștept să vină perioada Sărbătorilor de iarnă. Cu tot ceea ce implică ea. La începutul lunii decembrie, când împodobim bradul de Crăciun, îmi spun că mai este o grămadă de timp până va trebui strâns.

De când ne-am mutat la casa noastră, am reuşit să îl conving pe soţul meu că bradul este un membru de bază al familiei, aşa că trebuie invitat cât mai curând la noi în casă. Continuă lectura „Nu vreau să strângem bradul!”

Cărți citite în 2017. O nouă provocare pentru mine

Anul 2017 a fost, pentru mine, un fel de reîndrăgostire de marea mea pasiune din liceu – cărțile. Mi-a plăcut mereu să citesc, dar parcă în liceu, mai ales după ce ne-am mutat și mi-am lăsat prietenele dragi în urmă :(, m-am refugiat în lectură și mi-am „rumegat” între pagini de cărți o grămadă de trăiri.

Cărțile îți pot fi prieteni de nădejde, te pot purta într-o lume la care nu ai acces altfel sau îți pot da curaj să faci alegeri pe care încă nu le poți vizualiza. Continuă lectura „Cărți citite în 2017. O nouă provocare pentru mine”

Sunt. Pastila de motivaţie şi culoare din decembrie

Eu sunt conştientă că Viaţa ne oferă multe provocări. Eu am ales să le primesc zâmbind, cu braţele deschise. Aşa cum eu am învăţat să mă bucur de toţi oamenii din viaţa mea, vă invit ca acum, în decembrie, să conştientizaţi LECŢIA pe care v-o oferă fiecare relaţie în care sunteţi parte.

Un mic exerciţiu pentru ziua de azi…

Eu sunt importantă și curajoasă. Eu merit să mă bucur de reuşitele mele. Eu sunt frumoasă pe interior şi zâmbetul meu este cald. Eu sunt aici pentru că misiunea mea este importantă pentru dezvoltarea mea, ca persoană. Eu sunt un om bun şi am voie să mă iert pentru ceea ce greşesc. Eu sunt Acum, Aici şi merit să atrag în jurul meu oameni buni, frumoşi care să mă înveţe/ajut să cresc.

Eu sunt cel mai bun prieten, dar eu sunt şi cel mai mare duşman pe care viaţa mi-l va oferi. Eu trebuie să îmi permit să mă ridic, de fiecare dată, după ce am căzut. Eu sunt obligată să îmi permit să îmi repar rănile, să îmi vindec durerile şi să merg înainte, cu putere reînnoită.

Eu sunt pregatită să îmi ofer mie cele mai bune prilejuri de creştere şi devenire. Eu sunt dispusă să iubesc, să cred, să râd, să trăiesc exact aşa cum îmi doresc. Şi momentele în care aleg să mă îngrijesc doar pe mine nu sunt clipe de egoism. Sunt clipe în care sufletul meu se pregăteşte pentru celelalte clipe în care ALEG, CONŞTIENT, să ofer din preaplinul inimii mele.

Eu sunt mândră de mine. Eu sunt datoare să încerc, să lupt pentru visele mele, să îmi depăşesc propriile aşteptări şi să devin cea mai bună variantă a mea.

Aş vrea să văd mai multe persoane care se respectă şi se iubesc suficient. Aş vrea să fim, fiecare dintre noi, mai conştienţi de valoarea noastră ca oameni, ca femei.

Aş vrea tare mult să ştiu cum vedeţi voi aceste aspecte. E important să te valorizezi? Cum faceţi asta şi ce anume vă ajută să rămâneţi conectate la propria voastră valoare, demnitate, încredere?

Takeda Club Piatra Neamt – o familie la antrenament

Sâmbătă trecută, pe 25 noiembrie 2017, am asistat, cu mic şi mare, la cea de-a doua competiţie de kumite pentru Matei – Cupa „Ştefan cel Mare”, ediţia a V-a.

Invitaţia oficială, pe pagina de FB a evenimentului sună aşa:

Clubul Musashi Piatra Neamț , Renshi Gabriel Mares, 6 DAN KYUSHOSHIN JU JUTSU, invită toți iubitorii sportului din Piatra Neamț la competiția anuală de interes național Cupa „Ștefan cel Mare” Ju Jutsu . Competiția, aflată la a V-a ediție, va avea loc sâmbătă, 25 noiembrie, începând cu ora 9.

Competiția propriu-zisă se desfășoară în stilul JU JUTSU TRADIŢIONAL JAPONEZ și cuprinde următoarele probe: KUMITE (luptă), KATA (exercițiu de luptă imaginar cu unul sau mai mulți adversari), KOBUDO ( exercițiu de luptă cu arma tradiționale japoneze) și AUTOAPĂRARE (tehnici reale de luptă între doi sportivi).

În pauză, cluburile participante vor prezenta exerciții și tehnici demonstrative specifice fiecărui stil. Intrarea pentru public este liberă.

Matei face karate (kumite) cu shihan Ionel Ioniţă, într-un minunat club – Takeda – şi fiecare dintre „tigrişorii albi” cum sunt numiţi a lucrat mult şi a depus eforturi serioase pentru a se prezenta cât mai bine la această competiţie.

Spun zâmbind că Takeda Club este o mare familie şi mă bucur mult pentru că puiul meu de om are parte de aceste experienţe.

Cum aşa, vor întreba unii dintre voi, poate…Ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, voi începe cu începutul.

Copii fiind nici eu, nici soţul meu nu am făcut sporturi. De nici un fel. Aşa au fost vremurile atunci, atât s-a putut face în condiţiile respective şi sunt convinsă că ne-ar fi prins bine sau, măcar, ne-ar fi ajutat ca astăzi să vedem viaţa puţin altfel.

Când domnul soţ a prins „gustul” fotbalului, m-am bucurat pentru el, dar nu am înţeles pe deplin cât de mult contează o astfel de activitate. 🙂 Până când nu m-a prins şi pe mine „virusul” sportului. Mă duc zâmbind la orele de pilates şi sunt mândra că, mai nou, vine şi mama cu mine 🙂

Când Matei l-a cunoscut pe sensei (nu ştiu dacă dânsul îşi mai aminteşte, dar era 1 iunie şi rawissanta Cristina  a găzduit în spaţiul ei frumos ateliere „meşterite” împreună cu câteva membre ale comunităţii Work at Home Moms – filiala Piatra Neamţ, al cărui coordonator local sunt). Atunci, Matei şi Ionel Ioniţă au interacţionat pentru prima dată. Din partea vărsătorului meu sensibil şi extrem de prezent a fost un fel de… coup de foudre, adică potrivire perfectă. Pentru că şi-a dorit să facă parte din trupa tigrişorilor.

De atunci, am trecut deja prin muuuulte antrenamente. Ne-am cumpărat kimono, am început să deprindem, cu paşi mici, rigorile acestui sport şi am descoperit Takeda Club – o familie care creşte, se antrenează şi râde împreună.

La prima competiţie, cea de la Bucureşti, am avut îngrozitor de multe emoţii. Dovada stă şi vocea mult schimbată din înregistrarea luptei. Acum, m-am bucurat să descopăr că puiul de om ce va avea 6 ani peste mai puţin de 3 luni s-a maturizat mult. Este mai stăpân pe el, pe ceea ce simte şi este. Deşi a fost înfrânt, a reuşit să se bucure de luptă şi a privit cu ochi critic evoluţia lui, după meci.

Marea bucurie pe care am trăit-o este sentimentul apartenenţei la clanul Takeda. Fiecare luptă a fost urmărită cu sufletul la gură de marea de părinţi şi copii. Fiecare victorie sau înfrângere a fost resimţită ca într-o familie şi cred că acesta este un super dar pentru fiecare dintre noi.

Ca în fiecare familie, mai există discuţii în contradictoriu. În condiţii de stres, se mai ridică tonul şi e posibil ca unele orgolii să iasă uşor ciufulite. Dar… ca în toate familiile smart, totul e bine când se termină cu bine. 🙂

Fiecare nou antrenament este un nou prilej de socializare, de a îmbunătăţi tehnicile de lucru şi de a „lucra” la relaţiile cu prietenii de la karate, cum le zice Matei.

Ştiu că luna cadourilor nu a început încă, dar să spui MULŢUMESC, sunt recunoscător şi eşti important pentru mine nu are nevoie de o lună anume.

Aşa că… Mulţumim frumos, shihan, pentru toată implicarea şi sufletul depuse în marea familie Takeda! Eşti „tată” nu doar pentru copiii care îţi poartă numele, ci şi pentru cei care, de-a lungul timpului, ţi-au trecut prin mâini. Sunt sigură că, peste ani, îşi vor aminti cu drag de clipele acestea, indiferent de drumul pe care îl vor alege!

 

Azi, Teach for Romania. Interviu cu Sinziana Badea

Un altfel de educaţie.

Pe Sînziana Badea am cunoscut-o când drumurile celorlalți „copii din familie” s-au întâlnit (sora mea mai mică și fratele ei mai mare). În agitația nunții, nu am avut vreme să stăm prea mult de vorbă, dar cumva, mi-a rămas în minte aerul ei blajin, interesul şi aplecarea spre educaţie.

Iată că a venit vremea potrivită să aflăm, împreună, ce se mai aude azi, despre educaţie.

Sinziana Badea . Teach for Romania

Să facem cunoştinţă. Cine eşti tu?

Sunt Sînziana, om pasionat de învățare, educație și modul în care poți să formezi și să crești comunitățile și în prezent Tutor Coordonator la Teach for Romania.

De unde pasiunea pentru educaţie? Cum ai ajuns la Teach?

Cu educația am cochetat încă de când eram mică, mama fiind profesoară, am avut constant contact cu sistemul, profesorii sau mirosul manualelor. Am descoperit însă adevărata pasiune atunci când, pe timpul facultății am făcut parte dintr-o echipă de cercetare și am avut ocazia să cunosc multe povești, locuri și oameni.

Am terminat Facultatea de Sociologie din cadrul Universității din București, iar acest lucru mi-a deschis foarte mult ochii către societate și mecanismele ei. Astfel, am descoperit că unul dintre motoarele (nu doar ale țării noastre, ci poate ale întregii lumi) care face lumea să funcţioneze, este educația, în toate formele ei. Așa că, odată cu finalizarea studiilor, am ales să privesc mai mult către viitor, adică mai mult către educație.

Copiii de la Teach for Romania
Sinziana si clasa ei

Am început ca asistent de trainer pentru copiii supradotați, un segment din nou destul de neglijat în țara noastră, din păcate. A urmat dorința de a aprofunda educația dintr-o perspectivă mai personală, așa că m-am alăturat Universității Alternative (http://universitateaalternativa.ro/ ) și comunității de educație de acolo.  Într-un spațiu în care devii arhitectul propriei tale învățări, am mers pe drumurile autonomiei în învățare și ale unui design sănătos de creare de experiențe din care te poți dezvolta armonios.

Întâmplarea a făcut că în același an, cei de la Teach for Romania aveau nevoie de voluntari pentru prima Academie de Leadership și Pedagogie, respectiv prima generație de profesori și învățători pregătiți să meargă să predea în zonele defavorizate. Acolo cred că s-a produs adevăratul declic, pentru că eram impresionată de cât de mult drag și pasiune pot pune acei oameni din program pentru elevii lor și pentru un viitor mai bun al educației.

Nu am stat pe gânduri și am devenit intern pe partea de recrutare. Mi-a plăcut atât de mult ceea ce prezentam și avea atât de mult sens pentru ceea ce mă vedeam făcând și contribuind, încât am ajuns să ajut la recrutarea propriei mele generații, pentru că în 2015 am devenit și eu învățător în cadrul programului , pentru 35 de copii care mi-au dat lumea peste cap, în bine!

Știam că drumul avea să fie mai mult decât provocator, dar de mică îmi spuneam când eram supărată pe vreo nedreptate, că nu e drept! Nu e corect! așa că, nu e drept și nu e corect ca unii copii sa nu aibă acces la educație de calitate și nu e drept și corect să neglijez oamenii care peste 20 de ani vor fi cei care vor pune în funcțiune mecanismele sociale.

La finalul programului, am spus că a fost cea mai frumoasă și dureroasă experiență de creștere și învățare a mea de până acum! Așa că, până aici m-au condus mai degrabă o serie de întâmplări și experiențe care m-au șlefuit în ceea ce sunt. În prezent, am rămas tot în Teach for Romania, în zona de Training și Suport, fiind tutor pentru profesorii și învățătorii din program – adică un om care sprijină profesorii pe parcursul experienței din cei 2 ani.

Echipa Teach for Romania
Unde te vezi peste 5 ani?Tot alături de Teach?

Peste 5 ani mă văd făcând același lucru – să pun umărul la educarea copiilor din zonele defavorizate și poate să contribui mai mult pe partea de dezvoltare a comunităților din care aceștia fac parte.

Dacă vorbim despre educaţie, crezi că ceea ce ai trăit tu, în copilărie, te-a adus aici? Ce îţi aminteşti din anii de şcoală?

Din anii de școală nu îmi aduc aminte multe detalii. Știu doar că am fost un copil privilegiat și norocos, prin prisma familiei mele și a oamenilor care m-au crescut. Țin minte că pasiunea pentru citit am căpătat-o clar de acasă, când eu nu știam încă să deslușesc literele, iar toți membri familiei erau duși în călătoria propriilor lor cărți.

Poate exemplul ăsta m-a ambiționat, pentru că l-am dus și eu mai departe, 16 ani mai târziu, copiilor mei la clasă. Țin minte nu materii și oameni, dar sentimente și experiențe – de prietenie, bucurie când îmi reușea ceva bine, teama să nu fiu ascultată la tablă dacă nu cunosc bine conținutul, frica de tabla înmulțirii, fericirea de când am terminat de citit prima mea carte, culoarea năzbâtiilor alături de colegii mei sau emoțiile creșterii și pășirea într-o altă etapă a vieții.

Spune-ne despre educaţie în spiritul Teach for Romania!

Despre Teach sunt multe de zis! Să o iau cu începutul, este o organizație non-profit care își propune, prin misiunea sa, să recruteze cele mai valoroase persoane de cetățenie română, pe care le pregătește ca învățători sau profesori model și îi sprijină pentru a deveni factori de transformare în educație.

Scopul organizației este de a produce o schimbare sustenabilă în sistemul educațional național prin încurajarea și pregătirea tinerilor absolvenți de top sau a candidaților cu potențial mărit, să devină profesori și lideri dedicați. Viziunea organizației este de a crea opțiuni de viață prin educație de calitate fiecărui copil din România.

Programul, dezvoltat inițial în 1989 de către Teach for America în Statele Unite, atrage persoane care nu ar fi considerat în mod normal, ca opțiuni de viitor profesional, meseria de profesor, pentru a se implica în lupta combaterii inechității în educație. Modelul funcționează cu succes în alte 45 de țări, pe 5 continente, unde este aplicat de către organizațiile partenere în rețeaua Teach for All.

Programul există în România începând cu anul școlar 2014-2015, anul acesta având cea de-a patra generație de învățători și profesori sprijiniți în școlile partenere. Candidații își asumă o experiență de 2 ani de activitate de predare într-o școală parteneră, care se confruntă cu diverse provocări, cu scopul de a influența în mod pozitiv viața copiilor și de a se implica în comunitate.

Totodată, înainte de a ajunge la catedră, profesorii și învățătorii selectați participă în Academia de Leadership și Pedagogie, program intens, ce durează 6 săptămâni și care integrează modele de autocunoaștere și de management eficient al resurselor propii, un spaţiu de învățare care oferă profesorilor-lideri pregătirea didactică de bază și îi ajută să creeze contexte de schimbare.

În prezent, peste 65 de profesori și învățători sunt activi la catedră în peste 60 de școli din 12 județe: Brașov, București, Călărași, Constanța, Galați, Ialomița, Ilfov, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vrancea, Olt, situate la o distanţă de aproximativ 3 ore de Bucureşti.

Cum putem ajuta Teach for Romania? Cine si cum se poate implica?

Mai multe vă invit să aflați pe http://teachforromania.org/. Tot pe site, puteți găsi modalitatea în care vă puteți implica, fie că este vorba de voluntariat, donații, 2% sau o susținere de tipul donarea zilei de naștere sau chiar intrarea în program. În prezent a început recrutarea pentru cea de-a 5-a generație, care se desfășoară pe parcursul a 4 runde, cu următoarele termenele limită: 14 noiembrie 2017, 11 ianuarie 2018, 27 februarie 2018, 11 aprilie 2018.

Care sunt cele mai frumoase momente din această activitate? Dar cele mai grele?

Printre cele mai frumoase momente din această activitate este lucrul cu oamenii. Programul este unul care are menirea de a te vulnerabiliza destul de mult – meseria de dascăl face asta în general, iar copiii uneori te pun față în față cu cele mai mari frici și butoane ale tale. Este necesar să fii acolo, prezent  non stop pentru elevii tăi, nu este un serviciu de la care să îți poți lua liber sau să mai întârzii puțin, să nu mai zic de mersul la ore nepregătit…ar fi haos. Este tare solicitant, iar dacă vrei într-adevăr să ai impact dincolo de catedră, îți muți fronturile și către părinții elevilor, către cunoașterea comunității și posibile soluții care ar putea ajuta la dezvoltarea sa.

În program intră oameni din diverse domenii, cu sau fără experiență de predare, dar cu dragoste pentru educație. Este foarte frumos să vezi cum 2 ani de zile îi transformă, fiind mai pregătiți pentru ei înșiși și schimbarea în mai bine a educației! Spuneam că e frumos lucrul cu oamenii, eu ca tutor am privilegiul de a le sprijini profesorilor drumul celor doi ani. Merg în vizite la clase, vedem (eu și profesorii pe care îi sprijin) punctele forte din planificare și lecții sau modalitățile în care pot fi îmbunătățite orele și relația cu copiii.

Uneori oboseala, stresul sau neputința își fac culcuș în tine atunci când vezi sărăcia lucie, asiști la episoade de violență sau povești pe care le vedeai doar la știri, te doboară, te fac să te simți mic, să îți pierzi încrederea în forța ta care voia să schimbe. De multe ori se întâmplă asta cu profesorii și învățătorii din program, cred că și cu cei care sunt în afara Teach, oameni de ani de zile la catedră care fac o treabă excelentă. Dar diferența este că aici profii Teach au urechi care să îi asculte și brațe care să îi sprijine. Când se întâmplă asta, tutorul este prima persoană de legătură sau propria lor generație de profesori, care ajută mult la redobândirea speranței și a încrederii.

Alte momente extraordinare sunt cele în care auzi cum elevii își iau învățarea în propriile lor mâini! Uneori e tare greu să vezi progresul sau roadele muncii depuse. De multe ori, ce faci tu, se desface când copilul ajunge acasă, în alt mediu sau, pur și simplu din cauza neajunsurilor la care sunt supuși. Nu cu toți se întâmplă așa, dar cu majoritatea da. Iar când auzi am reușit să îl fac pe elevul X să vorbească în fața clasei, copiii mei au început să citească, azi nu s-au mai bătut, părinții au înțeles sau elevii mei vin cu bucurie la școală, te topești!

Sunt acele mici victorii care dau sens muncii tale. Dar am multe exemple în care impactul e vizibil, exemple de elevi care datorită profesorului și-au urmat calea meseriei visate, s-au cunoscut mai bine prin prisma propriilor valori, doresc să contribuie pozitiv în comunitatea lor sau sunt capabili să vorbească despre ce a ajuns să însemne educația în viața lor, în fața a sute de oameni….și asta când abia de vorbeau în fața clasei. Este o activitate cu de toate!

Mulțumesc mult Irina pentru acest interviu și interesul tău și al cititorilor pentru educație. Pe curând!

 

Şi eu Mulţumesc mult!!! Pentru că există astfel de oameni, astfel de idei şi pentru că astfel, sensul poate fi regăsit. Eu cred că România are speranţă şi că ne putem încărca tocmai din educaţie cu această speranţă.

Ajutor!Am pierdut copilul. Poveste cu final fericit

Ieri a fost o zi … cel puţin, ciudată, să zicem. Dimineaţa, când să ieşim din casă fiecare spre treaba lui, domnul soţ mă întreabă „Auzi, da’ tu ai văzut azi pisica?” Concluzia: am pierdut copilul. De această dată, e vorba despre copilul blănos, birmaneza Maya, cealaltă parte feminină a familiei noastre.

Nu o văzusem. Şi nici nu aveam cum. Nu mai era cu noi. Aşa a început ziua nebună de ieri. 🙁 Cum să pierzi un copil? Cum să dispară şi tu să nu ştii? Cum să treacă printre picioarele tale? Cum? Cum?

Copiii au plecat liniştiţi la grădiniţă, mai mult ca sigur că domnul soţ a condus nervos la şi de la grădiniţă. Eu am continuat căutarea. Am strigat, am răscolit dulapurile, pernele şi paturile pe unde se mai culcuşea, de obicei, domnişoara. Pisica nu era şi pace.

Încă nu îmi era clar ce anume se întâmplase. S-a mai ascuns şi altă dată. Prin dulap, printre hainele de iarnă. Prin vreo  cutie sau pungă mai întunecoasă. Maya mea alintată se ascundea de noi şi ieşea când dorea, căscând şi torcând. Ca şi când nu era nimic rău în lume. Ne privea cu ochiii ei mari şi blânzi, cerând o mângâiere care venea, cam rar, însă.

Asta este lucrul pentru care mă simt cel mai vinovată – pisica Maya este un membru cu drepturi depline al familiei, dar este cel mai puţin drăgălită. Îmi propun să schimb asta. Mi-am repetat asta ca mantră, toată ziua de ieri.

Să ne întoarcem însă la ziua de ieri, când am descoperit că am pierdut copilul. Sau că a fugit, dar hai să o luam cu începutul.

Cu o seară înainte, cuprinsă de un elan muncitoresc din cale afară de chinuitor, am decis să fac ordine în camera copiilor. Să triez jucăriile, să arunc tot ce nu „corespunde” din punct de vedere al calităţii, să fac grămăjoare cu  DE DONAT, DE VÂNDUT/SCHIMBAT şi DE ARUNCAT.

Şi dă-i şi luptă! Şi aşează şi şterge şi numără. Şi la un moment dat, cu toate ajutoarele (a se citi : mâini dibace şi rapide care „fură” tot ce ajunsese să fie aşezat la loc), realizez că e aproape noapte şi ar trebui să ne odihnim. O să mai caut o cale prin care să nu mai trag de mine în halul asta, încă nu am găsit o astfel de metodă prin care să dau gata măcar o cameră. 🙂

Scot repede afară, lângă uşa, o cutie de carton cu resturi de jucării şi altele. Spun repede pentru că … dacă momentul potrivit nu este fructificat, acele jucării nu vor mai ajunge niciodată la gunoi. Pentru că SUNT ALE MELE  şi AM NEVOIE DE ELE. Pentru că LE MAI PĂSTRĂM şi AM NEVOIE de ele. Cine are măcar un pui de hârciog în casă (fie că este soţ, copil sau altă specie) ştie exact despre ce vorbesc. Nu vă mai spun că hârciogii mei mici seamănă cu domnul soţ pentru că mă veţi acuza că sunt hateriţă. 😛

Am pierdut copilul blănos, deci. Eu am închis uşa şi cutia afară, dânsa – domnişoara Maya – a ieşit printre picioarele mele pe holul blocului. Până la rutina de somn – poveste, exerciţii de logopedie, pupat, drăgălit, etc. – nici nu am avut vreme să îmi dau seama.

Dimineaţa că la noi, pe repede înainte. 😛 Până la stop joc: Ajutor! Am pierdut copilul!

Fac vreo câteva anunţuri pe care să le lipesc în bloc, las număr de telefon şi plec la muncă. Toată ziua sar câte 1,35 m de fiecare dată când suna telefonul. Evident, nu am primit nici un fel de semn. Am fost foarte tăcută şi reţinută la muncă, lucru care nu mi-e caracteristic. 😛 Din păcate, cineva a observat şi am spus ce problemă am. Tot e bine când ai în jur oameni frumoşi care te cunosc şi cărora le pasă, nu?

Domnul soţ a sunat de vreo 4 ori. Nu, nu am primit nici o veste despre copilul pierdut. Da, pentru noi, PISICA este un membru al familiei. Faptul că a plecat/s-a pierdut/s-a rănit/etc. este un eveniment grav, ne afectează.

După amiază, o vecină ne-a adus înapoi pisica – o găsise la etajul 3, speriată şi plină de pânze de păianjen. Am iubit-o pe rând, toţi. Am tras o sperietură grozavă!

M-am gândit mult, cu ocazia asta, cât de important este să îţi arăţi afecţiunea. Faţă de toţi cei dragi. Să spui. Să arăţi. Să faci în aşa fel încât celălalt să ştie – conştient şi asumat – că îţi este drag, că îţi este util, că prezenţa lui/ei este o bucurie pentru tine.

Am pierdut copilul blănos, pentru câteva ore. Am simţit însă că am câştigat câteva conştientizări importante. Această poveste este una adevărată, cu final fericit şi mă bucur că este aşa. Să dea bunul Dumnezeu să ne ţină cu mintea trează şi să gestionăm mai bine lucrurile, de acum înainte!

Voi aveţi animale de companie? Le-aţi pierdut vreodată? Vă amintiţi cum s-a terminat povestea respectivă?

 

Dupa Webstock 2017. Asteptari si poze

Înainte de Webstock am avut nişte emoţii uriaşe. Nu pentru că aş fi fost nominalizată la vreo categorie sau pentru că mă simţeam stingheră printre grupurile de bloggeri/vloggeri/nume din industria media.

Am avut emoţii pentru că nu ştiam exact ce cum va fi 🙂

Am postat toată ziua poze de la eveniment, pe pagina mea de FB şi pe cea a blogului. Am venit acasă cu câteva idei frumoase. Dar cel mai mare m-a marcat faptul că, pentru mine, fiecare vorbitor emana PASIUNE pentru un domeniu.

PASIUNEA, entuziasmul şi curajul de a face alegeri îndrăzneţe au fost mesaje care mă tot urmăresc, în ultima vreme. Râd, dar ştiu că nimic nu este întâmplător.

Ce mi-a plăcut la Webstock 2017?

Mi-a plăcut mult locaţia, mi-a plăcut evenimentul în sine, deşi am fost toată ziua pe repede înainte şi abia după ce s-a terminat am reuşit să gust pe deplin toate informaţiile primite.

Mi-a plăcut faptul că am avut deplina libertate de mişcare, sunt convinsă ca fiecare speaker a fost punctul de atracţie pentru persoane diferite. Mesajele au fost atât de variate, vibe-ul transmis şi modul în care s-a realizat dialogul, deşi pe alocuri asemănător, a trezit senzaţii şi gânduri diferite.

Am spus şi o să mai spun. Mai vin şi altă dată la Webstock! 🙂

Da, este destul de obositor şi greu de „organizat” o astfel de participare, mai ales pentru cei care nu locuiesc în Bucureşti. Dar este un efort pe care l-am făcut conştient, pe care mi l-am asumat şi care acum, post eveniment, a lăsat o impresie foarte puternică în sufletul meu.

Voi nota câteva idei pe care le-am notat, de-a lungul zilei şi sper să vă ajute şi pe voi, cât de puţin, în demersurile voastre.

Orice se poate, daca vrei. In afara de moarte, care nu poate fi ocolita. – Marius Manole

Nu conteaza de cate ori cazi, ci de cate ori te ridici – aici era vorba despre perseverenta cu care oameni minunati au crezut in EFdeN .

Un alt gând care mi-a dat putere vine de la Ionuţ Budişteanu – Pasiunea este oxigen pentru suflet.

Concluzii

Deşi m-a amuzat îngrămădeala de la mese, în pauza şi „disperarea” unora dintre cei prezenţi de a bifa toate campaniile şi standurile sponsorilor, am preferat să nu mă alătur lor. Am observat cu atenţie modul în care fiecare se „vindea” în faţa celorlalţi, cum se vorbea şi cum se interacţiona. Ca peste tot, există grupuri de interese, prietenii de complezenţă şi, poate, îmi place să cred, şi câteva relaţii adevărate, născute din această mare ciorbă care este online-ul.

Mi-ar fi plăcut să fie mai multe ateliere şi interesele celor prezenţi să poată fi satisfăcute prin discuţii/seminarii ŞI MAI INTERACTIVE desfăşurate unul după altul. Nu mi-am permis să intru, pe rând, la fiecare workshop ca să văd „care-i treaba”.

Nu am fost nici la gală şi nici la after party. Dar DA, am aflat cine au fost cei care au primit coroniţă. Parţial, mă aşteptam să existe acest gust amar, după decernarea premiilor. Mă aşteptam să fie foarte greu pentru cei mici să atragă atenţia celor mari şi puternici.

Dar ştiu sigur că această experienţă a fost, pentur mine, unul dintre cei mai mici, doar o etapă. O să scriu întotdeauna despre lucrurile în care cred. Îmi voi folosi vocea şi tonul, în funcţie de proiectele în care mă voi implica.

Poate nu m-au contactat ÎNCĂ marile agenţii de publicitate şi/sau nume din industrie, „cerându-mi mâna” pentru diferite colaborări, dar nu disper. 🙂