Performanţa energetică – caniculă vs. răcoare

Iată că ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul lui iulie.

Pentru noi, această lună a venit cu o petrecere emoţionantă (despre care am scris deja), cu noi şi diverse activităţi acasă/afară, cu o nouă tunsoare pentru cel mic şi cu câteva zile caniculare… Dar, slavă cerului pentru certificatele energetice!

Acum, după ce ne-am răcorit puţin cu vânt şi ploaie, pot să scriu, o dată în plus, cât de recunoscătoare sunt că am reuşit să ne mutăm la timp din frumoasa, luminoasa şi mult preacălduroasa mansardă la… Casa Nouă, cum ii spune Matei.

Încă de pe vremea când nu eram o familie, şi eu şi EL, visam, ţinându-ne de mână, la CASA NOASTRĂ. Atunci, nu aveam mari pretenţii. Ne bazam, aproape exclusiv, pe iubirea mare, rotundă şi frumoasă, care trebuia să ne ţină (şi) de foame, dar şi de cald.

Puțină istorie recentă legată de performanța energetică a familiei noastre

În prima iarnă pe care am trăit-o în mansardă, ne trezeam plini de soare, veseli şi curajoşi. Rodul iubirii noastre, primul născut, era un boţ de carne care ne ocupa timpul, ne creştea înţelepciunea şi ne alimenta visele. Apoi, odată cu primele călduri, am învăţat să fug la părinţii mei, bucurându-mă de răcoarea şi de ospitalitatea lor. Pe vremea aceea, habar nu aveam eu ce este şi cu se mănâncă performanţa energetică.  Da, chiar și atunci, deși eram mamă la rândul meu, cel mai bine mă simțeam în casa unde știam că sunt protejată, ajutată și iubită. Îmi doresc să pot oferi același lucru copiilor mei, indiferent de vârsta lor. Fără nici o pretenție din partea mea.

Realizez acum, când cei doi pui ai mei se pot juca în voie, când e bine și răcoare, sau, din contră, când e cald și primitor în cuibul nostru, că patru (sau mai mulți) pereți NU reprezintă o casă. Pentru mine, ACASĂ este locul unde, dincolo de calificativele de performanță energetică și suprafața utilă, sunt liberă să fiu. Este locul în care mi-e drag să gătesc, mi-e bine să citesc în puținele momente de pauză și mi-s toate razele de soare balsam pentru suflet.

Concluzii

Scriu acum aceste rânduri, tocmai pentru că zâmbetul și ghidușiile copiilor mei au un spațiu unde se pot manifesta neîngrădite. Mă bucur că le pot oferi o cameră unde se pot bate cu perne (dacă vor), un balcon unde pot face întreceri cu mașinuțele de curse (când au chef) și o sufragerie unde putem organiza un spectacol cu plusuri, ori de câte ori le/ne place. Pentru că acum, în acești ani, EI sunt copii și eu, mama lor, sunt datoare să le umplu paharele afecțiunii cu atenția și ocrotirea mea, cu alintul și timpul meu. Chiar dacă nu le pot oferi (încă) o curte unde să alerge veseli, aleg să le rămân alături chiar și când mai fac mici boacăne. Chiar dacă nu le pot cumpăra mereu toate jucăriile pe care și le doresc, îmi place să cred că își vor aminti, cu drag, despre clipele petrecute cu părinții lor. Că vor păstra în suflet, peste ani, imagini cu mama „deghizată” în monstrul șosetelor murdare și cu tata „prefăcut” în unicornul magic.

Da, toate acestea înseamnă consum MARE de timp, energie și resurse sufletești pentru noi, cei care îi iubim și îi îngrijim. Da, este nevoie să arborăm zâmbete largi ca să le dăm curaj. Să ne înghițim orgoliile pentru a le răspunde micilor stângăcii din comportament, cu iertare și dragoste. Necondiționată, întreagă, dodoloață.

Ce e important?

Pentru că o CASĂ, pentru a deveni ACASĂ are nevoie de performanță energetică ridicată, dar, mai presus de orice, are nevoie de o familie. Familie care râmâne împreună, pe timp de caniculă sau de furtună.